„Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” – Marcu 8, 34.
În urmă cu câțiva ani, într-unul dintre cimitirele orașului, un gropar m-a întrebat dacă vreau să îmi spună o rugăciune. Fără să am cine știe ce așteptări, m-am oprit și l-am ascultat. A fost o rugăciune atât de frumoasă, încât am reținut-o cuvânt cu cuvânt:
„Doamne Isuse Hristoase, vreau să pătimesc în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!
Doamne Isuse Hristoase, vreau să car crucea în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!
Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu răstignit în locul
dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!
Doamne Isuse Hristoase, vreau să mor în locul
dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!
Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu înmormântat în locul
dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!
Doamne Isuse Hristoase, vreau să înviez împreună cu
dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!
Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu ucenicul
dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!
Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, amin!”
„Dumneavoastră”, cât de minunat! Nu cred că am mai auzit vreodată pe cineva adresându-i-se Domnului cu pronumele de politețe. Și, în cei 11 ani de studiu al teologiei, niciun curs nu m-a ajutat să înțeleg mai bine sensul crucii și al suferinței substituite decât această rugăciune rostită în cimitir de un biet gropar.
Să ne purtăm crucea nu înseamnă decât să suportăm cu stoicism suferinţele prin care trecem, așa cum suntem tentaţi să credem. Mai mult decât suferință, crucea înseamnă iubire – iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru noi toţi. Și nu doar o iubire pasivă, una a vorbelor goale precum acelea ieșite din gura demagogilor, ci una activă, care se lasă răstignită, jertfită în cuie între cer şi pământ. Ar fi ilogic să credem că Dumnezeu iubeşte suferinţele oamenilor și de aceea vă invit să vă îndreptați privirea către crucifix. Acolo îl vedem pe Răstignit cu braţele larg deschise, îmbrăţişându-ne şi arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Dacă Dumnezeu ar fi iubit suferința, creştinismul nu ar mai fi avut ca epicentru Sfânta Duminică a Învierii, ci Vinerea Pătimirilor.
Am spus și cu altă ocazie că orice perioadă dificilă prin care trecem trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, așadar cu speranță. Cu speranța că va veni și timpul în care ne vom bucura de duminica învierii și a mântuirii noastre. Și chiar și atunci când ne aflăm în mijlocul oricăror crize, noi să ne bucurăm și să prindem curaj pentru că avem un Dumnezeu atât de bun, încât să sufere şi să moară alături de noi. Avem un Dumnezeu care ne iubeşte într-atât, încât să ia asupra sa, să substituie, suferinţele noastre. Tocmai de aceea adevăraţii creştini nu văd în cruce atât suferinţa, cât văd măsura iubirii lui Dumnezeu.
