Sărăcuțul

Tânăr dus pe la biserică şi mai apoi student teolog fiind, recunosc că nu am acordat atenţie prea mare biografiei Sfânului Francisc din Assisi. Iar acum, privind în urmă, nu găsesc nici un motiv serios al ignoranţei mele în ceea ce-l priveşte pe Sărăcuţ. Poate din cauza anecdotelor despre călugării franciscani şi despre votul sărăciei care circulau printre studenţii de la teologie, poate din cauza fraţilor minori conventuali pe care îi cunoscusem sau poate pur şi simplu din cauza indolenţei care încă îmi mai face cu ochiul. Cert este că, pentru o lungă perioadă din tinereţe, m-am auto-privat de tovărăşia uimitorului Sărăcuţ.

Şi totuşi, jusificat, vă puteţi întreba cum de am ajuns ca astăzi să îl invoc pe acesta ca fiind protectorul meu şi al familiei mele. De la ce mi se trage? Preabunilor…, de la un film. O ecranizare din anul 1972, regizată de Franco Zeffirelli, pe care am văzut-o pentru prima dată în urmă cu doar câţiva ani: „Fratele Soare, sora Lună”. Vizionarea acestui film a însemnat pentru mine şi o adevărată revelaţie. Dacă nu aveţi timp să îl vedeţi, vă îndemn ca măcar să-i ascultaţi coloana sonoră. Foarte probabil veţi înţelege de ce, imediat după vizionare, am dat iama şi în cărţile din bibliotecă şi pe Google pentru a-l cunoaşte pe cel care doresc din suflet să mă inspire şi să mă însoţească oricând.

Cunoscând valorile spirituale propuse de Sfântul din Assisi fraţilor minori sau franciscani – trăirea evangheliei, urmarea Mântuitorului, sărăcia şi solidaritatea –, nu poţi să mai stai şi să te mai ştiobâlcăi prin apele indolenţei şi să nu-l iubeşti cu toată inima pe Sărăcuţ, deoarece acestea sunt cu adevărat căi prin care toţi creştinii îşi pot arăta ataşamentul deplin faţă de Domnul Creaţiei. Mai mult, într-o societate orientată parcă ireversibil către cultul plăcerii, aceste mijloace propuse de Sărăcuţ acum 800 de ani devin unica alternativă a celor credincioşi. Detaşarea de tot ceea ce este material, încrederea deplină în Dumnezeu, umilinţa şi deschiderea către cei aflaţi în suferinţă, acestea sunt în definitiv virtuţile care l-au făcut pe Sărăcuț un sfânt universal.

Fără dubiu, Sărăcuţul a fost un mare iubitor de Dumnezeu şi de oameni, dar la fel de mult el a iubit și natura și animalele. Desigur, există în biografiile sale multe evenimente care confirmă acest lucru, dar, mai presus de acestea, „Cântecul fratelui Soare sau al tuturor creaţiilor”, scris de el însuşi, este o mărturie sublimă a iubirii şi a relaţiei speciale dintre Sărăcuţ şi natură. Acesta este şi motivul pentru care grupul de cercetaşe şi cercetaşi din Râmnicu Vâlcea, al Asociaţiei Cercetaşii Români Uniţi, şi l-a ales ca ocrotitor. În cele ce urmează, doresc să vă las în compania excepţionalei rugăciuni care îi este atribuită Sărăcuţului şi care poate fi considerată de către fiecare dintre noi – laici, clerici sau cercetaşi –, indiferent de statutul nostru ecleziastic, un program desăvârşit de viaţă spirituală:

O, Stăpâne, fă din mine un mijlocitor al păcii tale!

Unde este ură, eu să aduc iubire;

unde este jignire, eu să aduc iertare;

unde este dezbinare, eu să aduc unire;

unde este îndoială, eu să aduc credinţă;

unde este greşeală, eu să aduc adevărul;

unde este disperare, eu să aduc speranţă;

unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;

unde este întuneric, eu să aduc lumină.

O, Doamne, fă ca eu să nu caut, cu tot dinadinsul,

să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;

nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;

nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui care dă, i se va da;

celui care iartă, i se va ierta;

iar cel care moare va învia pentru viaţa veşnică. Amin!

Preluare: http://cutimpsifaratimp.ro/

Comoditatea Postului

Parafrazând cuvintele rostite de Papa Francisc la predica de marţi, 28 martie, spusă în capela Casei Sfânta Marta din Vatican, am putea spune şi noi că postul înseamnă să iei viaţa aşa cum este, fără să te plângi şi, mai ales, fără să te laşi paralizat de păcatul comodităţii. Pentru că, în definitiv, eu cred că aceasta ar fi o excelentă definiţie a postului: a posti înseamnă a lupta împotriva comodităţii. În cazul meu, cel puţin, comoditatea este instrumentul de măsură care indică, indirect proporţional, calitatea postului ţinut. Şi trebuie să recunosc faptul că, de cele mai multe ori, comoditatea îşi găseşte lejer loc în viaţa mea, indiferent de perioada liturgică a anului.

Însă nici nu pot să fiu prea aspru cu mine – cine mă cunoaşte ştie că autoacuza nu este vreuna dintre virtuţile pe care le posed – şi de aceea vă mărturisesc că şi eu mă străduiesc, atât cât pot, să ţin posturile propuse de Biserică. Ştiţi, printre harurile primite la hirotonire nu se numără şi acela de a fi postitor, ba chiar dimpotrivă, aş putea spune! Şi cu toate acestea, mi se poate întâmpla ca parţial să simt că am postit şi eu, dar numai atunci când nu sunt singur, numai în cazul în care sunt susţinut de alţii. De fapt, atunci când sunt însoţit şi de altcineva pe acest parcurs, postul îmi pare atât de facil, încât nimic nu-mi mai pare mai comod decât… să-l ţin! Iar cei care m-au ajutat şi susţinut în acest post, în timpul căruia ne şi aflăm, sunt tinerii mei prieteni în faţa cărora, cu această ocazie, mă înclin.

Ei sunt cei care mi-au propus ca şi de data aceasta să înlocuiesc comoditatea fizică cu confortul sufletesc adus de postul faptelor. Mai exact, mi-au permis ca în toată perioada Postului Mare să stau în preajma lor şi să învăţ să dăruiesc, cu timp şi fără timp. Şi, aşa cum spuneam, parţial am învăţat. Lecţiile au constat în pregătirea şi în servirea a două mese calde pe săptămână, joia şi duminica, pe toată perioada acestui post, celor mai mici dintre fraţii lui Isus din Râmnic, aceia al căror acoperiş de deasupra capului este cerul liber. (Paranteză: a avea cerul senin drept acoperiş este de cele mai multe ori o binecuvântare, cercetaşii vă pot confirma acest lucru.) Aceasta a fost şi încă este o acţiune în care am simţit adesea – şi uneori chiar cu intensitate – lipsa comodităţii corporale. Dar, revenind la premisa din debutul acestei mărturisiri, aceasta e de bine, credeţi-mă pe cuvânt, căci rare sunt momentele în care mi se instalează în suflet un asemenea confort.

Desigur, nu mi-am propus să reduc postul şi complexitatea sa doar la a face câteva fapte de caritate. Dar, preabunilor, pornind de la aceste acţiuni concrete, am învăţat mai multe lucruri despre ceea ce înseamnă a posti. Am învăţat că să posteşti înseamnă să renunţi la lucrurile care îţi pot aduce un plus de comoditate în viaţa trupului, dar care nu sunt şi importante pentru suflet. De asemenea, am învăţat că să posteşti înseamnă să te retragi din confortul cotidian, pentru a-l întâlni pe Domnul şi pe fraţii săi mai mici. Am mai învăţat că să posteşti înseamnăsă suferi la propriu – spre exemplu, să-ţi frigi degetele pe tava încinsă din cuptor – şi să nu-ţi pese atât de mult de această durere a corpului, cât îţi pasă de sufletele pe care trebuie să le hrăneşti. Şi am mai învăţat că post înseamnă şi să primeşti. Iar noi, credeţi-ne, chiar am primit destule.

Aşadar, nici măcar nu am putea spune că toate aceste eforturi ale noastre au fost gratuite, căci am primit. Am primit, în primul rând, bucuria dumnezeiască a dăruirii, am primit răsplata prieteniilor fără interes, am primit satisfacţia lucrului bine făcut, am primit sprijin şi încurajări şi am primit zeci de zâmbete şi recunoştinţă. Însă, în cele din urmă şi mai presus de toate acestea, am primit ceea ce ne dorim să primiţi şi domniile voastre în puţinul timp rămas până la grandioasa sărbătoare a Învierii Sfinte a Domnului: darul comodităţii de a posti.

Preluare: http://cutimpsifaratimp.ro/