Pierderea capului plecat sau a Pardisului?

Într-un acces de bizantino-naționalism populist, președintele academiei spunea că poporul nostru a supraviețuit vremilor, pentru că a știut să aplice parimia: "Capul plecat, sabia nu-l taie". Sărbătoarea de astăzi îi transmite acestui domn - nedemn de primul prenume, pare-se - că merită să îți pierzi capul pentru valori morale și principii sănătoase, precum a da în vileag imoralitatea liderilor acestei lumi. La fel cum spunea și Bolintineanu: "Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie, / Dar cu umilință lanțu-l încovoaie".

Așadar, poate prea puțin academic, dar pur creștinește, preferabil ar fi să iți pierzi capul ținându-l înălțat, dar să câștigi Paradisul, precum Botezătorul. Altfel, cu capul plecat în fața liderilor politici, riști să îți pierzi și mințile, să devii complicele celui rău și să te situezi în afara Paradisului.

Și mai este sărbătoarea de astăzi și despre influența distructivă pe care anturajul combinat cu alcoolul sau cu alți halucinogeni o pot avea asupra noastră. În cazul lui Irod, presiunea anturajului și aburii alcoolului l-a făcut ucigașul lui Ioan Botezătorul... Pe noi, în ce ne preschimbă viciile și anturajul?

Maria, mama noastră*

Pentru început, aș vrea să răspundem unei dileme cu care creștinii se tot confruntă în această perioadă: Când trebuie să-i felicităm pe cei care poartă numele Sfintei Fecioare Maria, de Nașterea sau de Adormirea acesteia? Pentru că unii – cei care abia așteaptă un motiv pentru a petrece – susțin că felicitările trebuie făcute de ambele sărbători. Iar alții sunt convinși că doar de Naștere, uitând prea repede că de Adormire celebrăm, în egală măsură, și Înălțarea Maicii Domnului la Cer, și că mai toți sfinții sunt celebrați în chiar ziua trecerii lor din această viață la cea veșnică.

Eu cred, așadar, că îi putem felicita pe cei care îi poartă numele Mariei, atât la Naștere, cât și la Adormire, dar – atenție! – nu pe toți. Pentru că nu toți și-au asumat acest nume. Le putem face deci urări de bine tuturor celor care o cunosc pe Sfânta Fecioară Maria și care se străduiesc să îi urmeze calitățile – credința, ascultarea, curăția vieții, discreția, atenția la nevoile celorlalți, sacrificiul ș.a.m.d.  –, dar nu se cuvine să îi felicităm și pe cei care nu doresc să o cunoască pe Împărăteasa Cerului și care trăiesc departe de Biserică și de sacramentele sale. Pentru aceștia putem, în schimb, să spunem o rugăciune, pentru ca și ei să ajungă cât mai repede să o cunoască pe Maria, mama noastră, a tuturor.

Într-una dintre cărțile sale – Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei –, Brant Pitre aduce în discuție testamentul Mântuitorului, ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce: “Iată fiul tău... Iată mama ta!”. Nu avea ce altceva să ne lase moștenire. Singura avuție pământească a celui mort pe cruce, în deplină sărăcie, a fost mama sa. Soarta Mariei a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care Isus le-a făcut în ultimele sale clipe, înainte de moartea sa. Doar după ce a încredințat-o ucenicului iubit a putut spune “Săvârșitu-sa!” și să-și dea spiritul.

Ținând cont de spiritualitatea evanghelistului Ioan, nu greșim dacă vom considera că și noi suntem ucenicii iubiți ai Domnului și, deci, fii ai Maicii sale. Poate tocmai de asta Sfântul Ioan Evanghelistul nu ne spune numele ucenicului iubit. Pentru că Isus ne invită pe toți credincioșii să intrăm într-o relație personală cu Maria, cea care este mama tuturor creștinilor, nu doar a unui singur ucenic. Iar când o vom lua pe Maria în ale noastre, de mamă spirituală, abia atunci vom descoperi că ea ne asculta dinainte ca noi să îi adresăm rugăciunile noastre și că ne iubea dinainte ca noi să o iubim. De ce? Pentru că – ne spune într-un mod minunat același Brant Pitre – așa fac toate mamele.

*Text publicat în "Foaia de Adormirea Maicii Domnului", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.