miercuri, 29 mai 2013

România din Străinătate



Atunci când călătoreşti sau trăieşti într-unul din statele Occidentului, în primul rând, în mod irezistibil, începi să faci comparaţii între România şi locul în care te afli. De aici încep şi durerile de cap, neliniştile, temerile; toate acestea fiind consecinţa întrebărilor la care nu găseşti răspuns. De aici se naşte, pentru cei mai sensibili la dificultăţile prin care Patria trece, o adevărată obsesie. De ce a rămas atât de mult în urmă această Grădină a Maicii Domnului? De ce atât de bătută de soartă? Când, în ce moment nefast al istoriei şi, mai ales, cine a provocat acest handicap care stă între România şi Occident? Câte generaţii vor mai trebui sacrificate pentru a fi şi noi, finalmente, asemenea popoarelor vestice? Vom apuca acest moment?

Cu toate acestea, ştiu (mai ales de la rudele dragi plecate afară) că numai când îţi lipseşte, realizezi cât de mult îţi iubeşti ţara. Însă, această iubire de ţară se poate transforma şi în atitudini de neînţeles. Astfel, din prea mare iubire de Patrie, bănui eu, unii încep să deteste şi să critice Patria adoptivă.

Şi pentru că am ajuns unde îmi propusesem, şi sperând ca astfel să-mi alin din of, deschid… foc încrucişat. Ce fel de preot sau ce fel de om poţi fi atunci când, deşi slujeşti într-o biserică ce ţi-a fost pusă la dispoziţie cu toată gratuitatea, uiţi de tine şi de starea ta şi predici împotriva binefăcătorului tău? Ce fel de preot şi ce fel de om poţi fi atunci când, în cadrul întrunirilor ecumenice, linguşeşti biserica şi programele catolice care vin în sprijinul emigrantului creştin român (pentru care tu veşnic nu ai mijloacele necesare să-l ajuţi), iar apoi, abia ieşit în stradă, îţi atenţionezi conaţionalii să refuze şi să nu-şi vândă sufletele organizaţiilor catolice de asistenţă socială pentru emigranţi pentru că, machea, ar avea scopul ascuns de a-i dezrădăcina de neam şi de credinţă. Ce fel de preot sau de părinte eşti atunci când ameninţi cu pieirea şi cu Iadul copii care au participat la cateheze sau au primit Sacramente în Biserica Catolică şi cărora, în schimb, tu nu le-ai oferit niciodată nici un fel de asistenţă religioasă sau culturală? Ce hal de popă ai ajuns pe-acolo, departe de rădăcinile-ţi duhovniceşti, părinţele? Pentru că în urmă cu doar câţiva ani, atunci când ai implorat ajutorul străinătăţii, păreai mai altfel, păreai mai, hmmm…, servil!?

Acum, revin la prăpastia, aparent de netrecut, dintre noi, românii, şi ei, străinii. Tot timpul am crezut că infuziile semestriale, primite de la românii întorşi să-şi petreacă vacanţele în ţară, vor grăbi scurtarea acestei prăpastii. Însă, privind la vulgaritatea pe care şi-o asumă doar pe-acasă unii dintre aceştia, dar şi la mitocănia şi josnicia pe care alţii, chiar lideri religioşi, şi le asumă pe-afară, încep să am mari dubii…

Însă tu, Doamne, nu mă lăsa!

luni, 20 mai 2013

Constantin cel Mare, însă, şi Sfânt?


Provenind dintr-o familie care avea sărbătoriţi de seamă pe 21 mai (tata – Constantin, mama şi bunica paternă - Elene), era firesc să cercetez şi să cunosc cât mai multe date despre împăratul Constantin şi despre mama sa Elena. Însă, cu cât mă documentam mai mult, cu atât eram mai indignat (mai ales în perioada cursurilor de Istorie Antică a Imperiului Roman sau de Istorie Bizantină). Una peste alta, mâine ar trebui măcar să îngân câteva cuvinte despre sfinţii zilei; dar, încă nu ştiu ce să spun, de aceea, scriind aceste rânduri, cuviincios, vă cer să-mi veniţi în ajutor.

Aşadar, despre ce ar fi vorba? Păi, întâmpin dificultăţi în a alege datele biografice cele mai potrivite pentru a-l caracteriza cu toată obiectivitatea pe Împăratul Constantin (din fericire, Sfânta sa mamă, Elena, nu-mi creează astfel de inconveniente). Pe de o parte, aş putea aminti de viziunea împăratului din 312, atunci când, în ajunul unei lupte, Constantin a văzut pe cer o cruce şi inscripţia hoc signo victor eris (ori in hoc signo vinces); sau despre renumitul Edict de la Milano, din 313 (de fapt, era vorba despre o scrisoare prin care Liciniu, cumnatul şi colegul imperial al lui Constantin, le cerea guvernatorilor să înceteze orice persecuţie a creştinilor şi să le returneze proprietăţile); sau despre convocarea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), cel care a condamnat erezia ariană; sau despre bisericile ridicate de marele împărat la Roma şi în Orient; sau chiar despre botezul primit pe patul morţii şi, deci, iertarea păcatului strămoşesc, dar şi a tuturor celorlalte păcate (practică neîncurajată de Biserică, dar întâlnită frecvent în secolele al IV-lea şi al V-lea), argument ferm în favoarea canonizării sale etc., etc.

Însă, pe de altă parte, pentru a fi obiectiv, ar trebui să amintesc şi de o altă latură a vieţii lui Constantin cel Mare. Cum care latură!?  Cea… mai puţin ortodoxă! Cea datorită căreia o seamă de istorici (fie ei antici, fie moderni), dar şi Biserica Romano-Catolică, par îndreptăţiţi să tăgăduiască sfinţenia împăratului, dar, mai ales, titlul de isapostolos (egal sau întocmai cu apostolii). Fără dorinţa de a ofensa vreun Costică sau vreo Constanţă, suntem datori să amintim faptul că marele împărat a murit (ehe, ce castane o să scot din foc cu propriile-mi mânuţe după această afirmaţie!!) cu mâinile pătate de sânge. Când fac această afirmaţie, nu iau în calcul miile de oameni ucişi în războaiele de cucerire ale neînfrântului împărat (cică, prin ororile războiului, ar fi adus binecuvântarea păcii!), ci moartea unor persoane apropiate lui.

Astfel, Constantin este vinovat de moartea celor doi colaboratori apropiaţi, ambii numiţi Liciniu (tată şi fiu şi, în acelaşi timp, cumnat şi nepot ai împăratului însuşi) din primăvara lui 325 (anul convocării conciliului nicean); dar mai ales de uciderea lui Crispos (fiul lui Constantin şi al iubitei sale Minervina) şi, la scurt timp, chiar a soţiei sale Fausta, mama celorlalţi cinci copii ai împăratului (Constantin, Constanţiu, Constant, Constantina şi Helena), în anul 326! Mai mult decât atât, biografi remarcabili ai lui Constantin cel Mare afirmau că acesta a rămas toată viaţa străin de marile valori ale credinţei creştine (spre exemplu, aranjamentele îndrăzneţe, dacă nu chiar blasfematorii, făcute pentru propria înmormântare). La toate acestea aş mai adăuga şi propriul crez, anume acela că împăratul Constantin cel Mare este cel care, plin implicarea sa activă (dar şi binevoitoare, este adevărat) în problemele Bisericii, a lipsit-o pe aceasta, din acel moment, de independenţă, subordonându-o puterii guvernamentale (aşadar, stimabili cititori, nimic nou sub soare!).

În încheiere, revin la solicitarea făcută în debutul acestei postări: despre ce credeţi că ar trebui să le vorbesc mâine, în predică, credincioşilor (câţiva dintre ei fiind, probabil, Constantini)? Să urmez dulcele stil clasic: despre… sfinţi numai de bine şi să prezint doar faptele sfinţitoare ale lui Constantin; să fiu obiectiv şi să prezint ambele aspecte ale vieţii sale (precum am făcut aici), cu riscul de a-i indigna pe oameni; sau să tac mâlc şi, mai mult, chiar să şterg această postare?… Acum să vă văd (în fine, să vă citesc) punctul de vedere!

luni, 13 mai 2013

Hristos a înviat?


Ştiţi care cred eu că ar fi cel mai potrivit răspuns dat salutului creştinesc Hristos a înviat!, în această perioadă a Penticostarului?… Fugi, mă, de-aici! Da, da, ce vă miraţi? Acesta ar trebui să fie răspunsul dat de toţi creştinii care au participat la Slujba Învierii şi care, mai apoi, aşteaptă hramul ca să mai vină la biserică. Pentru că, dacă ar fi crezut cu adevărat că a înviat, nu ar mai fi putut sta acasă în nici o duminică!

Este adevărat că nimeni nu deţine o credinţă perfectă, este adevărat că suntem un amalgam de credinţă şi îndoială, însă, de ce să ne lăsăm pradă tocmai îndoielii? De ce, după ce am afirmat exaltaţi în noaptea sfântă a Paştilor: Adevărat a înviat!, lăsăm îndoiala să ne cuprindă!?!… Eu cred cu tărie că cei care reuşesc să scape de dubii şi să se lase dominaţi de credinţa lor - imperfectă, repet - sunt aceia care continuă să vină la biserică şi între marile praznice.

În aceste zile post-prazniceşti trăim o perioadă aparent liniştită. Însă, doar aparent. Cum poate avea linişte Biserica, atunci când, cel puţin jumătate dintre fii săi care au trăit bucuria Învierii, nu reuşesc să retrăiască aceeaşi bucurie şi în duminica următoare? Ce diferenţă de participare de la o duminică la alta! Ce mod sacadat de experimentare a Dumnezeirii din partea creştinului: într-o zi purtăm lumânări aprinse în biserici şi credem cu licăriri în ochi că Domnul a înviat, iar în cealaltă, când lumânările deja s-au stins, ezităm şi să ne mai salutăm colegii de serviciu cu „Hristos a înviat!”.

Cu toate acestea, preaiubiţi cititori, să ne bucurăm că Dumnezeu nu este ca noi, ci, dimpotrivă, răbdarea şi dragostea sa pentru noi sunt imuabile. Să fim voioşi ştiind că, la fiecare mare praznic, la fiecare intrare a noastră în biserică, El ne oferă o nouă şansă pentru a deveni statornici în credinţă. Aşadar, dragi creştini practicanţi ai marilor praznice religioase, să nu uitaţi că Biserica se bucură să o onoraţi cu prezenţa domniilor voastre şi cu alte ocazii, nu numai de Paşte. Rămâne, deci, să ne vedem şi la Crăciun!

miercuri, 8 mai 2013

Scurtă biografie a episcopului martir Vasile Aftenie


Vasile Aftenie s-a născut la 14 iunie 1899 în satul Lodroman, comuna Valea Lungă, nu departe de Blaj, într-o familie fruntaşă de ţărani. Părinţii săi, Petru şi Agafia Aftenie, au avut patru copiii (trei băieţi şi o fată), al doilea dintre aceştia va avea să fie primul episcop martir al BRU.

Şi-a început şcoala primară la Lodroman dar, după un obicei din Ardeal prin care părinţii din sate îşi înscriau copiii în ultima clasă primară din cel mai apropiat oraş, şi-a terminat-o în Blaj. Tot la Blaj a urmat şi liceul: primele şase clase ca elev ordinar la cursuri de zi, iar clasele a şaptea şi a opta (azi a XI-a şi a XII-a) ca elev particular, la fără frecvenţă, promovându-le în scurtele permisii militare obţinute de pe fronturile de luptă din Galiţia şi Italia (fusese mobilizat la începutul anului 1917 şi trimis pe front la 18 ani). În 1918 a promovat examenul de maturitate (bacalaureatul) şi s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, instituţie pe care o va părăsi în vara anului 1919 pentru a urma teologia în Blaj. La Blaj Vasile Aftenie a fost primit în clerul tânăr arhidiecezan şi trimis la studii teologice superioare la Roma, la Colegiul Grecesc Sfântul Atanasie, de unde a urmat cursurile la Institutul Angelicum. După şase ani de studii, în 1925, Vasile Aftenie a revenit în ţară – obţinuse doctoratul în filosofie şi teologie.

La 1 ianuarie 1926, Vasile Aftenie a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor ÎPSS dr. Vasile Suciu, mentorul său spiritual. Peste numai o lună de la hirotonire, la 1 februarie 1926, proaspătul preot este numit titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc în cadrul Academiei de Teologie Unită din Blaj. La 14 iunie 1934, preotul dr. Vasile Aftenie a fost numit protopop la Bucureşti, iar mai târziu, la 21 decembrie 1937, avea să fie promovat canonic al Capitlului Arhiepiscopesc din Blaj. Vasile Aftenie nu va părăsi capitala după această promovare decât la 1 octombrie 1939, dată după care avea să fie numit şi rector al Academiei de Teologie.

Numărul din 20-30 aprilie 1940 al semi-oficiosului Vaticanului L’Osservatore Romano a adus vestea că preotul Vasile Aftenie, prin decretul nr. 1114/40 al Congregaţiei Orientale a Sfântului Scaun, a fost numit episcop titular de Ulpiana şi desemnat auxiliar al mitropolitului Alexandru Nicolescu. Solemnitatea consacrării de arhiereu a canonicului Vasile Aftenie a avut loc în catedrala din Blaj, la sărbătoarea Înălţării Domnului, în 5 iunie 1940, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Nicolescu, asistat de episcopii Alexandru Rusu al Maramureşului şi Ioan Bălan al Lugojului.

Deoarece noul episcop a fost investit de mitropolitul Nicolescu ca arhiereu al Vicariatului Bucureştilor şi Vechiului Regat, lui Vasile Aftenie i s-a menţinut calitatea de canonic arhidiecezan, mitropolitul rostindu-i în acest sens: „Vei avea să continui misiunea ce-ai avut-o ca protopop al Bucureştilor, de a desăvârşi organizarea credincioşilor noştri din această vastă diasporă, de astă dată însă investit cu caracter episcopal şi cu puteri de vicar general, pe care ţi le deleg şi cu care te investesc cu dragă inimă”. În aceeaşi cuvântare rostită, mitropolitul Alexandru Nicolescu a mai adăugat: „Voinţa Romei şi dorinţa mea te-au vrut episcop auxiliar în Arhidieceza Română Unită de Alba-Iulia şi Făgăraş. Nu eşti, deci, un Episcop periodeut revocabil la discreţie, nici simplu Episcop titular fără jurisdicţie, ci un Episcop auxiliar, în sensul adevărat şi canonic al cuvântului, care va avea în grija lui, mai ales soarta fiilor noştri din Vechiul Regat al României [...] fără de nici o intenţie de agresivitate faţă de cei de alte credinţe, mai ales de fraţii de acelaşi sânge cu noi, cu care împreună vom realiza mărirea Sionului românesc” (Unirea, Blaj, nr. 20 din 8 iunie 1940).

Suflet comunicativ şi întreprinzător, episcopul Vasile Aftenie a cucerit la Bucureşti stima şi respectul celorlalţi. Aşa se explică pătrunderea lui la deţinuţii politici din Văcăreşti, pentru a le acorda asistenţă spirituală. „A fost un act de curaj în acea vreme (când teroarea stalinistă se dezlănţuise peste România) din partea unei înalte feţe bisericeşti să vină în mijlocul unor «duşmani ai poporului», deţinuţi politici [...]. Era în primăvara anului 1947 în preajma Sărbătorii Învierii Domnului”. Pătrunderea episcopului în închisoarea Văcăreşti a fost un act de curaj nu numai pentru el, ci şi pentru directorul închisorii care fusese cucerit de bunătatea şi comportamentul ierarhului. „Nici nu se putea o prezenţă mai dorită [...]. După Slujbă s-a întreţinut câteva clipe cu fiecare din cei prezenţi, îmbărbătându-i cu cuvintele: «Biserica este alături de voi. Biserica se roagă pentru voi.» În cadrul predicii din timpul Sfintei Liturghii şi-a axat tema pe rolul suferinţei în viaţa omului, a creştinului, mai ales [...]. Lotul de deţinuţi politici care au luat parte la Slujba amintită îl avea în frunte pe generalul Aurel Aldea, împreună cu generalul Eftimiu, colonelul Evolceanu, căpitanul Mircea Criveanu, prof. Ioan Vulcănescu [...]” (Nicolae Păleancu, Episcopul Vasile Aftenie, în Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, nr. 19, septembrie 1990).

Episcopul Vasile Aftenie a simţit problemele cu care se va confrunta Biserica şi a încercat să apere interesele instituţiei eclesiastice în fruntea căreia se afla, declarând unui prieten că ei, catolicii, „nu fac nici o tranzacţiune cu guvernul democratic al României, ci îşi continuă drumul trasat de Vatican, drum comun pentru toţi catolicii din lume. În consecinţă, spunea dânsul, vor duce lupta categorică contra guvernului român şi contra comunismului, cu mijloacele şi tactul indicate de împrejurări” (ASRI, fond Documente, dosar nr. 2322). Ca şi răspuns la aceste afirmaţii, toate notele informative care surprind atitudinea BRU converg spre concluzia că aceasta era antiguvernamentală şi anticomunistă.

Neîncântat de primirea, de loc prietenoasă, de care au avut parte episcopii uniţi în noiembrie 1947, în audienţa care a avut loc la Petru Groza, Vasile Aftenie a mai declarat că: „Oricum ar fi, episcopii catolici nu se sperie de măsurile Guvernului Groza”. Această declaraţie va mai fi făcută în decembrie 1947 atunci când episcopul şi-a exprimat dorinţa ca toţi românii să treacă la catolicism putând scăpa astfel de sub influenţa ruşilor şi de la pieire. A fost arestat la 28 octombrie 1948, apoi dus la Dragoslavele şi la mănăstirea-lagăr Căldăruşani, cu ceilalţi episcopi uniţi. Pentru că a refuzat scaunul de mitropolit al Moldovei, oferit de ortodocşi în schimbul trădării credinţei, în mai 1949, a fost izolat în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost crunt torturat.

Iată câteva frânturi din atitudinea şi crezul episcopului Vasile Aftenie. Nu a fost niciodată judecat, însă, a fost schingiuit şi ucis de către conducerea democrată din acea perioadă, la 10 mai 1950, în închisoarea Văcăreşti. A fost înmormântat la cimitirul Bellu catolic din Bucureşti, iar la căpătâi, cineva i-a pus o cruce simplă pe care a fost prinsă o tăbliţă rotundă cu iniţialele „A. V.” şi sub ele „1950”, anul morţii. Moartea PSS Vasile Aftenie a fost cel dintâi tribut de sânge plătit de episcopii BRU în condiţii încă necunoscute în întregul lor tragism. Pe 20 iunie 2010, osemintele PSS Vasile Aftenie au fost depuse în biserica de pe Strada Sirenelor, Adormirea Maicii Domnului, din Bucureşti.

Icoană realizată de Elena Murariu, © Vicariatul Greco-Catolic de Bucureşti