marți, 22 decembrie 2020

Vremuri

Vă vine să credeți că nu mai târziu de acum un an scriam în aceeași foaie despre frenezia Crăciunului și despre specificul mercantil-consumerist nespecific acestei sărbători? Între timp se pare că lucrurile s-au schimbat destul de mult. Și dacă se mai îndoia cineva de faptul că Dumnezeu se folosește chiar și de situațiile cele mai puțin plăcute – precum această pandemie Covid-19 – în desfășurarea lucrării sale mântuitoare, quod erat demonstrandum... Însă nu trebuie să ne gândim acum că Dumnezeu face sau că permite să fie făcute experimente pe noi. Nicidecum! Spuneam și cu altă ocazie că nu suntem cobai, ci colaboratori în planul pe care Dumnezeu îl are cu noi și cu lumea. Unicul motiv pentru care Mântuitorul a dat Paradisul pe disconfortul peșterii din Betleem a fost dorința sa dumnezeiască de a ne salva de robia și de osânda păcatului. Dar pentru ca aceasta să ni se întâmple, pentru a ne ridica la demnitatea de fii bine crescuți ai Tatălui Ceresc și pentru a ajunge la această cunoștință, trebuie să renunțăm măcar uneori la huzurul vieților noastre și să acceptăm cu curaj încercările de orice fel.

Știm deja că viața de fiu al Tatălui Ceresc presupune și vremuri de sacrificiu, de renunțare, și de acceptare a acestor situații. De aceea tot repetăm: “Facă-se voia ta!”. Altfel, dacă ar fi doar după voia noastră, nu am reuși în veci să ne depășim statutul de fii risipitori a tot ceea ce ne aparține și a ceea ce nu ne aparține. Desigur, în contextul molimei  prin care trecem, unii preferă acest statut și nu sunt dispuși să renunțe la absolut nicio cucerire a lumii contemporane. Însă există printre noi și acei fericiți care văd în acest context o oportunitate, o șansă în plus de a face voia lui Dumnezeu prin slujirea celor mai mici dintre frații și surorile noastre. Acei oameni făcători de bine care transformă slujirea și renunțările lor într-un memorial adus zi de zi întrupării sfinte a Mântuitorului. Și aici nu îi aduc în discuție doar pe cei care m-au ajutat să trec prin perioada de infectare cu coronavirus, ci pe toți cei care cu prudență îi cercetează pe cei bolnavi și pe cei afectați de această pandemie. Dacă nu aș fi fost eu însumi bolnav, dacă nu aș fi trecut prin această încercare, probabil că nu aș fi știut că trăiesc înconjurat de atâtea suflete alese. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dintre acești îngeri în trup uman și pentru exemplul lor. 

Desigur, fiecare credincios va putea descoperi, dacă nu a făcut-o deja, și alte exemple în care Dumnezeu se folosește chiar și de situațiile incomode pentru a ne descoperi intenția sa sfântă. De pildă, e foarte probabil ca acest Crăciun al anului 2020 – în care suntem nevoiți să evităm aglomerațiile din târgurile tematice și din centrele comerciale, să renunțăm la petrecerile cu sau fără motiv și să fim mai cumpătați decât am fi fost – să fie unul mai apropiat de evenimentele petrecute acum mai bine de două milenii în Palestina. La fel, e foarte probabil ca o masă pregătită cu decență de această dată și o lumânare aprinsă lângă o icoană a Sfintei Fecioare cu Pruncul, în sfânta zi a Nașterii Domnului, să ne descopere mai multe despre hotărârea lui Dumnezeu de a se face om, decât o masă opulentă și decât pandemia de leduri aprinse pe fațadele clădirilor. Iată, încă o dată, cu ce lucruri deosebite putem rămâne după aceste vremuri neobișnuite pe care le trăim. Dacă în schimb vom alege doar să ne lamentăm sau să așteptăm cu pasivitate încetarea pandemiei, nu vom putea fi demni nici de vremurile viitoare pe care Dumnezeu ni le-a pregătit. Așadar, pentru ca tot ce ni s-a întâmplat în acest an să nu fi fost în zadar, să învățăm temeinic lecția predată de Isus Domnul în grota din Betleem, aceea a renunțării și a asumării în totalitate a voinței dumnezeiești.

marți, 15 decembrie 2020

Are neobrăzarea limite?

16 decembrie 1989, Timișoara - începutul sfârșitului dictaturii din România. Însă, pentru unii conaționali, amintirea evenimentelor din acel decembrie însângerat este doar un motiv pentru a deplânge soarta totalitarist-comunismului românesc.

Cum poți să spui că Ceaușescu și nomenclatura bolșevică au făcut și au dres baraje, case pentru poporime, transfăgărășane, magistrale și canale? Ce, le-au făcut ei că și-au topit robinetele de aur din vilele de protocol sau că și-au golit conturile în valută pentru asta? Toate acestea au fost făcute din proprietățile naționalizate - materiale și intelectuale - ale celor mai silitori și mai competenți dintre români.

Motorașele și tractorașele plânse azi cu lacrimi de crocodil au fost făcute cumva de neamurile grozeștilor, paukerițelor, dejilor și ale ceaușeștilor? Sau de voluntarii involuntari cu cravate roșii și cu berete muncitorești? Și dacă da, atunci cercetătorilor și inginerilor deținuți în lagărul de exterminare numit RSR ce li se mai datorează?

Cică în anii "80 ar fi plătit tovarășu' toată datoria externă a țării. Păi, cine a platit-o, tovarăși, Ceaușescu și acoliții lui sau nefericiții captivi ai bolșevismului?

Și cine a îndurat frigul din case iarna, cui i-a curs apa caldă rece, cui i s-a stricat laptele în frigiderele fără curent electric, cine își înmuia în aburi pâinea tare adusă în saci de rafie de la București, cine a primit ștrampi în loc de izmene cadou de la Moș Gerilă, cine considera adidașii de porc drept delicatesă de anul nou? Hai, lămuriți-ne, cine?

Cine asculta radioul ascuns sub pernă? Cine se uita peste umeri înainte de a intra în casele transformate în biserici clandestine? Și cine și-a plâns morții morți fără lumină?

Când nostalgicii epocii de aur văd comunismul în pagode dezgustătoare și în defilări megalomane, alții - bieții de ei - îl văd în orfelinate mizere și în cimitire fără cruci.

Cum să vă urcați pe mormintele inocenților, doar pentru a atinge cu pumnii strânși soarele socialiștilor? Cum să fiți nostalgici după suferința celorlalți, doar pentru că vouă v-a priit atunci? Și care e limita neobrăzării voastre?

 

vineri, 27 noiembrie 2020

O dragoste discretă

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când vine 1 decembrie și văd puzderia de tricoloruri postate pe te miri unde de fel de fel de inși patriotarzi, mi se strânge stomacul. Românaș, degeaba îți flutură tricolorul pe mașină, dacă tocmai ți-ai aruncat scrumul și chiștocul pe geam. Fiu de dac, degeaba ți-ai pus ramă cu cele trei culori ancestrale la poza de profil, dacă ai dat sau dacă ai primit vreodată șpagă. Nu în steagul arborat și în simboluri constă patriotismul, ci în fapte.

Vrei să fii patriot cu adevărat? Atunci, nu lăsa gunoi în urma ta, nu scrijeli ziduri și nici inimi, nu-ți bate joc de oameni, nu distruge creația lui Dumnezeu, nu-ți lovi copiii sau soția, nu răni pe nimeni în niciun fel, nu minți, nu înșela, nu te răzbuna, nu urî minoritățile etnice sau religioase și nici majoritățile, nu distribui postări xenofobe sau șoviniste, nu fura, nu fi trompeta politicienilor imorali și - oricât de neobișnuit ți s-ar părea - oprește-te, nu-i mai vota!

Îndepărtează-te de orice fel de ideologie mieroasă, fii decent ca bunicii din icoanele alb-negru, fii roditor ca pământul care ne hrănește, fii frumos ca cerul înstelat pe care îl privim lângă sufletul pereche, fii senin ca râsul pruncilor, fii disponibil tuturor ca potecile care străbat pădurile și munții, asumă-ți identitatea creștin-europeană pentru care s-au străduit corifeii și roagă-te pentru România, fie că ești creștin, mozaic, musulman sau chiar agnostic.

*******

"Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta. " - Corneliu Coposu.

Sfântul Andrei. Dobrogeanul?

Apostolul lui Hristos? Pozitiv. 

Întâiul chemat? Pozitiv.

Mare mijlocitor al creștinilor? Pozitiv.

Și al românilor? Pozitiv.

Creștinătorul românilor? Negativ.

Argumente în acest sens? Nenumărate.

Totuși, voi număra cu pertinență câteva.

Nu există nicio dovadă istorică verificată care să confirme apostolatul Sfântului Andrei în Sciția Mică. Dar chiar niciuna.

În primul secol după Hristos, Dobrogea făcea parte din Imperiul Roman, din Provincia Moesia Inferior mai exact, iar dacă Andrei ar fi trecut pe acolo - incognito, fără să ne fi lăsat vreo urmă istorică, repet -, ar fi găsit o civililizație greco-romană, nicidecum una protoromânească. Remember: Tomis, Histria, Callatis etc.

Origene și Eusebiu de Cezarea, în scrierile lor din secolul al III-lea, vorbesc de apostolatul lui Andrei printre sciți, deci despre populația din Sciția Mare, cea localizată în nordul Mării Negre. Iar a considera ca apostolul a inclus în periplul său misionar și Sciția Minor, adică Dobrogea, e doar dovada unei ipoteze populiste forțate.

Traian a cucerit Dacia la vreo 50 de ani după moartea Sfântului Andrei în Patras, Grecia, deci nici multiseculara simbioză daco-romană nu ne poate ajuta în susținerea acestei ipoteze grosolane.

Dobrogea a fost inclusă doar pentru câțiva ani în teritoriul Țării Românești, abia în Evul Mediu, secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Mare și a fiului său Mihail. Și a fost anexată definitiv României abia în 1878, ca recompensă în urma participării la războiul ruso-turc, atunci când populația românească de aici nu depășea 20%. Care ar fi fi deci legătura dintre întâiul apostol chemat și creștinismul care s-a impus ca religie majoritară în țările române aflate la nord de Dunăre, pe parcursul veacurilor?

Despre formarea poporului român - pe malul stâng al Dunării, atenție! - putem vorbi cu argumente istorice valide la multe veacuri după mutarea Sfântului Andrei în casa Tatălui Ceresc. Despre creștinarea strămoșilor noștri putem vorbi tot așa, târziu după moartea sfântului. Argumentele istorice din primul mileniu care să ne ajute în acest sens sunt excepționale. Vedete fiind, bineînțeles, martirii greci de la Niculițel - doar nu credeați că vinul - și Donariul de la Biertan, datați abia în secolul al IV-lea!

Sfântul Andrei a început să fie celebrat și înscris cu cruce roșie în calendare, de către biserica majoritară, abia în anul 1995. Oare de ce atât de târziu, dacă sfântul ar fi jucat un rol atât de important în conștiința noastră religioasă?

În concluzie, Sfântul Andrei poate fi numit ocrotitorul românilor, dacă asta ne dorim, și în consecință ne putem bucura de ziua liberă dată de autorități cu ocazia celebrării sale, pentru că putem merge la biserică. Dar să îl declarăm creștinătorul nostru ar fi exagerat și ar pune în plan secund, pe nedrept, activitatea adevăraților misionari creștini din nordul Dunării.

miercuri, 14 octombrie 2020

"Putem sfida primejdia, însă nu avem dreptul să o provocăm." (Fericitul Vladimir Ghika)

Văd mulți oameni necăjiți din cauza restricționării accesului la diferitele pelerinaje. Îi compătimesc. De ce? Pentru că nu au înțeles ce înseamnă compasiunea față de cei care au suferit sau care încă suferă din cauza pandemiei prin care trecem. În evanghelia de duminică vom vedea că Isus a fost sensibil la suferința mamei care își jelea fiul, că i s-a făcut milă de ea. Creștinii de astăzi însă au uitat ce e mila și au uitat și ce e prudența. Nu contează că pot răspândi virusul, important e să atingă ei racla cu mâinile, cu portofelele, cu pozele iubiților sau cu diverse alte accesorii vestimentare ale acestora. Asta e ce au înțeles ei din toată învățătura lui Hristos.

Este peste puterea mea de înțelegere de ce acești oameni nu vin la fel și duminica, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, cu aceleaşi emoţii şi cu aceeaşi dispoziţie sufletească cu care pleacă prin diversele pelerinaje. Pentru că toate locurile de pelerinaj împreună nu pot valora cât o Sfântă Liturghie celebrată pe altarul celei mai obscure biserici. Şi spun acest lucru răspicat, deoarece nu ştiu cum, dar am reuşit să inversăm valorile şi am ajuns să acordăm o atenţie mai mare trupurilor îngropate – fie ele chiar şi cele ale sfinţilor –, decât trupului înviat al lui Isus Hristos.
Spuneam și cu altă ocazie că înainte de a-i cere lui Dumnezeu încetarea pandemiei, ar trebui să-i cerem să ne descopere lecțiile pe care le-am putea învăța până la sfârșitul acestei încercări. Spre exemplu, am putea profita de restricțiile acestor timpuri transformând pelerinajul clasic, pe cel fizic sau exterior adică, într-unul spiritual, de profunzime. Așadar, toate eforturile și toate energiile cheltuite pentru a ne atinge de trupurile sfinților ne-ar putea aduce un câștig infinit mai mare dacă le-am îndrepta către unica atingere mântuitoare, cea a Preasfântului Trup al Domnului.

luni, 5 octombrie 2020

Crede și studiază!

Cum că pe undeva prin Biblie ar scrie clar și îngroșat "Crede și nu cerceta", este la fel de real precum mărul ionatan din care ar fi mușcat sărmana Eva. Nu voi insista aici asupra faptului că primele universități europene au fost fondate de Biserica Catolică (Paris și Padova la începutul secolului al XIII-lea, poate chiar mai devreme), sau că debutul programelor educaționale românești a fost apanajul exclusiv al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, nici că o serie de celebrități din domeniul științific au fost creștini practicanți (pr. Nicolaus Copernicus – fondatorul astronomiei moderne, Blaise Pascal – renumit matematician, fizician și filosof, Isaac Newton – a studiat temeinic Biblia și a afirmat existența lui Dumnezeu, pr. Gregor Mednel – părintele geneticii, Louis Pasteur – microbiolog și biochimist renumit pentru descoperirile sale privind principiile vaccinării, pr. Georges Lemaître – inițiatorul teoriei Big Bang-ului etc., etc.). În schimb, vă voi reda câteva versete scripturistice din Pildele lui Solomon care fac referire la știință și la credință în egală măsură. Desigur, nu aș fi îndrăznit să vi le propun dacă nu erau și simpatice.

"Frica lui Dumnezeu este începutul științei." – 1, 7.
"Până când veți iubi prostia, proștilor, și până când vor urî nebunii știința?" – 1, 22.
"Ferice de omul care găsește înțelepciunea și de omul care caută priceperea. Căci câștigul adus de ea este mai bun decât al argintului (...) și toate comorile nu se pot asemăna cu ea." – 3, 13-15.
"Lăsați prostia și veți trăi și umblați pe calea priceperii." – 9, 6.
"Învățătura înțeleptului este un izvor de viață, ca să-l abată pe om din cursele morții. O minte sănătoasă câștigă bunăvoință..." – 13, 14-15.
"Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge." – 14, 15.
"Limba înțețepților dă știință plăcută, dar gura nesocotiților împroașcă nebunie." – 15, 2.
"Frica de Domnul este școala înțelepciunii." – 15, 33

marți, 8 septembrie 2020

La care dintre sărbătorile Mariei putem spune “La mulți ani”?

În fiecare an, în această perioadă, se tot reîncălzește următoarea ciorbă: Când trebuie să-i felicităm pe cei care poartă numele Sfintei Fecioare, de Nașterea acesteia sau și de Adormire? Cei care abia așteaptă un motiv pentru a benchetui susțin că felicitările, masa și dansul trebuie făcute de ambele sărbători. Ceilalți sunt convinși că doar de Naștere, uitând prea repede că de Adormire celebrăm în egală măsură și Înălțarea Maicii Domnului cu trupul și cu sufletul la gloria cerească. Un alt argument al acestora din urmă e, bineînțeles, tradiția Bisericii. Dar care tradiție? Că eu, care sunt cât de cât dus pe la biserică, nu am găsit nicăieri referiri la chestiunea în cauză. Și să nu mai spunem că majoritatea covârșitoare a sfinților din calendar sunt celebrați în ziua trecerii lor din această viață la cea veșnică.

Așadar, veți trage pripit concluzia, Ostropel consideră că le putem spune “lamulțean” tizilor Fecioarei Sfinte de ambele sărbători. Nimic mai fals. Adică da, îi putem felicita pe cei care îi poartă numele Mariei, atât la Naștere, cât și la Adormire, dar nu pe toți. Pentru că nu toți și-au asumat acest nume. Și mai concret, le putem face urări de bine tuturor celor care o știu pe Maica Domnului și care se străduiesc să îi urmeze calitățile – simplitatea, discreția, curăția vieții, atenția la nevoile celorlalți, umilința, sacrificiul, ascultarea... –, dar nu se cuvine să îi felicităm și pe cei care nu doresc să o cunoască pe Regina Cerului. Aceștia cred că cele două zile de sărbătoare le sunt dedicate doar lor și de aceea le și trăiesc ca atare, departe de Biserică și de sacramentele sale. Pentru aceștia putem, în schimb, să spunem o rugăciune, pentru ca și ei să ajungă cât mai repede să o cunoască pe Maria – mama noastră, a tuturor.

Addenda. Nici urările făcute la grămadă pe Fb pentru a fura like-uri nu cred că au un caracter prea creștin. Preotul, când acordă Sfintele Sacramente, nu spune: “Se împărtășesc toți prietenii mei din listă care poartă numele X și derivatele acestuia”, ci spune, pentru fiecare în parte: “Se împărtășește servul lui Dumnezeu X...”. Se poate înțelege că nu avem toți creativitatea la degetul mic, dar să individualizăm niște urări de bine stă la îndemâna fiecăruia.

luni, 20 iulie 2020

Ori la Baal, ori la spital

Deși Sfântul Ilie a trăit cu 3000 de ani în urmă, năravurile lumii de atunci nu erau deloc diferite de cele ale noastre. Și atunci, ca și acum, oamenii șchiopătau de ambele picioare – după cum le și reproșa prorocul – și nu se mulțumeau să adore un singur dumnezeu. Pe de o parte se închinau lui Baal, iar pe de alta nu renunțaseră la credința în singurul și adevăratul Dumnezeu al lui Israel. La fel și noi, credem în Dumnezeu și ne declarăm fidelii săi, dar nu putem renunța la idolii parșivi din viața noastră.
Nu despre patimi mi-am propus să vorbim aici. Alcoolul, violența, infidelitatea conjugală, pornografia, goana după bani – acestea sunt chestiuni de care bunul creștin a învățat să se ferească. De fapt, creștinul practicant ar trebui să aibă o experiență consistentă în lupta cu acestea. Așadar, despre alți idoli - unii mai parșivi, spuneam - aș dori să vorbim.
Televizorul. Oamenii din el, mai exact. Acei deținători unici ai adevărului cărora le aducem osanale și pentru care am fi dispuși oricând să punem mâna pe arme. Cei cărora la sorbim fiecare afirmație, fără să mai considerăm că aceasta ar mai trebui verificată. Templele acestor viței auriți sunt îndeosebi canalele de știri.
Ecranele tactile de toate dimensiunile. Amintiți-vă prin ce dramă ați trecut atunci când ați pierdut sau vi s-a defectat smartphone-ul. Aceste dispozitive ne sunt prezentate ca fiind cel mai în măsură să ne ghideze viața. Ele sunt cele care – cu probabilitate mai mare decât a Sfântului Ilie – ne spun când plouă, sunt omniprezente, atotștiitoare și în plus ne pot infrumuseța chiar și fața.
Copiii. Da, ei, ați citit bine. Adesea ajungem închinătorii micuților noștri. Pe ei îi adorăm mai mult decât orice și pentru ei suntem dispuși să renunțăm la orice, chiar și la poruncile dumnezeiești. Nu putem cinsti ziua Domnului mergând la biserică pentru că bebe este prea mic, dar la mall nu e nici o problemă să îl ducem duminica. Iar problemele cele mai acute apar atunci când bebe crește suficient de mare încât realizează că pentru părinții săi nu există niciun dumnezeu mai presus decât el. Iar de existența Bisericii, a spitalului pentru suflet, nici nu mai vorbim.
Ar mai fi și superstițiile care ne condimentează credința. Știți și domniile voastre: numărul de prosoape dat de pomană la înmormântare, numărul de masluri care să dezlege legăturile, numărul bomboanelor de pe colivă etc. Dar despre acestea am mai vorbit și poate vom mai vorbi și altă dată. Până atunci ne putem întreba cine este baal-ul din viața noastră? Pentru ce/cine suntem dispuși să uităm de Dumnezeu?... Și merită?

marți, 2 iunie 2020

Șapte trepte către Cer

Ei, martiriu asumat,
noi, victime închipuite.
Ei, în temniță, dar liberi,
noi, prizonieri ai libertății.
Ei, mărturisitori ai credinței,
noi, pietre de poticnire.
Ei, ridicați la cinstea altarelor,
noi, necinstitori cu cele sfinte.
Ei, fericiți în încercări,
noi, jalnici, plini de frustrări.
Ei, sfinți ai lui Dumnezeu,
noi, doar după placul lumii.
Ei, șapte trepte către Cer,
noi, însă, preferăm liftul.

luni, 11 mai 2020

Femeia carantineancă

(Adaptare pandemică după Ioan 4, 5-42)

Isus a venit lângă o cetate izolată a Carantinei. Şi era acolo fântâna cu dezinfectant. Iar Isus, fiind ostenit de călătorie, s-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din cetatea izolată ca să scoată soluție dezinfectantă. Isus i-a zis:

- Dă-mi să mă dezinfectez!
- Cum, tu care nu crezi în existența Covid-19, ceri dezinfectant de la mine, deși crezi că am fost manipulată de Oculta Mondială? I-a răspuns femeia carantineancă.
-  Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi zice: Dă-mi soluție dezinfectantă!”, tu ai fi cerut de la el şi ţi-ar fi dat dezinfectant permanent.
- Domnule, nici mască nu ai şi nici mănuși nu porți; de unde dar garanția că dezinfectantul tău e permanent? Nu cumva eşti tu mai mare decât OMS-ul, care ne-a dat aceaste măsuri de prevenție; şi OMS-ul însuşi le-a respectat, şi fiii lui, şi turmele lui?
- Oricine se spală cu dezinfectantul acesta, va trebui să se spele din nou. Dar cel ce se va dezinfecta cu soluția pe care i-o voi da eu nu se va mai infecta în veac, căci soluția pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de dezinfectant spre viaţa veşnică.
-  Domnule, dă-mi această soluție ca să nu mai trebuiască să mă spăl câte 20 de secunde în mod repetat, nici să mai vin aici să scot.
- Mergi şi cheamă-l pe bărbatul tău şi veniți aici.
- N-am bărbat.
- Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
- Domnule, văd că tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au dezinfectat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că biserica este locul care neutralizează virusul.
- Doamnă, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta și nici în biserică nu va trebui să vă mai spălați cu apă și cu săpun și apoi cu dezinfectant. Vine ceasul şi acum este, când cei curați se vor închina Tatălui în spirit şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Spirit este Dumnezeu şi cei ce i se închină trebuie să se dezinfecteze în spirit şi în adevăr.
- Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos. Când va veni, acela ne va vesti nouă toate.
- Eu sunt, cel ce vorbesc cu tine.

Dar atunci au sosit ucenicii lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie care purta mască și mănuși. Însă nimeni nu a avut curajul să-l întrebe: De ce vorbeşti cu ea? Nu știi că a fost manipulată de Bill Gates care vrea să-i microcipeze pe toți închinătorii?”.

Iar femeia şi-a lăsat recipientul pentru dezinfectant şi s-a dus în cetate şi le-a zis carantinenilor: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?”. Şi au ieşit din cetate şi veneau către el. Şi Isus a rămas două zile cu cei care respectaseră măsurile de prevenție împotriva noului coronavirus. Şi cu mult mai mulţi carantineni au crezut pentru cuvântul lui, iar femeii i-au zis: “Credem nu numai pentru cuvântul tău că pe lângă dezinfectantul biocid avem nevoie și de un dezinfectant spiritual pentru suflet, căci și noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

luni, 4 mai 2020

Sfredelele Bisericii


Au trecut 2000 de ani în care Diavolul a avut suficient timp pentru a se convinge că Biserica nu poate fi suprimată cu atacuri din exteriorul ei. Istoria aceasta lungă a demonstrat deja că toate atacurile venite din afară au dus, de fapt, la dezvoltarea și la consolidarea Bisericii. De aceea, consider că acordăm o atenție prea mare acestui asalt mediatic al ultimilor ani. Starea meterezelor care apără tezaurul dumnezeiesc al Bisericii e la fel de solidă ca în vremea Sfântului Pavel, cel care se minuna: “Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?... Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8).

Așadar nu atacurile venite din exterior ar trebui să ne îngrijoreze, cât cele venite de la noi, din interiorul Bisericii. Acestea sunt cu adevărat devastatoare. “Voi sunteţi sarea pământului. Dar, dacă și sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei 5, 13). Fiți buni și permiteți-mi să fac aici o mică paranteză: capitolul 5 al evangheliei după Matei, în întregime, poate fi un excelent balsam în timp de asediu al Bisericii. Revenind la subiect, oricât de puternice ar fi meterezele unei fortărețe, ele devin inutile la atacurile din interiorul cetății.

Deși tentația de a exemplifica e una uriașă, totuși, nu o voi face. Mă voi abține să torn sare pe plaga aceasta întredeschisă. Dar dacă suntem onești, vom ști să ne recunoaștem slăbiciunile. Cu toții, clerici și laici, frați de Botez. Imaginea Bisericii mai e asemănată și cu o corabie, însă, deși ne comportăm ca și când ar fi proprietatea noastră, nu noi suntem armatorii ei. Noi, cei botezați în numele Sfintei Treimi, suntem doar pasagerii purtați, în siguranță, peste valurile acestei vieți. Și această corabie a fost construită la Rusalii ca să reziste oricărei furtuni sau grozăvii. Cu toate acestea, ea ar putea fi scufundată tocmai de micile sfredele din interior. Și nu cred că vreunul dintre noi este atât de egoist încât, odată urcat la bord, să uite de încredințarea Sfântului Petru: “Făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2, 39).

luni, 13 aprilie 2020

Chestionar pentru examen. De conștiință.



Am intrat în Săptămâna Pătimirilor, în timpul întristării, dar cu convingerea incontestabilei victorii a lui Hristos asupra morții. Cu convingerea că planul lui Dumnezeu – unul mult diferit de planurile noastre – este singura carte câștigătoare pe care o putem juca, îndeosebi atunci când miza jocului este chiar viața noastră. Restricțiile cauzate de pandamia Covid-19 ne împiedică să ajungem la preot pentru a ne mărturisi păcatele – lucru de neimaginat cu doar câteva săptămâni în urmă – și lucrul acesta ne afectează pe toți creștinii practicanți. Și eu sunt în aceeași situație, nu m-am mai spovedit de aproape două luni. Recomandarea Bisericii este ca în acest timp să ne facem un examen de conștiință amplu, însoțit de părerea de rău și de hotărârea de îndreptare și de abandonare a păcatelor, iar atunci când se va putea, să mergem la duhovnic și să ne spovedim de toate aceste păcate. Însă, atenție, practica aceasta și Sfintele Liturghii televizate sau transmise online, la fel, nu au valoare sacramentală! Tocmai de aceea spuneam că la sfârșitul acestei pandemii va trebui să-i căutăm pe preoți pentru a primi dezlegarea sacramentală de păcate, în cadrul Sfintei Taine a Mărturisirii.

În cele ce urmează, vă propun un chestionar care v-ar putea fi de ajutor – rețineți, vă rog, condiționalul optativ al formulării mele – pe parcursul examenului de conștiință. Desigur, nu am pretenția de a fi epuizat toate formele și toate spețele păcatului. Din păcate, utilitatea acestui chestionar poate sau nu poate fi găsită, abia după ce îl veți fi parcurs deja. Totuși, pentru a nu abuza de disponibilitatea dvs. și de timpul prețios pe care îl dedicați cititului, nu voi puncta păcatele evidente. Cei care se spovedesc în mod obișnuit le cunosc prea bine pe acestea. Spre exemplu, dacă sustragi portofelul celui care se află înaintea ta la casa vreunui supermarket, nu te vei face vinovat de încălcarea măsurilor de distanțare socială impuse de autorități, cât de încălcarea poruncii a șaptea: “Să nu furi!”. Așadar, puțintică răbdare, posibil să nu doară chiar atât de tare.

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de mine; să nu îți faci chip cioplit ca să i te închini.
*Toată lumea se închină la ceva, fiecare dintre noi avem o valoare sau ceva care stă în centrul vieții noastre: cariera, banii, puterea, familia, ego-ul, telefonul, hainele de firmă etc. Așadar, cui sau la ce ne închinăm?
*Alte păcate vizate: superstițiile, descântecele, vrăjitoriile, farmecele, horoscopul, ghicitul în diverse; credința în vise sau în viziuni, în magie (nu ne referim aici la arta trucurilor), în amulete, în preoți dezlegători sau taumaturgi etc.

2. Să nu iei/rostești numele lui Dumnezeu în zadar (să nu îl necinstești).
*Dacă Dumnezeu este centrul vieții noastre, singurul căruia i ne închinăm, atunci ar trebui ca acest lucru să se reflecte și în discursul și în faptele noastre. Iar când vine vorba de discurs, spunem și auzim o grămadă de blasfemii, spre exemplu: “Oh, my Gosh! ”, “Dumnezeule! ”, “Of, Doamne!”, chiar și uzitatul “OMG!”.
* Alte păcate vizate: înjurăturile, în general, glumele despre Dumnezeu sau despre lucrurile sacre, blasfemiile, blestemele, acuzele aduse lui Dumnezeu pentru neîmpliniri etc.

3. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o sfințește.
*Este o adevărată tragedie că în zilele noastre majoritatea creștinilor nu mai merg duminica la biserică pentru a-i aduce închinare lui Dumnezeu. Noi, practicanții, știm că duminicile au ceva special, o altă textură, ceva dumnezeiesc, doar dacă participăm la Sfânta Liturghie. Pentru ceilalți, duminica a devenit doar o altă sâmbătă. Și aceasta este o problemă serioasă a societății noastre.
*Duminica nu e permisă munca plătită, dar e permisă munca făcută de plăcere cu cei dragi (grădinăritul, spre exemplu). La fel sunt permise diversele activități necesare familiei și serviciile care necesită permanență. Lenea/trândăvia e considerată păcat chiar și duminica.

4. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să trăiești mult și bine.
*Când vorbim de iubirea aproapelui, începem desigur cu cei mai apropiați nouă: părinții, frații, surorile și copiii noștri. Dacă nu reușim să ne iubim familia, cum vom reuși să îi iubim pe ceilalți? Deci, mai întâi, să exersăm iubirea aproapelui pe cei din familia noastră. În creștinism, familia și valorile sale sunt fundamentale. Așadar, nu ne rușinăm de cei din familia noastră, nu îi disprețuim și nu îi batjocorim, nu îi bărfim, nu ne certăm cu ei, ba dimpotrivă: ținem cont de părerile lor, le arătăm iubirea noastră, ne rugăm pentru ei, îi sprijinim și îi ajutăm la nevoie etc. La fel și în cazul educatorilor sau al formatorilor.

5. Să nu ucizi.
*Crima este o realitate tulburătoare a societății actuale. Zilnic auzim de atentate și de războaie, de oamenii care mor din cauza poluării sau a substanțelor de tot felul. Ce nu auzim e că în România sunt avortați cca. 100.000 de copii anual (aproape 300 de avorturi pe zi). Desigur, îi acuzăm pe oamenii din trecut de cruciade, de inchiziție, de războaiele mondiale, dar uciderea celor fără apărare nu considerăm a fi o problemă. Viața îi aparține lui Dumnezeu, deci nu ne este îngăduit nouă să dispunem de ea.
*Alte păcate vizate: distrugerea sănătății printr-un mod de viață dezordonat (excese de mâncare nesănătoasă, alcool, fumat, droguri, nopți nedormite etc.), violența, bullying-ul, certurile, ura etc.

6. Să nu fii desfrânat (să nu comiți adulter).
*Desfrânarea este o altă problemă majoră a societății, iar adulterul cu atât mai mult. Mulți vor spune că e libertatea omului să facă ce vrea cu trupul său, însă ar trebui să îi rugăm pe cei înșelați de parteneri, pe cei care au suferit din cauza adulterului, să ne spună sincer prin ce au trecut. Din nou revenim la familie. De fapt, comitem adulter de fiecare dată când încălcăm valorile fundamentale ale familiei. Adulterul nu e doar o chestiune privitoare la sex. Ne trădăm familia și atunci când suntem violenți fizic sau verbal, când risipim bunurile familiei, când arătăm dezinteres față de problemele celorlalți etc.
*Alte păcate vizate: nerespecatrea intimității trupului nostru sau al celorlalți, ținutele provocatoare, discuțiile și gesturile indecente, vizionarea imaginilor cu conținut imoral, pe net sau la TV, prieteniile împotriva castității etc.

7. Să nu furi.
*Furtul este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, e o violarea a persoanei umane. Comitem un furt chiar și atunci când calomniem pe cineva, atunci când îi răpim din personalitate. Eu consider că furtul, în toate formele lui, este unul dintre primele trei păcate ale românilor. Un fost ministru spunea că suntem un popor de infractori, deci că furtul, corupția, mita, șpaga, ar face parte din identitatea noastră. Îi învățăm pe copii să dea atenții încă de la grădiniță. Darea/luarea de atenții, de plăți, la educatori, la medici, la polițiști, la stat, la preoți, în schimbul serviciilor de tot felul, încalcă porunca a șaptea. La fel și când dăm șpagă pentru a obține diverse funcții. “Corupția ucide” nu este un aforism de ieri, de azi. Corupția este cea care l-a ucis pe Mântuitorul atunci când Iuda a acceptat mita preoților. Ori de câte ori vom da sau vom primi atenții, ne vom asemâna cu Iuda, ucigașul lui Hristos.
*Alte păcate vizate: înșelăciunea, specula, camăta, neplata muncitorilor, distrugerea bunurilor (“Eu dau graffiti, eu fac rap pretty / Numele meu e scris pe pereți, in the city”), jocurile de noroc, nerestituirea lucrurilor împrumutate, copiatul, plagiatul, chiar și cel al postărilor de pe paginile de socializare, etc...

8. Să nu minți (să nu depui mărturie mincinoasă împotriva aproapelui).
*Ar trebui să ne întrebăm la sfârșitul fiecărei zile: azi cu cine am dat de pământ, pe cine am atacat, cât de des am făcut-o, reputația cui am stricat-o? Facem foarte des aceste lucruri, mai ales în interiorul nostru. Dacă dau cu cineva de pământ, am impresia că eu mă ridic. Și de câte ori ne mințim pe noi înșine din cauza propriului ego?
*Alte păcate vizate: deformarea sau ascunderea parțială a adevărului, bârfa, prefăcătoria, lingușirea, discuțiile prostești etc.

9 și 10. Să nu dorești/râvnești femeia aproapelui tău. Să nu dorești/râvnești nimic (nici un lucru) din ceea ce este al aproapelui tău.
*Avem tendința să ne dorim lucruri, dar nu neapărat din cauza valorii lor intrinseci, ci pentru că și altcineva le dorește. O jucărie poate sta mult și bine nebăgată în seamă, până când un copil va vrea să se joace cu ea. Și abia atunci începe nebunia, când un al doilea copil va vrea fix aceeași jucărie. De ce ne dorim atât de mult ultimele generații de telefoane sau de mașini? Sau de ce am vrea să ne îmbrăcăm cu haine de la anumite brand-uri care oricum costă mai mult decât cele obișnuite? De ce ne interesează atât de mult în ce ne îmbrăcăm sau ce telefon avem? Pentru că imităm dorințele celorlalți. Și publicitatea se bazează pe acest principiu. De ce vreau bluza aia? Pentru că o vedetă îmi spune că și ea și-o dorește sau că o are. Dorind ceea ce și ceilalți își doresc devine sursa a o mulțime de tensiuni și dureri în relațiile noastre sociale. Să ne dorim ceva nu e păcat, dar e păcat să ne dorim ceea ce au alții. Acest lucru va duce sigur la conflicte.

În încheiere, vă îndemn să repetăm zilnic în minte Decalogul – un exercițiu spiritual foarte util –, dar și să mergem mai departe decât atât: să trăim fiecare zi a vieții noastre conform celor 10 precepte.

luni, 6 aprilie 2020

Despre pandemie și alimente de bază

“Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei şi atunci vor posti...”
(Marcu 2, 20)

Sunt consternat de poziția cu iz mistico-populist luată de unii colegi preoți care compară mersul la supermarket cu mersul la biserică.  Adică, se întreabă ei, dacă poți merge să îți procuri cele necesare trupului, de ce nu ai putea să faci la fel cu cele necesare sufletului? Pentru că trupul, cucernici părinți, ca să trăiască și să fie sănătos, are neapărată nevoie de hrana materială, măcar de alimentele de bază. La fel și sufletul are nevoie de hrană spirituală cea de toate zilele, îmi veți spune, în special de Preasfântul Trup și Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Omiteți însă – din naivitate, sper, și nu din oportunism populist – cel puțin două variabile ale discuției în cauză.

Mai întîi, Biserica nu are și nici nu ar trebui să aibă o tejghea la care să se poată ambala merindea pentru suflet, așa cum se întâmplă la market cu cea pentru trup. Spre deosebire de kilele de cartofi sau de mălai, pe care le putem lua doar de pe rafturile magazinelor, hrana de bază a sufletului – care este rugăciunea – poate fi procurată și acasă, în orice cămară, prin împreunarea mâinilor.

Va veni, cucernicilor, din nou fericita vreme în care le vom da credincioșilor preparatul haute cuisine al Bisericii, pe Hristos-Pâinea, hrana vieții veșnice. Dar până atunci, vă rog, să nu îi hrănim cu aluatul fariseilor și al saducheilor (Matei 16, 6). Bineînțeles, rugăciunea făcută în casă nu se poate compara cu Sfintele Sacramente, dar poate fi hrana de bază pentru suflet, cartofii și mălaiul spiritual. Iar cine se va hrăni frecvent cu acestea, cel puțin trei mese pe zi, își va păstra integritatea sufletului până când va putea să se hrănească din nou cu Pâinea Vieții.

Apoi, noul coronavirus afectează doar sănătatea fizică, nu și pe cea spirituală. Ba, dimpotrivă, primim zilnic mărturii despre creșterea pe alocuri a calității vieții spirituale, în timpul acestei pandemii. Iar integritatea fizică a credincioșilor trebuie să fie și ea una din grijile prioritare ale noastre, ale preoților. Vindecările făcute de Hristos orbilor, muților, șchiopilor etc., confirmă că avem datoria de a ne preocupa și de sănătatea fizică a celor care ne-au fost încredințați.

Și dacă cea mai bună armă propusă în acest moment de cadrele medicale, în lupta cu virusul chinezesc, este izolarea în propriile cămine, pe ce fel de expertize ne bazăm noi, pentru a ignora cu tupeu recomandarea specialiștilor? Că dacă vine cineva să ne spună cum să ne facem slujba, sărim ca arși, dar noi ne putem da cu presupusul despre orice, chiar și atunci când vine vorba de microbiologie! Știința este considerată de Biserică drept un dar pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii. Să prețuim deci acest dar.

În acest context găsesc foarte potrivite cuvintele Sfântului Părinte Papa Francisc, omul care pe 27 martie s-a rugat, de unul singur, în Piața Sfântul Petru: “Avem o ancoră: prin crucea lui am fost mântuiţi. Avem o cârmă: prin crucea lui am fost răscumpăraţi. Avem o speranţă: prin crucea lui am fost vindecaţi şi îmbrăţişaţi pentru ca nimeni şi nimic să nu ne despartă de iubirea sa mântuitoare. În mijlocul izolării în care suferim din pricina lipsei de afecţiune şi a întâlnirilor, experimentând lipsa multor lucruri, să ascultăm din nou mesajul care ne salvează: Isus a înviat şi trăieşte împreună cu noi!”.

sâmbătă, 4 aprilie 2020

Pericole morale


În “Ploaia care va veni”, Florian Pittiș confirmă parcă învățătura evangheliei de mâine, a cincea duminică a Postului Mare, spunând că banul şi puterea sunt pericole morale. Să reținem deci că banii și puterea sunt doar amenințări morale, ele nefiind ceva rău, neapărat. Iar în acest timp al pandemiei COVID-19, mai mult decât oricând, ne-am aștepta cu toții ca ele să fie folosite în scopuri bune. Însă, la fel de bine – așa cum s-a și întâmplat în cazul anumitor spitale care au devenit focare de infecție cu noul coronavirus –, banii și puterea pot fi folosite și în mod greșit. Poate de aici și concluzia Moțului, aceea că circul vieții ne-a impus salturi mortale.

Subiectul evangheliei este deci puterea, cea după care tânjeau apostolii Iacov și Ioan. Și, cu siguranță, mai erau pe acolo și alți ucenici care și-o doreau. Dar care este modelul de leadership propus de Mântuitorul? “Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. (...) Că şi Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca el să slujească şi să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”(Marcu 10). Iar în capitolul 13 al Evangheliei după Ioan, vedem și care sunt modestele ustensile ale liderului autentic: prosopul și ligheanul!

Desigur, acum ne-am putea întreba cum ar fi ca liderii zilelor noastre să folosescă și ei aceleași metode și aceleași instrumente, precum Isus. Dar înainte de a căuta și de a găsi practicile eronate de leadership ale fruntașilor noștri politici, vă invit să privim, fiecare dintre noi, la relațiile cu cei din propriile familii. Mai ales în aceste zile în care suntem constrânși să petrecem mai mult timp împreună. Cum ne raportăm la aceștia? Sunt prosopul și ligheanul – metaforic vorbind – uneltele nepretențioase de care ne ajutăm pentru a-i convinge pe ceilalți? Sau folosim alte arme – precum îmbufnarea, șantajul emoțional, amenințarea, violența fizică sau cea verbală etc. –, pentru a ne impune voința?...

După câteva momente de reflecție, încheierea îi va aparține tot celui cu care am început și vocii sale emblematice:

“Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Să-ncercam să facem noi
Un oraș fără păcate.”



vineri, 3 aprilie 2020

Provocări de “Doamne ajută!”

Dacă am privi postările de pe Fb ca pe un joc din copilărie – “Adevăr și provocare” este numele lui –, am observa că mai toți prietenii virtuali aleg provocarea. Că ne place, că nu ne place, adevărul a devenit “rara avis” în mediul online. Și, deși nu sunt unul dintre cei care partikipă la jocurile naive de pe Fb, îndrăznesc totuși să vă ațâț pe dvs. să acceptați câteva provocări mai de “Doamne ajută!”. Așadar...
Rugați-vă împreună, toată familia. Cel puțin o dată pe zi. La cină, spre exemplu. “Tatăl nostru” e probabil cea mai potrivită rugăciune care poate fi rostită înainte de masă. Dacă vă jenați să acceptați această provocare, niciun bai, vă puteți ruga și singuri, dar va trebui să spuneți rugăciunea “Tatăl meu”.
Citiți întreg Noul Testament. 10 minute dedicate zilnic acestei provocări înseamnă parcurgerea a 6-7 capitole scripturistice. Cu perseverență, în vreo 40 de zile, vom ajunge la binecuvântarea Sfântului Ioan Evanghelistul din ultimul verset al Apocalipsei: “Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toți!”. Și să mai sperăm că la finalul acestor 40 de zile – poate chiar mai devreme – va fi și sfârșitul izolării noastre în casă.
Binecuvântați-vă unii pe alții rostind: “Dumnezeu să te binecuvânteze!”. O puteți face atunci când vă treziți, în loc de “Bună dimineața!”. La fel și înainte de culcare. Cuvintele binecuvântării pot fi însoțite și de însemnarea Sfintei Cruci pe frunte, cu degetul mare, spre exemplu. Unii pe alții.
Un apel telefonic pe zi. Făceți-vă o listă cu cei care nu ar rămâne indiferenți să vă audă, în special în această perioadă de încercare. 7-8-9-10 oameni dragi. Sunați-i pe fiecare în parte, câte unul în fiecare zi. Când ajungeți la finalul listei, repetați isprava. A, ceva important: pentru a iniția un apel telefonic, puteți folosi fix același dispozitiv cu care navigați pe rețelele sociale. Da, tehnologia de ultimă oră permite acest lucru.
Înainte de a pleca la cumpărături, întrebați-i pe seniorii vecini dacă au și ei nevoie de ceva. Dacă nu o vom face nici acum, atunci când? Nu uitați ca mai întâi să vă completați o declarație care să cuprindă: numele și prenumele, data nașterii, adresa locuinței, motivul și locul deplasării, data și semnătura. Apoi, la ieșirea din magazin, nu uitați să îi mulțumiți casierului. Puteți plusa și cu o binecuvântare, desigur.
Ultima. Nu dați “Like” decât dacă acceptați aceste provocări. În totalitate! În schimb, puteți da “Haha”, “Love”, “Wow” și chiar “Sad”. “Angry” să nu dați, că faceți riduri.

Loc de rugăciune

Multe, extrem de multe chestiuni au fost amorsate în aceste ultime săptămâni de către noul coronavirus. Însă, acest virus chinezesc care ne bântuie pare că a și dezamorsat ceva – eterna controversă a creștinilor: e musai să merg la biserică pentru a mă ruga sau o pot face doar de acasă? Înainte de era COVID-19 au existat așadar cel puțin două tipuri de creștini rugători: (1) cei care se rugau atât la biserică, cât și acasă, și (2) cei care nu se rugau deloc, dar care totuși ne spuneau că ei se roagă în intimitatea casei lor. Îmi și imaginez că o făceau într-o odăiță cu lumină difuză și cu miros de plante medicinale uscate pe ziar. Am vorbit de existența a cel puțin două tipuri de creștini, deoarece iau în calcul și o a treia categorie: cea care recunoaște sincer că nu se roagă. Nu vă mirați, că și ei tot creștini se autodefinesc.
Spuneam deci că noul coronavirus a dezamorsat, cel puțin pentru moment, această dispută a celui mai bun loc de rugăciune – biserică vs. acasă –, de vreme ce acum ne rugăm cu toții în izolarea propriilor cămine. Că ne place, că nu ne place, iată că Dumnezeu are propriile căi – poate prea originale pentru gusturile noastre –, cu care să înlăture motivele de ceartă dintre noi. Și cu toate acestea, de fiecare dată când intru în biserică, inexplicabil, simt ecoul rugăciunilor făcute de bunii creștini de acasă. Simt cum undele acestor rugăciuni mângâie Altarul și pereții bisericii, ca și atunci când duceam la bun sfârșit, împreună, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Iar când stau în Sfântul Altar și mă întorc spre naos, dacă închid ochii, pot să îi văd în rugăciune pe toți credincioșii parohiei așezați în băncuțe, pe fiecare după numele său și după locul în care obișnuia să se așeze înainte de epoca coronavirusului.
În loc de încheiere. Iată-ne, așadar, pe toți, experimentând rugăciunea doar de acasă. Desigur, unii dintre noi în stil propriu, în stilul celor duși la biserică. Dar ca să fim chit, îmi doresc din toți rărunchii ca, la sfârșitul acestui timp extraordinar de izolare, și cei care spun că ei se roagă doar în casă să simtă emoția și bucuria rugăciunii făcute în cenacolul frângerii Pâinii și al coborârii Spiritului Sfânt. Iar acesta nu poate fi decât biserica de ziduri, cea pe care tronează semnul victoriei escatologice: Sfânta Cruce.
x

miercuri, 25 martie 2020

O veste bună în vremuri nebune

Bunavestire este prin excelență sărbătoarea asumării, sărbătoarea lui “Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) rostit cu toată răspunderea. Pentru Maria, asumarea maternității Fiului lui Dumnezeu a însemnat totodată și asumarea suferințelor care veneau la pachet cu vestea adusă de Arhanghelul Gabriel. Bineînțeles că bucuria nașterii lui Isus a fost una care a depășit granițele acestei lumi – și mamele ne pot confirma acest lucru –, însă fiat-ul Sfintei Fecioare nu a însemnat decât asumarea desfătării, ci și pe cea a durerii ce avea să urmeze. Condițiile mizere găsite în Betleem, unde avea să-l nască pe Mântuitorul lumii, apoi emigrarea într-o țară străină, dar mai ales condamnarea și executarea Fiului preaiubit, au fost și ele incluse în răspunsul afirmativ dat de Maria arhanghelului.

Cunoscând toate aceste lucruri, astăzi suntem invitați să ne întrebăm cât de mult sau cât de puțin ne-am asumat și noi identitatea creștină. Așadar, suntem noi creștini full-time – atât în bucurii, cât și în suferințe – sau mai curând ne trăim credința part-time, adică suntem credincioși doar atunci când și vremurile ne sunt favorabile? Spunem și noi în vremuri de încercare: “Fie mie după cuvântul tău!”, sau îi suntem fideli lui Dumnezeu și Bisericii sale sfinte doar atunci cand e senin în viețile noastre? 

Ar fi absurd, desigur, să credem că Dumnezeu iubește suferința. Spre exemplu, în timpul rugăciunii din Grădina Ghetsimani (Matei 26), putem vedea lămurit că Isus nu își dorește suferința – “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta!” –, dar că și-o asumă – “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia ta!”. Această perioadă critică, a pandemiei prin care trecem, trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, deci cu speranța că va veni și timpul învierii și al mântuirii noastre, timp în care ne vom putea veseli fără nici o opreliște. Însă, înainte de a sălta și de ne bucura de viață, va trebui să ne asumăm și noi  precum a făcut și Sfânta Fecioară Maria  urcușul pe Golgota.

În concluzie, cine vrea să trăiască intens bucuria vieții și a învierii, va trebui să urce mai întâi pe Dealul Căpățânii. Nu există altă cale spre viaţă, decât aceea pe care însuşi Isus Hristos a mers. Dar, preabunilor, sus inimile, pentru că nouă ne va fi cu mult mai uşor să parcurgem acest drum, deoarece poteca a fost deja bătătorită!


vineri, 20 martie 2020

De ce permite Dumnezeu acestă pandemie?

Tot ceea ce ni se întâmplă în aceste zile co-vidate confirmă un singur lucru: cât de răsfățați suntem și cât de mult ne-am obișnuit cu viața de huzur. Pe noi – europenii, în general – ne-a binecuvântat Dumnezeu cu vârf și îndesat. Cu adevărat că ni s-a turnat în sân o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf (Luca 6, 38). Dar am uitat să oferim, să fim milostivi, singura clauză care însoțea pachetul full option cu care ne-am desfătat de zeci de ani pe bătrânul continent. În schimb, am siluit libertatea și viața bună, considerându-le pe acestea ca fiind sub stâpânirea noastră și nu în administrare, așa cum ar fi trebuit. Se cerea deci să fim economi fideli peste avuția primită de la Dumnezeu (Luca 12, 42-44), dar ne-am urcat ca găina în vârful grămezii și am risipit după bunul plac, asemenea slugii necredincioase (v. 45).
Concret, suntem generațiile care au primit har peste har: pace, libertăți de tot felul, stabilitate, confort, hrană și resurse din belșug, descoperiri tehnologice etc., etc. Însă, în loc să îi fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate acestea, singura noastră preocupare a fost cum să le pervertim. Astfel, am transformat pacea în frici și în angoase, libertatea în libertinaj, stabilitatea în nestatornicie, confortul a devenit risipă și huzur, mâncării i-am pus foiță de aur, de resurse am abuzat până la epuizare, iar tehnologia a devenit noul nostru dumnezeu. Și cu toate acestea, încă ne mai considerăm întreptățiți să ridicăm pumnii spre cer și să întrebăm: de ce Dumnezeu permite această plagă a virusului chinezesc și, mai ales, de ce nu mai putem trăi ca până acum, după bunul nostru plac?
Răspunsul este unul simplu și fără echivoc: Dumnezeu nu este sursa răului, ci dimpotrivă este bun şi blând şi plin de îndurare cu toți cei ce îl cheamă (Psalmul 85, 4 / 86, 5). Și, deși este atotputernic, Dumnezeu nu poate și nu vrea să încalce libertatea omului, nici măcar atunci când, pe timp de epidemie, acesta ar trebui să stea izolat în casă și nu să iasă afară, ca să devină sursă de răspândire a temutului virus încoronat. Altfel spus, în situații precum cea expusă, deși multora li s-ar părea absurd, Dumnezeu pune mai mult preț pe libertatea omului, decât pe răspândirea epidemiei. Deci nu în direcția cerului ar trebui să-l căutăm pe vinovatul de serviciu al acestor zile, ci pe băncuțele din fața blocului, și pe alei, și în general pe afară, acolo unde răsfățații acestei lumi profită de darul libertății pentru a-l sfida pe Dumnezeu și creația sa.
În concluzie, noi nu suntem cobaii, ci colaboratorii planului dumnezeiesc, și este de datoria noastră să ne ridicăm la această demnitate. Dumnezeu vrea și poate să ne salveze, dar nu o va face dacă nu vom contribui și noi la acest plan, dacă nu vom dori și noi să fim salvați. “Şi aceasta este încrederea pe care o avem în el, că, dacă cerem ceva după voinţa lui, el ne ascultă” (1 Ioan 5, 14). Iar voința Domnului e ca noi să fim mântuiți de păcat și de osânda lui, dar nu ca niște fii răsfățați, ci ca unii încercați și perfect conștienți de credința noastră. De aceea, rugăciunile noastre, în aceste zile, nu ar trebui să se rezume doar la înlăturarea acestei pandemii, ci ele ar trebui să mai cuprindă și următoarea intenție: Doamne, știu că tu ești mântuitorul meu, descoperă-mi, te rog, planul tău și arată-mi care este lecția cu care să rămân la sfârșitul acestei încercări!

Dumnezeu dă, dar noi ce facem?


Astăzi, când la Dumnezeiasca Liturghie am fost doar jumătate dintre cei de duminica trecută, a fost destul de diferit. Stânjenitor chiar. Oare cum va fi atunci când nimeni nu va mai putea participa la ceremoniile religioase?... Vom vedea, se pare că Dumnezeu vrea să ne descopere și această inedită situație. Evident, nu am fost hirotonit pentru a sluji cu biserica goală și nici nu mi-am putut închipui o astfel de situație, dar dacă e musai, o voi face cu toți frații și cu toate surorile comunității noastre în inimă. Știu că și ei mi se vor alătura, de acasă sau de la serviciu și nu din market sau din cinema. “Dacă ar fi să ne întrebăm pentru ce există preotul, atunci ar trebui să răspundem: pentru Euharistie!” – îmi spunea PF Cardinal Lucian în fericita zi a hirotonirii mele. Așadar, lucrul cu adevărat important și demn de reținut și consolant este următorul: cât timp preoții vor fi preoți, Sfintele Liturghii și rugăciunile nu se vor opri, ba dimpotrivă, vor fi celebrate zilnic, cu și mai mare fervoare! Și nu doar la Râmnic, ci și în țară, și în toată lumea, independent de poziția cârtitorilor. Desigur, înainte de a ne împreuna mâinile pentru rugăciune, le vom spăla, bine, bine, cu săpun, măcar vreo 20 de secunde.

Să ne amintim în aceste momente de cumpănă și de cuvintele Sfântului Pavel care ne îndeamnă să însuflețim și mai mult harul lui Dumnezeu pe care l-am primit, pentru că Dumnezeu nu ne-a dat duhul fricii, spune apostolul, ci pe cel al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii (2 Timotei 1, 6-7). Încredințați, așadar, de cuvintele Sfintei Scripturi, să fim puternici și să nu-l ispitim pe Dumnezeu cerându-i să ne facă ceea ce noi înșine am putea face. Spre exemplu, dacă ne știm vulnerabili în fața noului virus, am putea să evităm spațiile aglomerate singuri, fără să cerem vreun ajutor divin în acest sens. Iar despre spiritul iubirii, ce să vă spun... Ar trebui să-l scoatem mai des de la naftalină. Și am fi avut ocazia chiar zilele trecute, atunci când s-a cerut închiderea granițelor în fața celor care își căutau refugiu acasă. Ce ticăloșie! Nu în vremuri de încercare ar trebui să fim altruiști? Iar cu spiritul înțelepciunii ce-am făcut? Nu ni s-a dat ca să luăm bun de mâncat tot ce ne pică în cioc. Deși nu ne-am gândi, vom răspunde la drepta judecată și pentru fiecare știre falsă pe care am crezut-o deși părea de necrezut, dar mai ales pentru acele știri pe care le-am distribuit fără să le fi verificat veridicitatea.

“Fericit este omul care rabdă ispita, căci, dupa ce a fost gasit bun, va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc.” – Iacov 1, 12.

marți, 25 februarie 2020

Până la Dumnezeu, ne ajută sfinții


Când ne gândim la sfinți, nu ar trebui să ne gândim la strălucirea aureolelor și a veșmintelor lor din icoane, ci la faptul că ei își folosesc darurile primite – calitățile și pasiunile cu care au fost înzestrați – într-un mod care ne amintește de Dumnezeu și de iubirea sa. Trebuie să știm că deși toți cei care au ajuns în Rai sunt sfinți, noi îi numim așa doar pe cei care, prin viețile lor sfinte, au avut un impact de durată în viața Bisericii. Procesul prin care o persoană plecată din această viață devine unul din sfinții cinstiți de Biserică este unul extrem de complex și se numește canonizare. După canonizare, sfinților li se stabilește o zi a lor în calendar, zi în care sunt sărbătoriți de poporul creștin cu rugăciuni, cu imnuri, cu procesiuni pe străzi etc.

De ce sunt sfinții atât de iubiți? Pentru că ei ne inspiră, dar și pentru că ei ne sunt învățători, fie prin viața, fie prin scrierile lor. Sfinții mai sunt și prietenii noștri din Cer, cei cărora le putem cere să se roage pentru noi, la fel cum facem și cu prietenii noștri de pe Pământ. Atenție însă, creștinii nu se închină statuilor sau icoanelor sfinților, pentru că sfinții nu sunt dumnezei, deci reprezentările lor cu atât mai puțin ar putea fi! Nici măcar Maicii Domnului nu îi putem aduce cult de închinare sau de adorare. Singurul pe care îl adorăm și căruia i ne închinăm este Dumnezeu cel Întreit: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. Sfinților și Fecioarei Maria le aducem un alt cult numit cinstire sau venerare. Am putea compara cinstirea adusă sfinților cu cea adusă persoanelor care ne sunt foarte dragi sau care au realizat lucruri extrem de importante pentru omenire, fie ca acestea mai sunt printre noi, fie că nu.

Iar atunci când sărutăm icoanele, nu o facem, așadar, pentru că le adorăm, ci o facem ca și când am săruta fotografia cuiva foarte drag care e plecat departe. La fel cum un iubit sărută fotografia iubitei sau cum o mamă pune pe piept fotografia copiilor ei plecați departe de casă. Când facem acest lucru, știm clar că poza nu e iubita care locuiește în alt oraș sau copilul plecat de acasă, pentru că noi sărutăm de fapt realitatea care stă dincolo de fotografie. Dar chiar și așa, fotografia, la fel și icoana, ne poate stârni imaginația și ne poate mișca inimile. De aceea creștinii cinstesc icoanele și statuile sfinților. Le cinstesc și nu li se închină, în sensul că nu le adoră sau idolatrizează. În concluzie, denumiri precum "icoane și moaște făcătoare de minuni" sau chiar "sfinți făcători de minuni" sunt incompatibile cu credința noastră, de vreme ce noi avem certitudinea că singurul capabil să înfăptuiască minuni este Dumnezeu.

Cunoscând toate acestea, am putea spune că nu mai avem nevoie de rugăciunile făcute sfinților, pentru că ne putem ruga direct lui Dumnezeu sau uneia dintre persoanele Sfintei Treimi. Așa este, dar rugăciunea mai este legată și de relație, de corelație, mai bine spus. Iar Biserica, la îndemnul Mântuitorului, ne încurajează să apelăm la rugăciunile prietenilor de pe Pământ sau din Ceruri, nu doar pentru a da mai multă putere rugăciunilor pe care le facem, ci și pentru a ne conecta și pentru a ne uni unii cu alții mai profund și, în același timp, cu Dumnezeu.