Pentru noi s-a născut!

Într-un mod excelent, Tudor Chirilă spunea despre Crăciun (aici) că acesta nu înseamnă nici îmbulzeală, nici ghiftuială oarbă, nici război în trafic, nici măcar Moşul alb-roşu însoţit de reni zburători sau programe TV speciale, nici zâmbete false ori luminiţe electrice, nici cozonaci, cârnaţi, şorici sau vin, nici promoţii sau spoturi publicitare tematice, nici discotecă, nici fantezii sexuale de iarnă, nici resturi de sarmale, nici nimic din toate acestea. Crăciunul este total altceva, spunea autorul citat.

Şi acum, după ce am văzut ce nu înseamnă, ce nu este Crăciunul, am putea totuşi să găsim şi adevărata semnificaţie a acestui praznic? Condacul Naşterii Mântuitorului ne dezleagă răspunsul la această întrebare: „Pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”! Deci, dacă Dumnezeu a făcut acest lucru mare şi minunat PENTRU NOI, care este răspunsul pe care noi i-l vom da Domnului? Risipa, consumismul, excesle, dezmăţul, acestea toate să fie răspunsul nostru, darul pe care noi să-l facem Pruncului? Aşa repetăm noi gestul făcut de păstori ori de magi în noaptea sfântă?

Bineînţeles că nu! Şi atunci, de unde toată această nebunie cu care ne înconjurăm în ajunul Naşterii Sfinte? Probabil de la faptul că suntem preocupaţi mai mult de ce vom primi, decât de ce vom putea oferi de Crăciun. Şi iar, probabil de la faptul că punem accent pe aspectul material al dăruirii şi că rămânem cu totul reci la modul ideal în care Dumnezeu şi-a arătat iubirea pentru noi. În concluzie, am acceptat să fim duşi de valul nebun în momentul în care, de Crăciun, le-am înlocuit pe cele spirituale cu cele materiale; altfel spus, am înlocuit grija pentru veşnicie cu grija zilei de mâine.

Nu contest faptul că, în goana după promoţii, poate vom reuşi să punem deoparte ceva şi pentru sărăcuţii Domnului. Dar un simplu cadou – mai mult sau mai puţin inspirat – făcut din prisosul nostru nu poate să desăvârşească toată această perioadă! Şi revin la Darul pe care noi, oamenii, l-am primit de acum mai bine de 2000 de ani, chiar l-am primit? Da, dar nu toţi. Însă mai este timp. Mai avem câteva zile în care putem să primim cu toţii, fiecare în parte, Darul Domnului, pe însuşi Fiul său cel Unul Născut. Şi unde să-l primim? În nici un caz în casele noastre împodobite cu lumini stridente şi cu ornamente fistichii! Nu acesta este mediul în care Micuţul Isus s-a născut. Ci, mai degrabă, în peştera în care ne-am transformat inimile, ca să ne-o încălzească şi să ne-o lumineze! Să nu ne speriem de necurăţia noastră, deoarece peştera cea săracă şi mizeră este locul ales de Dumnezeu ca fiind cel mai potrivit pentru a se naşte!

Şi cum se va putea întâmpla acest lucru? Prin sacramentul Sfintei Euharistii: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54)! Aşadar, să mergem şi să-i căutăm pe preoţii Bisericii, să ne facem bilanţul răutăţii noastre din ultimul an şi să-l mărturisim! Apoi, trecuţi prin baia spovedaniei, să îl putem primi cum se cuvine pe Mântuitorul venit în trup. Iar mai apoi, atunci când vom fi întrebaţi care este cadoul cel mai de preţ pe care l-am primit de Crăciun, noi să răspundem: „L-am primit pe Domnul, pe cel ce s-a Născut din Fecioară în staulul din Betleem şi pe cel care s-a renăscut în inima mea!”.

Ce faci, mamă, fumezi?

Eram în liceu, în vacanţa de vară, cu o zi înainte de bâlci. Terminasem şi ultimul cazan de ţuică şi primisem acordul mamei să dau o fugă, cu bicicla, la baraj, să fac o baie înainte de praznic. Era grozav: terminasem de cules prunele şi moşmoanele, terminasem şi cu cazanul, mai trebuia doar să-mi schimb mirosul afumat cu cel de baltă şi săpun - nelipsit din buzunarul şortului -, apoi eram gata de discotecă.

Mi-am lăsat bicicla pe gardul lui Vioară, prietenul venit în vacanţă la bunicii de peste drum şi-l aşteptam în curte să-şi ia şi el coaja de săpun şi pachetul de Vogans. Tocmai în momentul în care eram pe picior de pedalare, a intrat şi nea’ Costel, unchiul lui Vio care ne-a luat la întrebări: „Pe unde vreţi s-o ardeţi mă? Ce mahoarcă aveţi? Tot Vogans? Sărmanilor! Hai, că vă dau eu câte-o ţigară bună!”. Apoi ne-a scos câte o ţigaretă dintr-un pachet Gauloises, pare-mi-se.

Aşa cum prietenii fumau la mine, ştiind că mama nu îi toarnă, la fel şi eu fumam la ei fără nici o grijă. Ciudată atitudine a părinţilor, nu? Ce ar fi fost ei în faţa propriilor copii dacă le-ar fi dat camarazii în primire? Aşa păreau şi ei mai de comitet. Dar să revin la întâmplare. Nu am apucat să trag decât un fum, când am auzit-o pe mama din poartă: „Ce faci, mamă, fumezi, ai!?! Păi, fir-ar mama ta a dracu’, treci imediat acasă, că îţi dau io ţie fumat!”. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fumul din piept, cert este că nu puteam să-l expir în faţa ei. Cred că s-a topit prin plămâni, pentru că am reuşit să nu scot nimic afară.

- Mamă, să vezi că io, îîî…, e prima dată…! - am încercat s-o înduplec, înainte să trec prin faţa ei.

- Ce să văd, mă, ce să văd!? Şi, în timp ce îmi căra capace, rostea şi sentinţa:

- Nu mai pupi nici un ban pentru bâlci şi nici la discotecă nu mai ai ce căuta!

Eram de-a dreptul buimăcit. Lasă capacele primite şi banii de bâlci, dar dis-co-te-ca!?! Fiind sărbătoarea satului, urma seara cu cea mai mare participare la actul cultural canto-dansat al comunei. Nu mergeai, nu existai! Şi atâtea fete veniseră pe la bunici… Ce să mai, se contura una din cele mai mari drame ale adolescenţei.

Intraţi în curte, mama s-a apropiat cu blândeţe de mine:

- Ia, zi-mi, cine te-a învăţat şi de când fumezi, mă, mamă?

- De… vreo… doi ani.

- Nu are cum…, fii sincer, că dacă nu, te spun lu’ părintele că fumezi!

- Ştie, că şi dânsu’ îmi mai dă bani de ţigări…, câteodată.

- Minţi! Şi brusc discuţia s-a terminat cu un dos de palmă peste obrazu-mi încă negru de funinginea de la focul de sub cazan.

Redau acum dialogul de a doua zi, dintre mama şi părintele. Eram la masa din curte, serveam prânzul şi se apropia momentul în care trebuiau împărţiţi banii pentru bâlci.

- Părinte, să vă spun ceva… Ceva grav!

- Ce s-a întâmplat tanti Elvira? - a întrebat-o părintele, făcându-se că nu ştie despre ce e vorba (îl înştiinţasem deja la Liturghia praznicului).

- Părinte, Victor al meu, cum să vă spun io…, fumează! Ieri l-am prins. Certaţi-l, pedepsiţi-l, trebuie să luăm măsuri!

- Staţi liniştită, are 17 ani. Eu, de exemplu, fumez de la 14 ani, nu e aşa grav!

Rămasă fără replică, mama a scos teancul de bancnote din buzunarul de la şorţ şi de la cel mai mare, la cel mai mic, ni i-a împărţit în mod egal la toţi cei cinci copii. Părea echitabil, după ce toată vara cu toţii adunasem moşmoanele galbene şi pleoştite din urzici. Însă, doar părea! Eu mai primisem de dimineaţă, la biserică, de la părintele, un bonus pentru ţigări şi pentru ce-o mai fi trebuit. Asta aşa, în caz că voiam să invit vreo madmoazelă să se răcorească la terasa improvizată printre tiribombe.

O slujbă între cinzeci

V-am spus parcă, cu altă ocazie, că osicenii - consătenii mei - erau oameni frumoşi din cale-afară şi deosebit de harnici. Dar ce am omis să aduc la cunoştinţa domniilor voastre e faptul că mai toţi aveau şi o credinţă profundă. Paştele, Dumnezeu, Crucea şi Cristosu’ erau cuvinte pe care le rosteau zilnic, îndeosebi la necaz. Dar să ştiţi că nici morţii nu erau uitaţi în astfel de împrejurări. Nu ştiu dacă şi astăzi au rămas tot la fel de cucernici, dar nici nu văd de ce să fi renunţat la pietate.

Unul dintre ei, la fel de bun creştin, era şi Nea Lisandru, care nu ar fi plecat de acasă-n sat şi nici de la birt înapoi acasă, fără să-şi facă semnul crucii şi să-şi scuipe-n sân. Om al bisericii din Vale, cea de lângă târg, Nea Lisandru nu se răbda să intre duminica în lăcaşul sfânt până când nu dădea o tură prin târg pentru a lua preţul băniciorului de porumb. Dar nici nu putea pleca din târgul duminical aşa uşor, că deh, până se mai uita şi pe la piaţa de orătănii, apoi şi pe la cea de cherestea şi, mai ales, până îşi lua şi cele câteva cinzeci de ţuică ca să-şi dreagă gâtul, se bătea toaca de începutul Liturghiei. Ştiindu-se om de ispravă, lui Nea Lisandru îi venea destul de greu să refuze invitaţia la o cinzeacă. Dar la fiecare invitaţie onorată avea grijă să promită că aia e ultima, că ce să-i faci, trebuia să ajungă şi la biserică, doar era om de bază în strană.

Cu gulerul cămaşii scrobite scos peste jerseul împletit din lână şi cu nasul borcănat şi roşu, Nea Lisandru ajungea mai mereu în biserică pe la heruvic. Şi atunci, în timp ce părintele cădelniţa naosul, Nea Lisandru se strecura prin dreapta pronaosului, printre femei, rece ca un şarpe. Apoi, în timp ce părintele încerca să le împace pe toate credincioasele ce dădeau buzna să-i pună bobiţe de răşină în cădelniţă, personajul nostru, ţuşti, sărea în strană. Îi zâmbea cu subînţeles ţârcovnicului, mie, care îl urmăream după dvera altarului, îmi făcea cu ochiul, apoi, ca şi când ar fi fost prezent în biserică încă de la psalmii utreniei, urla cât îl ţineau plămânii: „Toatăăă grija cea lumească de la noooi să o leepăădăăm!”.

Încântat peste măsură şi cuprins de extaz, în special în timp ce se cânta rugăciunea domnească, Nea Lisandru nu putea şi poate că nici nu voia să-şi stăpânească vocea răguşită şi stridentă care se lovea de toate picturile micuţei biserici, încercând probabil să-şi găsească o nişa pe unde să evadeze. Ce îl mai acompaniam eu, seminaristul satului, pe ţârcovnic (e drept, mai mult la cititul psalmilor), dar să-l vezi pe Nea Lisandru! Iar spre sfârşitul slujbei, când terminându-mi sarcinile din Altar ieşeam şi eu în strană, atunci să te ţii bine! Urlam toţi trei un „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum s-a terminat!” - aşa cum deprinsesem pe băncile seminarului - de credeam că o să ni se rupă rărunchii.

După ce ne miruia părintele şi-i pupam evlavioşi mâna şi crucea, Nea Lisandru îşi punea mâna protectoare în jurul gâtului meu şi mă trăgea deoparte ca să mă verifice dacă am reţinut versurile deocheate pe care mi le spusese duminica trecută. Mai mult din cauza mirosului de tescovină expirat de interlocutor, decât din cauza strânsorii părinteşti la care eram supus, mă străduiam din răsputeri să-i demonstrez cât mai repede că le învăţasem. Şi tot repetându-i-le, ajungeam la „Botu’ Calului”, crâşma de lângă biserică, unde Nea Lisandru mă îmbia să bem o ţuică înainte de masă, că aşa îi stă binele omului (la olteni, prin om se înţelege bărbat!). Cu gândul la prânzul cu care mă aştepta mama, îl refuzam politicos şi îl lăsam în compania aceloraşi oameni pe care îi văzusem la terasa birtului şi dimineaţa, când mă îndreptasem către biserică.

Acolo, la mesele de pe vremea Cooperativei care erau puse în faţa localului, Nea Lisandru se lua cu vorba – ba despre preţurile din târg, ba despre mersul la Biserică, ba despre una, ba despre alta – până pe la ora două după-amiaza. Cam pe atunci, în faţa birtului, se proptea şi nevastă-sa. Văzându-i roşeaţa care parcă-i mărea şi mai mult nasul lui bărbatu-su şi ştiind că va face deliciul comesenilor, aceasta îl repezea piţigăiat:

- Da bine, Lisandre, aci ţi-e biserica? La ce mama dracu’ nu îmi spusăşi că nu vii acasă după slujbă, că puneam mâna şi mâncam sângură, nu te mai aşteptam ca proasta!

- Ho, fă fomeie, ce-ţi veni? - încerca să se eschiveze Nea Lisandru - Ho, că vin! Da, mai stătui şi io o ţârică dă vorbă cu oamenii aştia, că aşa să stă duminica!

Sărutul ţigăncii

Ţiganca, Theodor Aman

Mai ieri, vă scriam despre practica agricolă la care eram supuşi în timpul vacanţei de vară. Eram duşi cu duba episcopiei la Dobruşa şi abandonaţi vreo două săptămâni printre dealurile viticole ala judeţului. Aşadar, despre canicula dintre spaliere, despre foamea îndurată în postul Sfintei Mării sau despre puricii din schit care ne forţau să dormim sub seninul cerului, v-am povestit câte puţin. Care aţi pierdut faza, cotrobăiţi prin STV – Confesiuni. Astăzi mă voi opri asupra părţii frumoase a practicii agricole seminariceşti: idilele cu ţigăncile satului. Da, da, cu ţigăncile, pentru că Dobruşa este populată, în mod deosebit cu totul, de etnia minoritară. Atenţie, însă, derivatele cuvântului ţigan ce vor fi folosite în cele ce urmează, nu vor avea deloc, dar absolut deloc, sens peiorativ!

Acum, că am anunţat şi tema, să trecem la treabă! Aproape în fiecare seară, după ce terminam de prăşit postaţa din vie, trupa de şapte-opt seminarişti găzduiţi de popa din sat, cuviosul Ioanichie, făceam o echipă şi mergeam pe poligonul de lângă vie să facem o miuţă cu echipa din sat formată din etnicii despre care vă vorbii mai devreme. După meci, când deja se înnopta şi după ce fetele îşi potoleau orătăniile, ne adunam toţi în jurul ceaunelor în care fierbeau porumbi sau cartofi pentru a ne… cunoaşte mai bine. Desigur că mai erau şi feciori care mârâiau la efemera şi ciclica noastră prezenţă în viaţa satului lor, mai ales atunci când ţigăncile, prea ocupate să ne capteze nouă atenţia, îi tratau pe aceştia cu indiferenţă. Genul acesta de conflicte se rezolva abia a doua zi, în timpul meciului şi, de regulă, seminariştii erau cei care ieşeau mai faultaţi, să zicem. Însă, trecând peste acest gen de momente, de cele mai multe ori reuşeam să coabităm (că tot e la modă termenul).

Într-una din veri, cea în care Steaua era eliminată din preliminariile CL de PSG, mi se aprinseseră şi mie călcâiele după o ţigăncuşă din sat. Eu aveam 15-16 ani, iar ea trecuse deja printr-o căsătorie şi se apropia de 30. Fiind probabil prea mic, nu i-am reţinut nici numele, nici chipul. Însă îmi amintesc că era deosebit de frumoasă - la fel ca ţiganca lui Aman - şi că se comporta cu mine precum o soră sau, mă rog, verişoară mai mare. Şi în acel an, praznicul de Sfântă Măria Mare m-a prins în practica agricolă. Datorită sărbătorii, aveam o grămadă de motive de bucurie: în ziua respectivă scăpam şi de sapă şi de post, apoi eram invitaţi de onoare la onomastica vreunuia din fii satului şi, chiar mai mult, primisem de la cuviosul Ioanichie, ce abia se întorsese de la Costineşti, acordul - de parcă aveam nevoie de aşa ceva - ca noaptea să mergem cu ţiganii-enoriaşi la discoteca din satul de peste deal.

Până la discoteca de peste deal erau vreo şapte kilometri şi pentru că am prins ultima rată, pe cea de la 11 noaptea, drumul la dus nu a fost o problemă. La întoarcere, ne încurajau ţiganii, ajungeam acasă - adeacă la schit - într-o oră şi jumătate. Odată ajunşi, am început să ne desfăşurăm programul artistic de dansuri învăţate prin discotecile din Râmnic. Era limpede faptul că noi, seminariştii, ieşeam în mod deosebit în evidenţă şi asta ne convenea de minune. După hiturile vremii precum: Barbie Girl, Macarena, Casablanca sau Get down-ul celor de la Beckstreet Boys, inevitabil că a urmat şi Un-break my heart-ul a lui Toni Braxton. Şi de aici lucrurile au luat o întorsătură stranie. În timpul blues-ului pe care îl dansam, sub lumina fierbinte a stroboscopului, cu partenera despre care am amintit, văzând privirea fioroasă şi pătrunzătoare a unui gealat nemulţumit de faptul că o invitasem pe domniţă la dans, m-au trecut toate apele şi… nu doar ele. Partenera creolă îmi tot şoptea duios la ureche că gealatul este fostul ei soţ, că tocmai fusese eliberat din penitenciar, că nu se aştepta să îl vadă în discotecă şi că, datorită presimţirilor ei, ar fi mai bine dacă am întrerupe dansul şi am uşchi-o!

Zis şi făcut! Drumul înapoi nu a durat chiar o oră şi jumătate, cât ne fusese indicat, însă am trăit o sperietură cât pentru toată viaţa. Imaginaţi-vă cum alergam printre dealuri luaţi de mână şi cum la fiecare lumină de faruri ne aruncam în şanţul de pe marginea drumului sau pe sub vreun pod. Gâfâiam sacadat, inima bătea să spargă pieptu-mi de copil şi-mi trecuse şi pofta cu care plecasem la discotecă, aceea de a-i fura barem o sărutare domniţei. Puţin după miezul nopţii, am ajuns în Dobruşa şi, cu spaima că gealatul ne va căuta pe la poarta fetei, nu-mi mai doream decât patul plin de purici din schit. Însă fosta doamnă, bănuind că a doua zi voi fi luat la băşcălie de colegi pentru că am rămas cu buza umflată, ca să am totuşi cu ce mă lăuda în faţa lor, mi-a oferit pe nepusă masă o sărutare. Apoi mi-a urat somn uşor şi a fugit pe vârfetele picioarelor în curte. Ce aş mai fi putut să fac, ţinând cont de împrejurări?… Mi-am continuat drumul până la schit, mi-am spălat picioarele ostenite la izvorul de lângă bisericuţă şi, întins sub clar de lună, mi-am aşteptat colegii pentru a le povesti despre sărutul ţigăncii.

Practica pastorală prin... viile episcopiei

Eram într-o vacanţă de vară din perioada liceului, iar una dintre obligaţiile seminaristului era ca două săptămâni din timpul verii să lucreze pe plantaţiile viticole ale Episcopiei Râmnicului. Cică sapa şi ciuntitul viei ar fi trebuit să ne ajute în activitatea de gospodari şi păstori pe care urma să o avem (de aici şi rateurile pastorale, probabil!). Nu sesizam legătura, însă ne consolam cu faptul că în arşiţa verii era mai bine la umbra viţei decât dacă ne-ar fi trimis, spre exemplu, să păstorim, pe bune, oi sau mai ştiu eu ce cornute!

În fine, nu aveai cum să comentezi legile sfinţiţilor părinţi, aşa că ne făceam frumos bocceluţa şi ne prezentam la data stabilită în curtea episcopiei din Râmnic. Aici, celor care aveau relaţii mai sus (să nu cumva să credeţi că vorbesc despre Susdetot; puţin mai jos, la întrepătrunderea imanentului cu transcendentul) le cădeau sorţii să rămână în curtea episcopiei, an de an. Noi, ceilalţi, cei săraci cu duhul - adică cei care nu aveam nici un deţinător sau împărţitor de duh prin familie - eram urcaţi într-un Aro şi, acoperiţi de o prelată roasă, eram transportaţi la Schitul Dobruşa, unde eram abandonaţi printre coline. De ce abandonaţi? Pentru că eram doar duşi, iar atunci când terminam perioada de practică agricolă, eram nevoiţi să parcurgem pe jos, printre dealuri, traseul de 15 kilometri care ne despărţea de cea mai apropiată gară, cea din Drăgăşani. Ca să nu faceţi calcule inutil, vă spun tot eu, în numai 3 ore de marş forţat eram ajunşi în gară.

Odată ajunşi la schit, intram în grija părintelui Ioanichie, stareţul şi mai marele butoaielor de vin bisericesc fermentat în aşezarea monahală din Dobruşa. Preacuviosul părinte era, de altfel, monah cu carismă însă, la începutul lunii august, avea cu totul alte griji pe potcap. E vorba de griji precum retragerea ascetico-estivală pe litoral, la Costineşti.

În vara respectivă, grupul de şapte seminarişti, mândri ca brazii, am ajuns la schit chiar în după-amiaza în care cuviosul părinte Ioanichie se pregătea de drum. Ne-a întâmpinat cu căldurosul: „Şe faşeţi dracilor, aţ’ vinit? Ostropiel nici var-aista n-am scăpat di tini, bre?” şi ne-a îndemnat să ne facem confortabili în holul cu 12 paturi suprapuse câte două. Ştiind că, din cauza puricilor din saltele, vom dormi sub clar de lună, ne-am aruncat boccelele în mijlocul încăperii şi am mers degrabă, aşa cum se cuvine după un drum lung, în sala de mese. La cina de post servită de sora Elena, preacuviosul Ioanichie ne-a anunţat că fratele Vasile, cel venit de la Schitul Pătrunsa, ne va coordona activitatea pastorală de a săpa viile Domnului, pentru că el va fi plecat cu treburi pentru zece zile.

- Tot cu profa’ de franceză, părinte? - l-am chestionat eu imediat, aşa cum îmi era felul.

- Al dracu’ copil! - a murmurat Ioanichie printre dinţi, apoi a continuat - Ostropiel, tot împieliţat ai rămas, bre?

După alte câteva înţepături reciproce, precuviosului părinte i-a sunat telefonul şi a trebuit să plece, dar nu înainte de a ne ruga să-i umplem portbagajul cu sticlele de vin pe care le avea deja pregătite în pridvorul aşezării monahale.

Desigur că plecarea stareţului ne încânta. Zece zile eram scăpaţi de loviturile de bici pe care ni le administra prin vie cu toată dragostea lui de cuvios părinte. Însă, cu toate acestea, eram deprimaţi de faptul că până la Sfântă Măria Mare - adică fix până la întoarcerea preacuviosului din concediu - trebuia să mâncăm doar mâncare de post. Dacă despre fratele Vasi am aflat de la colegii cărora le-am urmat că putea fi îmblânzit cu un pachet de ţigări pe zi, despre sora Elena pe care o cunoscusem în verile precedente ştiam că nu există nici o cale să o înduplecăm să ne dea vreun pahar de lapte, ori vreun ou, ori vreo bucăţică de brânză, pe neveu.

Nu o să pierd timpul descriindu-vă cum, dezbrăcaţi de la brâu în sus precum afro-americanii pe plantaţiile de tutun, săpam viile prin arşiţa verii; nici despre faptul că fratele Vasi, pe care avusesem grijă să-l îmblânzim încă de dimineaţă, accepta să tragem cu sapele „negru peste verde că stăpânu’ nu ne vede”; însă nu pot să nu vă vorbesc despre luptele din stomacul meu care, una şi bună, nu se putea adapta la noua alimentaţie: dimineaţa - gem pe pâine, la prânz – ciorbă de legume sau tocăniţă de cartofi, iar seara – ce rămânea de la prânz plus prunele storcite din buzunar. În condiţiile date, întinşi pe spate la umbra bisericuţei medievale şi trăgând agale din ţigara pe care o plimbam de la unul la altul, am hotărât că trebuie să acţionăm.

Planul era să ne însuşim - deci, în nici un caz să furăm - brânza care se scurgea ispititoare în sădila din bucătărie. De ouăle din cuibare se ocupase acelaşi Valerică Trei Mânuţe. Vinovatul de serviciu?… Calu, dulăul părintelui care ne destindea prinzând din zbor toate bucăţile de pâine pe care i le aruncam. Acum, ştiind că printre cititori se află şi oameni sensibili la suferinţele animalelor, o să omit faptul că distracţia cea mai mare era să-l păcălim pe Calu aruncându-i în loc de pâine alte obiecte, uneori puţin mai… contondente. (Sorry, Horsy!!) Şi tot punând planul la punct, trăgeam din chiştoc până ne ardeam buricele degetelor, continuând să visăm la cina din acea seară.

Probabil sunteţi curioşi să aflaţi dacă a şi funcţionat planul dezvoltat la umbra zidurilor bisericuţei. Bineînţeles că nu! Noi nu puteam face aşa ceva, primisem o înaltă educaţie religios-morală în anii petrecuţi în seminar, educaţie care nu ne permitea un asemenea comportament vagabonţesc. Închei pentru că mă podideşte râsul, pe data viitoare, ciao!

Şeptică pe pedepse

Ia, că poate să ningă şi la începutul iernii calendaristice, nu doar prea devreme sau prea târziu! Ce ţi-e şi cu schimbările acestea climatice! Şi când te gândeşti că prezicătorii vremii ne speriau din nou cu sărbători petrecute pe uscat... Ce să faci, domne’, nu se mai face meteorologie ca-n epoca de glorie a doamnei Romica Jurcă! Păi şi dacă tot ne ninge şi ne ţârâie întruna pe streşini, ne putem aminti, barem, de verile luminoase şi de vacanţele mari din timpul studiilor! Nu de alta, dar să vadă şi coinacii aştia cum ne umpleam noi timpul atunci când încă nu se auzise de smartphone-uri sau de gadget-uri software. Eee, acum nici nu vă aşteptaţi să povestesc despre frecventarea bibliotecii comunale sau despre participarea la muncile gospodăreşti, din fericire acestea erau doar anexe ale vacanţei de vară. Aşadar mă voi strădui să relatez scopul acestei perioade: distracţia estivală!

Punctul culminant al zilelor toride de vacanţă era întotdeauna… noaptea. De cum se însera, mai multe găşti de tineri, bună parte din ei veniţi la bunici, ne stabileam cartierele generale în diferitele locuri strategice ale Osicii. Eu, de exemplu, am început cu gaşca din vecini, dar datorită dobândirii statutului de seminarist, în primii ani de liceu, am progresat şi în scurt timp am fost adoptat de găştile care se adunau în proximitatea centrului comunei. Iar de aici, mai spre sfârşitul liceului, nu mi-a fost deloc greu să mă infiltrez în grupul din vârful lanţului trofic, cel care se aduna la km. 0 al localităţii, chiar vis-a-vis de cioara de pe monumentul eroilor. Aşadar, cartierul general unde se întrunea această grupă mare a găştilor din nopţile de vară era barul discotecii săteşti. Şi mie, pe lângă originalitatea statutului de teolog care mă propulsase până aici, îmi mai revenea şi deloc ingrata postură de a fi prâslea al găştii, iar eu ştiam să profit la maxim de acest atu.

Dintre jocurile distractive, mai mult sau mai puţin deocheate, gaşca de la km. 0 avea o slăbiciune pentru şeptică pe pedepse jucat în miez de noapte. Şi abia acum am ajuns la ceea ce aveam de gând să vă împărtăşesc: pedepsele care făceau deliciul nopţilor din vacanţa de vară. Chiar dacă ar părea inutil de menţionat, amintesc domniilor voastre – poate deprinse mai degrabă să joace cruce decât şeptică – cum jocul în cauză era jucat pe perechi. Iar acest fapt făcea ca perechea câştigătoare să formuleze pedepsele, iar cealaltă – cea mai puţin fericită – să le ducă la bună executare. Desigur că şi intensitatea sancţiunilor creştea deodată alternanţa câştigători-învinşi, ceea ce voi încerca să vă zugrăvesc în cele ce urmează.

Spre exemplu: dacă prima echipă care pierdea primea pedeapsă să le aducă bravilor câştigători o bere rece de la bar sau alte mici comisioane, când sorţii jocului se întorceau, victimele deveneau torţionari şi îi puneau pe proaspăt învinşi să oprească un trecător (sau, după caz, trecătoare) căruia erau nevoiţi să îi facă diferite declaraţii. Şi pentru că spuneam că intensitatea penitenţelor creştea pe măsură ce jocul intra în noapte, urmau: plimbarea cu căruciorul de butelii, trenuleţul făcut în coate şi în genunchi pe şoseaua din faţa discotecii, prinsul cărţilor de joc pe perete cu fruntea etc. Printre toate acestea, se mai găsea şi câte unul care să mă pună să-i cânt nevesti-sii binecuvântările înmormântării şi asta doar pentru că nefericita de ea făcea parte din echipa mea.

Însă cele mai dure pedepse se dădeau abia pe la miezul nopţii. Îmi aduc aminte că cea mai grea sancţiune primită a fost ca împreună cu echipa să mergem în lenjerie de corp la crama din vecinătate şi să comandăm la masă o carafă de vin pe care, desigur, a trebuit să o consumăm. Imaginaţi-vă cum arătam doi băieţi şi o domniţă, îmbrăcaţi mai mult decât sumar, sorbind câte un pahar de vin printre ceilalţi meseni! Însă zeul Şeptică nu lăsa să încheiem seara într-o asemenea stare de umilinţă, ci avea tot timpul grijă să gustăm şi din paharul dulce al răzbunării. Aşa că, la următorul joc pe care l-am câştigat, adversarii au fost nevoiţi să alerge în miez de noapte şi în dimineaţa goală, cca. 50 de metri, până la bariera de lângă gară. Şi ca să ne convingă că au ajuns la destinaţie, a fost necesar să ne aducă în fiecare mână câte o piatră spartă de pe calea ferată.

Iar acum, în concluzie, ia, să-mi spuneţi voi, preaiubiţi cititori, ce joc de pe smartphone îţi dezvoltă mai frumos creativitatea sau îţi oferă comunicativitate şi, mai ales adrenalină, precum jocul de şeptică?… Iar acestea fiind zise, consider că prin această postare mi-am făcut datoria faţă de toţi cei care mi-au reproşat că în ultimul timp aş fi lăsat-o mai moale (de fapt, că aş fi înmuiat-o bine) cu confesiunile. A, ar mai fi încă ceva, continuaţi să mă provocaţi!