Întoarcerea din vacanţa de iarnă - amestec de zaibăr cu crâmpoşie

După ce am aşezat garniţa cu bucăţi la loc de cinste, pe balcon, şi după ce am despodobit şi urcat iarăşi pe mobilă - unde va sta încă un an - bradul artificial, iată, preaiubiţii mei cititori, că mi-am găsit din nou timp să vă salut. Mi-aş fi dorit, desigur, ca în aceste zile de tihnă să nu-mi tratez răceala, ci să stau cu voi la o cană de vin fiert. Şi-aş mai fi vrut şi ca viforul iernii să creeze atmosfera poveştilor spuse la gura sobei, în vaporii vinului aromat. Dar pentru că iarna e prea blândă şi uscată şi pentru că nici caloriferele din apartament nu seamănă a şemineuri, mă voi rezuma doar la a sorbi dintr-o cană cu ceai şi la a vă povesti alte drăcii făcute în seminar. Iată povestea interzisă celor sub 18 ani!

În miez de iarnă, imediat după Boboteză, când gerul nu ne lăsa să ne dezlipim de soba căminului părintesc, tocmai atunci trebuia să ne adunăm prin gări şi să ne încolonăm spre seminarul teologic din Râmnicul Vâlcii. Nodul feroviar ce ne lega şi ne suia în vagoanele acceleratului de Vâlcea era la Piatra-Olt. De aici până la Râmnic, timp de aproape două ore, ne încheiam socotelile cu vacanţa de iarnă. Bucuria reîntâlnirii cu camarazii seminarişti era stropită din belşug cu zaibăr, pe culoarul lung al vagonului pe care puneam stăpânire. Ţigări erau şi ele… căcălău. Spre deosebire de drumul acasă, făcut în urmă cu două săptămâni, acum toată lumea avea barem câte un pachet la piept. Se vedea treaba că nu degeaba bătusem uliţele pline de noroi ale satelor ajutându-i pe preoţii parohi să mulgă oiţele parohiei de sărbători.

În hărmălaia şi prin fumul care invadase întregul vagon, cei care nu îndrăzniserăm să le arătăm părinţilor mediile primului semestru, tocmai acum găseam inspiraţia să le falsificăm iscăliturile pe biletele de voie ce trebuiau înapoiate în curând dirigintelui. Apoi, singura grijă pe care o mai aveam era ca până la Drăgăşani să epuizăm zaibărul din bidoanele începute în Piatra. Aici, în capitala viticolă a Olteniei, îi aşteptam cu braţele deschise pe camarazii care ne cinsteau cu vin alb de viţă nobilă. Seminarişti fiind, cunoşteam cu toţii şi respectam tradiţia vinului bun lăsat la urmă. Şi în aceste condiţii precare, imediat după lăsarea întunericului - dar totuşi, mai repede decât ne-am fi dorit - ajungeam în gara Vâlcii. Din gară ajungeam într-un suflet la internatul seminarului pentru a ne lăsa bagajele şi pentru a o tuli în oraş înainte ca vreun pedagog pedant să consemneze reîntoarcerea noastră. Altfel, pentru a-i cumpăra tăcerea, ar fi trebuit să împărţim cu el rezerva de vin care ne-ar mai fi rămas - dacă ne-ar mai fi rămas - după abia încheiatul drum al vinului.

Odată, pe când mă întorsesem din vacanţa de sărbători a anului doi de studii teologice – asta ar însemna pe-a zecea -, în timp ce încercam să mă strecor din internat, am dat nas în nas cu un verişor din Brâncoveni, cherchelit binişor, ce ţinea mortiş să mă cinstească cu o cană de vin, producţie proprie. Ca să scap cât mai repede de el şi să fug în oraş, am băut cana de vin pe nerăsuflate şi… pe-aci ţi-e drumu’! M-am mai oprit în apartamentul părintelui paroh care locuia în Râmnic şi care mă aştepta să-mi semneze şi ’mnealui biletul cu mediile semestriale. Doar că, intrând în caldul cămin al dânsului, m-au cuprins deodată, aşa, nişte palpitaţii despre care vă voi povesti în paragraful următor.

Şocat de rapiditatea euforiei ce mă cuprinsese, aproape că am înlemnit pe scaun, în faţa părintelui. Îmi amintesc cât de ruşinat eram că nu-mi mai puteam ridica bărbia pentru a putea vorbi. Cu un surâs de fin cunoscător al situaţiei stânjenitoare în care mă aflam, părintele a rugat-o pe doamna preotesă să-mi pregătească o cafea tare, iar pe mine m-a invitat să iau o gură de aer pe balcon. Din acest moment, îmi mai amintesc doar anumite frânturi, cum ar fi: rufele intinse ale vecinilor care stăteau cu un etaj mai jos şi care, am aflat ulterior, au trebuit spălate din nou (vecinu’, încă o dată, îmi cer scuze!); sau pe doamna preoteasă care umbla cu un lighean după mine prin apartament; sau de faptul că părintele mă băgase cu tot cu izmene în cada cu apă rece şi… şi cam atât! Apoi m-am trezit dimineaţa, am băut o cafea cu părintele care mi-a urat să am un semestru mai bun şi, cugetând la cele abia întâmplate, m-am îndreptat către internat.

Credeam că fusese un sfârşit de vacanţă apoteotic. Doar credeam. Pentru că odată întors la cămin, camarazii mi-au amintit de întâlnirea cu prietena din pedagogic pe care o programasem în seara anterioară şi pe care tocmai o ratasem. Ea, fata, cică m-ar fi aşteptat pentru o perioadă cuminte, la masa ei din discotecă. Apoi ar fi comandat şi ea o sticlă de vin şi, considerându-mă neserios, şi-ar fi îndreptat atenţia către un alt seminarist care avusese norocul să nu vină cu trenul din vacanţă, ci să fie adus de părinţi cu maşina. Conchid brusc cu morala acestei hibernale poveşti: domniţele i-au preferat mai tot timpul pe craii simandicoşi care deţin caleaşcă proprie, celor care circulă cu zaibărul şi crâmpoşia în poştalion!

Ghiduşii de Bobotează

În aşteptarea iernii, să vă dau una de gerul Bobotezei. De data aceasta aduc în discuţie practica pastorală a seminaristului Ostropel; cea din vacanţa de iarnă. Îmi amintesc clar izul de bucurie ce ne pătrundea plămânii tineri încă de la urcarea în acceleratul Râmnicu Vâlcea – Piatra Olt. Dar nu dura mult până să ne umplem plămânii cu un alt iz, cel de tabac, chiar înainte ca trenul să plece din gară; numai aşa ne părea că mirosim a libertate. În Piatra Olt gaşca se spărgea în trei: unii către Slatina, alţii către Craiova şi alţii, printre care şi suprasemantul, spre Caracal. Înainte de a ajunge în capitala fostului Romanaţi cu trei staţii, la Vlăduleni, mă despărţeam de tovarăşii din tren, doar pentru a mă întâlni cu cei din sat. Şi vacanţa de Crăciun era singura perioadă în care chiar aveam cu ce să-mi întreţin tovărăşiile.

Cum? E simplu, mă bazam pe invitaţia constantă a părintelui de a-l însoţi prin satul întroienit sau, uneori, înnămolit, la sfinţirea caselor. Cvartetul era format din: preot, ţârcovnicul Gheorghiţă, eu şi Ciucuride. Intrarea în curţile gospodarilor se făcea strict în ordinea numerelor de pe tricou, adică cea prezentată; fiecare dintre noi având rolul său bine definit. Părintele era poliţistul bun, cel care făcea sfinţirea odăilor; cantorul era poliţistul rău, cel care le amintea oamenilor să-şi plătească sărindarele şi contribuţia; eu eram agentul fiscal, un fel de Iudă care ţinea în grijă plasa (punga s-a dovedit a fi neîncăpătoare); iar Ciucuride era un fel de gardă de corp ce avea în dotare un ciomag, dar şi panerul în care se strângeau cârnaţii.

Se mai întâmpla şi să ne uitam partiturile. Spre exemplu, fiind atacaţi inopinat de un ciobănesc german ce fusese uitat dezlegat într-o curte, am făcut rapid cale întoarsă; iar cel din urmă, Ciucuride, a devenit cel dintâi. După el am ieşit eu şi după mine ţârcovnicul care, panicat fiind, a tras şi poarta după el, lăsându-l pe părintele pradă fiarei. Doar urletul de spaimă al omului lăsat în urmă l-a scăpat pe acesta de colţii câinelui care, îngrozit de răcnetul năprasnic, a fugit în grădină cu coada între picioare. Din acel moment s-a stabilit o nouă regulă perenă: garda de corp era primul care intra în curte, dar şi ultimul care o părăsea. Şi probabil că, dacă se mai merge cu sfinţitul caselor prin sat (da bine că nu!), această regulă încă mai e respectată şi azi.

O altă regulă ce nu putea fi încălcată era aceea de a avea grijă să-l scuzăm pe părintele că nu gustă la fiecare casă din vinul roşu al gospodăriei, deoarece ar fi fost sub tratament cu antibiotice. Părintele mai sorbea şi sfinţia sa câte un păhărel numai la familiile de încredere, cele la care an de an serveam şi masa. Ordinea sfinţirii uliţelor depindea de ora la care eram aşteptaţi de aceste familii. Dar şi aici intervenea o altă regulă: eu şi Gheorghiţă trebuia să ne aşezăm la masă unul în faţa celuilalt. Cu ce scop? Dacă vreunul dintre noi avea paharul gol, trebuia să-l lovească pe celălalt pe sub masă, cu piciorul, pentru a fi servit. Nu se cuvenea să ne turnăm singuri vinul în pahar, astfel ce impresie am fi lăsat!? Apoi urma un dialog teatral: „Victorele, să îţi mai torn un pahar?” mă întreba grijuliu ţârcovnicul. „Nici nu ştiu ce să zic”, răspundeam nehotărât, „Hai, că mai iau vreo două guri, că prea bun e…, complimente celui care l-a făcut!”.

Să nu credeţi acum că osicenii ar fi oameni naivi, nicidecum! Când e vorba de băşcălie pe buza şanţului şi nu numai, nu îi întrece nimeni. Spre sfârşitul unui prânz, spre exemplu, părintele a cerut politicos un ştergar. Gazda, tanti Leana a lu’ Nea Lisandru, prefăcându-se a fi stânjenită de situaţie, i-a oferit graţios părintelui o pereche de chiloţi tetra, transformaţi în cârpă de bucătărie. Şi fără să îşi dea seama, părintele era cât pe ce să-şi şteargă colţurile gurii cu ei.

Însă nu aceasta este cea mai bună poantă făcută popii de bravii osiceni, cu ocazia Bobotezei. Vă spuneam la început că Ciucuride căra după el şi coşul pentru cârnaţii ce urmau a fi primiţi ca recompensă a efortului nostru. Din timp, până să fie vizitaţi înaintea praznicului de preot, osicenii îi pregăteau acestuia un cârnat lung de maxim un metru, că doar nu erau fraieri. De fapt, fiind cel mai mic din afumătoare, îţi dădeai lesne seama care era cârnatul popii. Păstrători aprigi ai tradiţiei, osicenii umpleau rapid panerul lui Ciucuride şi astfel, la capătul fiecărei străduţe trebuia găsit un creştin de ispravă la care să golim coşul cu cârnaţi. Aceştia erau recuperaţi pe înserat de ţârcovnic, care-i încărca în căruţă, ascuns fiind în întuneric de ochii curioşilor.

Până să ajungă Gheorghiţă la casa părintelui cu cârnaţii – recolta era de aproape o căruţă pe zi -, eu răsturnam punga îndesată de bancnote pe pat şi treceam la sortatul sutelor de bancnote. Abia după vreo 30 de minute, năduşit de aşa efort, reuşeam să le dau de cap, adică să le pun cap la cap sau, în fine, semnătură (a guvernatorului) la semnătură. Dar să revin la oile mele. Când bancnotele stăteau aşezate cuminţi în teancuri şi în casa părintelui începea să miroase a lemn în sobă, apărea şi ţârcovnicul cu căruţa de cârnaţi. Următorul pas era să-i sortăm şi pe aceştia în funcţie de estimarea vizuală a calităţii: categoria I pentru părintele, categoria a II-a pentru mine şi cantor, iar a III-a pentru Ciucuride şi sărmani. Dar era musai ca cel mai bun cârnat să fie sacrificat pe grătar pentru cină.

În acea seară era evident care era cel mai bun dintre cârnaţi: unul gros şi drept, mai mic de-un metru, cum spuneam, bine îndesat doar cu carne macră rozalie şi uşor afumat de-ţi venea să-l mănânci crud. Şi astăzi, după atâţia ani, încă mă mai mănâncă curiozitatea, cine o fi pregătit acel cârnat pentru popă. Cel care s-a oferit să-l porţioneze - în timp ce eu şi cantorul închinam încă un pahar - a fost, desigur, părintele. A luat cârnatul, a pus mâna pe un cuţit şi s-a aplecat asupra unui tocător. La secţionarea mândrului cârnat, surpriză: din apetisant a începu să curgă… rumeguşul! E adevărat că ne-a amuzat şi această farsă, nu la fel de mult ca la cea cu câinele lăsat în curte să ne aştepte... Pe feţele tuturor, însă, se citea dezamăgirea că acel maţ nu fusese umplut cu carne, că prea arăta bine. Pe poznaşul care ne-a pregătit acea surpriză, eu l-aş numi prevestitorul a ceea ce au devenit cârnaţii din vitrinele marketurilor: arată extrem de bine, dar nefiind umpluţi cu carne, au gust de lemn.

Acum, că aţi văzut o parte din procedeele de aşteptare a preotului cu Boboteaza şi pentru că aveţi şi timp berechet, vă las să vă pregătiţi temeinic pentru acest eveniment ce va să vie în iarna care va să fie.

Ecumenismul - unitate în iubire, dar şi în adevăr

„Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu!” (Iacov IV, 4).

Acesta este un fragment din apostolul citit astăzi în ritul răsăritean şi imediat veţi descoperi şi de ce mi-am propus să deschid tema unităţii creştinilor cu acest verset. În ultimii ani ne-am obişnuit să ascultăm la întâlnirile ecumenice discursuri cât mai pacifiste referitoare la această temă care este într-adevăr una delicată. Textele scripturistice sunt şi ele alese cu grijă şi vorbesc mai ales despre iubire. Iubirea fraţilor, iubirea vrăjmaşilor, iubirea lui Dumnezeu… Umblăm cu mănuşi pentru a nu deraja, pentru a nu supăra lumea al cărei spirit se vrea tot mai ecumenico-globalist, dacă îmi permiteţi această formulare. Ce vreau să spun e că la acest gen de întâlniri vorbim foarte mult despre iubire şi, din nefericire, foarte puţin despre adevăr. Şi „iubirea fără adevăr este oarbă” – spunea însuşi Papa Paul al VI-lea – „iar un ecumenism în care este iubire, dar nu este adevăr, degenerează într-un fals irenism, într-un fals pacifism”.

Dar, vă veţi întreba, care este adevărul ce trebuie prezentat în cadrul discuţiilor despre unitatea creştinilor? Ei bine, acest adevăr este cuvântul Evangheliei, cuvântul lui Hristos consemnat de evanghelistul Matei: „Eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18)! Pentru mulţi creştini necatolici acest verset pare a avea un mesaj ambiguu. Că prin aceste cuvinte Învăţătorul nu i-ar fi oferit primatul Sfântului Petru, ci că, de fapt, ar fi vrut să spună că „voi sunteţi pietre şi pe aceste pietroaie îmi voi zidi biserica”! Şi, mă rog, ce l-a oprit pe Mântuitor să le adreseze tuturor ucenicilor cuvintele de mai sus? Nu erau toţi prezenţi, nu li se adresase cu trei versete mai înainte tuturor, întrebându-i: „Voi cine ziceţi că sunt?”!?! Oare nu la fel de clar, după cina cea de pe urmă, Isus îi confirmă primatul lui Petru spunându-i: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta. Tu oarecând întorcându-te (după cele trei lepădări), să-i întăreşti pe fraţii tăi” (Luca XXII, 31-32)?

Este imposibil, preaiubiţilor, ca măcar în aceste două versete biblice să nu observăm investitura clară pe care Petru a primit-o în ajunul Sfintelor Patimi. De aceea pentru noi, pentru catolici, Apostolul Petru şi urmaşii săi din Scaunul Romei sunt stânca credinţei noastre. Şi nu din cauză că aceştia ar fi invincibili sau infailibili, ci datorită rugăciunii lui Isus: „M-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta”. Acesta este deci adevărul Evangheliei care trebuie mărturisit tuturor în aceste zile. E posibil ca acest cuvânt al Evangheliei să nu mai fie de actualitate? Sau – aşa cum spuneam – nu vrem să deranjăm spunând lucrurilor pe nume? Şi atunci cum să procedăm? Păi, cum altfel, decât urmându-l pe Hristos care în viaţa sa pământească a fost tranşant şi care nu a umblat niciodată cu mănuşi.

Isus le spunea lucrurilor pe nume: pe fariseii i-a numit vipere şi morminte spoite, pe Irod l-a comparat cu o vulpe, lui Petru însuşi i-a adrestat apelativul de Satană etc. Vedem deci că Mântuitorul nu îşi menaja asistenţa şi nici nu era preocupat de gândul că ar putea să-şi traumatizeze ascultătorii. Ba dimpotrivă, pentru a fi convingător, la un moment dat, a pus mâna chiar şi pe bici! Am amintit de aceste lucruri tocmai pentru că am sesizat, în ultimul timp, o dorinţă a preoţilor de a evita textele scripturistice care ar putea să îi şocheze pe credincioşi. Un coleg preot foarte inspirat îşi alesese mottoul blogului: „Sarea de pe rană”. Da, e adevărat că sarea ustură, dar la fel de adevărat este şi că ea dezinfectează şi vindecă. La aceasta am fost chemaţi, să fim sarea pământului şi nu zahărul acestuia: „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?”.

În concluzie, vă voi întreba: putem vorbi despre unitatea Bisericii, excluzând - din cauza ecumenismului prost înţeles - ministrerul petrin; sau putem vorbi despre catolicitatea (universalitatea) Bisericii, ignorând - de dragul pacifismului - primatul episcopului Romei; şi mai putem vorbi despre apostolicitatea Bisericii, omiţând funcţia pe care Petru - capul colegiului apostolic - a primit-o?… Păi, după cum vedeţi, putem şi nu prea. Iar cei care nu putem avem convingerea că primatul petrin este darul pe care Spiritul Sfânt îl face episcopului Romei, tocmai pentru ca acesta să păstreze apostolicitatea, catolicitatea şi, mai ales, unitatea Bisericii în credinţă, aşa cum se şi întâmplă de aproape două milenii.

Colinde, colinde…

„Colinde, colinde… E vremea colindelor, căci gheaţa se-ntinde…”. Ei, nici chiar aşa, dar îmi amintesc de serile în care, la seminar fiind, umpleam scările blocurilor din Râmnic cu răgetele noastre ce se doreau a fi suficient de infantile pentru a prevesti Sfânta Naştere. Acum, să nu credeţi că toţi seminariştii aveau darul meu de a cânta, nicidecum! Unii chiar făceau bani frumuşei din colindat. Grasu, spre exemplu, a reuşit să strângă, în doar două săptămâni, bani pentru a-şi cumpăra un mobil Alcatel One Touch Easy (le mai ştiţi?). Lazăr şi-a cumpărat şi el o chitară, iar Cioca şi Boca şi-au umplut genţile de cadouri pentru cei de acasă. Dar nu şi noi, nu avea cum! Noi aveam alte ţeluri, vă voi povesti puţin despre asta.

An de an, începând cu seara Sfântului Nicolae (paranteză: era şi hramul seminarului!… la prânz se servea peşte de Dunăre - sponsorizare de la tatăl lui Metre - şi câte un pahar de vin de la Dobruşa pe cap de seminarist… ehehe, băh, taică, ce vremuri!), primeam bilete de voie până la miezul nopţii, pentru a merge la hoinărit, mai pardon, la colindat. An de an, cam acelaşi grup: Buză, Viţi, Iedi et moi. Şi tot an de an, nu ajungeam niciodată la cămin cu banii câştigaţi. De ce? V-am spus deja, noi slujeam altor cauze.

Aşadar, după ce se dădea startul la colindat, nici bine nu se însera şi eram deja într-o primă scară de bloc făcând pe mariachii iernii. Urcam la ultimul etaj şi, în timp ce încercam să - pardon! - cântăm, începeam coborârea, trecând prin faţa fiecărei uşi şi sunând insistent la sonerii. Dacă se auzeau copii prin uşă, atâta ne trebuia, nu ne mai urneam din faţa apartamentului până nu-i colindam! Ca o regulă, prima scară era mai tot timpul un fiasco. Fie nu ştiam toţi aceleaşi versuri la Deschide uşa creştine… - unii mai şi insistam cu fel de fel de paronime ale cuvântului creştine -, fie nu ne puteam stăpâni chicotelile atunci când ne ascultam unii pe ceilalţi, fie nu cădeam de acord care dintre noi să fie Iuda…, ştiţi voi, cel cu puşculiţa.

Abia la a doua încercare reuşeam să ne domesticim şi rezultatele erau, desigur, evidente. Cu o medie de 100.000 de lei vechi pe scară şi după 6-7 scări în care se presupunea că aduceam bucuria Crăciunului, consideram treaba încheiată. Timpul ne era, deasemenea, favorabil. Niciodată nu continuam mai târziu de ora 21.00! Aveam, aşadeci, încă trei ore la dispoziţie să cheltuim banii… Cu cap, la restaurantul Eclipsa: câte o pizza de căciulă, câte o baterie de Busuioacă - OMG, cum puteam să bem vin atât de dulce, bleah! - acompaniată de o cola şi, of course my horse, iarba dracului… tot câte un pachet de căciulă. Şi în aceste condiţii vitrege cheltuiam tot, absolut tot ce căpătasem după atâta amar de trudă.

Acum, să nu care cumva să-i alungaţi pe colindătorii ce vă vor suna enervant de insistent la uşile de la apartamente din cauza celor povestite mai sus! Cu banii pe care îi vor primi, sunt sigur că pauperii seminarişti nu vor mai merge la Eclipsa - aşa cum făceam noi - deoarece acel local s-a închis de ceva vreme! Vă las să decideţi singuri dacă le veţi deschide au ba, atunci când vă vor mai căuta. Însă de-i veţi primi, vă rog, pregătiţi-le din timp ceva fructe sau fursecuri. Sunt convins că le vor aprecia!

Show-ul cu reşoul

Pentru cei multi care nu ştiu, cei mai buni prieteni ai seminariştilor erau progeniturile lui Caciol, dulăul seminarului, şi reşourile, în special iarna, dar nu numai. Blănoşii se dovedeau a fi destul de utili atunci când ieşeam în oraş - cu bilet de voie, desigur - şi realizam cât de prăfuiţi aveam pantofii; iar reşourile, ce-ar fi fost camerele fără ele?… Peşteri, şi încă din acelea de tâlhari!

Atunci când ne-am mutat din internatul Sanitarului în noul cămin, ne imaginam că vom găsi camere demne de misiunea la care ne înhămaserăm. Însă, în căminul seminarului din Inăteşti, ce să vezi, pe-afară era vopsit gardul şi-năuntru… nu vopsiseră mai nimic. Aceleaşi paturi de cazarmă trebuiau duse câte patru-cinci în fiecare cameră, dulapurile care lipseau cu desăvârşire au fost înlocuite cu paporniţele de rafie, iar pe jos, ca să acoperim rumeguşul ce fusese amestecat cu cimentul (încă nu am aflat din ce motiv), am aruncat câteva scoarţe lungi făcute din fâşii de cârpe de mămăiţe la războiul de ţesut. Şocul cel mare era că nu fuseseră instalate caloriferele şi camerele au rămas aşa timp de vreo două ierni: nepodite şi fără calorifere!

Ingenioşi din fătare, nu am stat prea mult pe gânduri şi ne-am apucat să împrovizăm reşouri electrice. Devreme ce nu se închisese încă şantierul, găseam din belşug BCA-uri, cuie, fire suficient de groase de cupru, singurul lucru care trebuia cumpărat de la 1001 Articole era rezistenţa electrică spiralată de 1000 (habar nu am de ce îi zicea aşa, deoarece costa mai mult de 1000 de lei!). Buuun, acestea toate fiind procurate, ne apucam de treabă. Vreo juma de zi ne lua să tăiem BCA-ul în două cu fierăstrăul şi să scobim cu vreun piron şanţurile în care introduceam rezistenţa. Odată scobite acestea, ne scuturam de praful de ciment şi în doar câteva minute băteam două cuie în BCA. Apoi legam de cuie capetele rezistenţei introduse deja în şanţul spiralat şi cele două fire electrice care urmau să fie băgate direct în priză. Ţac-pac, gata cu frigul din oase!

Toate erau bune şi frumoase pănă când începeau să bubuie rezistenţele din patroanele tabloului elctric. De regulă această problemă putea fi şi ea remediată prin introducerea mai multor fire de cupru in patron, însă au fost şi dimineţi în care am găsit în tabloul electric ceramică topită din capacele patroanelor fuzibile.

Trecând peste aceste mici neajunsuri, reşourile seminariştilor îşi făceau treaba. Pe lângă faptul că ne asigurau căldura cea de toate zilele, reşourile se dovedeau eficiente şi în prepararea diverselor omlete în miezul nopţii. Ştiu, ştiu, acum aţi vrea să vă dau şi reţeta de la omleta seminarială, fie! Puneam într-o cratiţă aproape spălată ceva untură, apoi căleam o ceapă, usturoi, adăugam murăturile uitate pe pervazul camerei, ouă, multe ouă, brănzica rasă şi desăvârşeam preparatul cu câteva linguri de bulion. Cine îşi permitea să adauge şi câteva felii de parizer afumat… se putea mândri cu o cină demnă de-un aristocrat! Dar şi aici apăreau probleme din cauza mirosului care, pe sub uşă, dădea buzna pe coridor. Să vezi pumni şi picioare în uşă date în special de Buză din care parcă răcnea o legiune înfometată: „Ostropele, ştiu că eşti în cameră; să moară mama, dacă nu deschizi, îţi sparg uşa!!”

Aş vrea să vă mai spun şi despre o întâmplare demnă de tragismul iadului lui Dante Alighieri şi petrecută în primii ani de seminar, atunci când încă eram găzduiţi de căminul Liceului sanitar. Într-o noapte, Moldoveanu, unul dintre colegii de cameră, a găsit de cuviinţă să îşi pună reşoul la capătul patului pentru a-şi încălzi picioruşele. În timp ce dormea, acesta şi-a întins picioarele deasupra reşoului, unde i s-a apris o şosetă din perechea cu care se încălţase în ultima săptămână. Simţind în somn acest lucru, Moldoveanu s-a descălţat de şoseta aflată în combustie şi s-a retras în jumătatea de pat ferită de căldură. Mai apoi i s-a aprins plapuma din poliester de la şosetă şi de aici a urmat o întreagă nebunie.

Primul care a sărit la lupta cu flăcările a fost Lupone, şeful de cameră care, panicat fiind de fumul negru şi flăcările plapumii, a încercat să stingă focul cu palmele goale. Speriat de urletele Lupului - care deşi avea palmele arse, continua să lovească vâlvătaia făcută de poliester - m-am retras în cel mai îndepărtat de flăcări colţ al camerei. De acolo l-am văzut prin fum, ca prin vis, pe Motârcă - al patrulea coleg de cameră - cum a luat calm PET-ul cu apă de lângă pat şi cum l-a turnat peste plapuma aprinsă. Ce credeţi că făcea Moldoveanu în tot acest timp? Bineînţeles, dormea! Într-un final, deranjat de înjurăturile lui Wolfy care îşi arsese lăbuţele, Moldoveanu s-a trezit pentru a ne întreba plin de ingenuitate ce s-a întâmplat.

Conchid cu morala acestei dramatice istorisirii: La ce pot sluji plăpumile din poliester? Să întreţină focul pe care l-au aprins şosetele purtate îndelung!

Cugetări pe malul apei învolburate

De fiecare dată, atunci când trec prin centrul Vâlcii, pe malul sudic al Olăneştiului, mă încearcă emoţii dintre cele mai bizare. Da, e vorba de zona în care se află Seminarul, parafrazându-l pe Bacovia, „cimitir al tinereţii mele”. Aceeaşi zonă în care ne ascundeam la „Cindrelul”, chioşcul lui Nea Petrică, să dăm o tablă, să lingem o cafea proastă la ibric sau să batem un cui. Însă, starea mea angoasată nu pare să aibă legătură cu acestea, despre altceva pare a fi vorba. Bineînţeles că urmează să vă mărturisesc de unde cred că mi s-ar putea trage.

Eram la sfârşitul anului al III-lea de seminar (clasa a IX-a), atunci când încă nu se construise nici River Plaza Mall-ul lângă Olăneşti şi nici nu se dărâmaseră garajele de pe malul de vis-a-vis al râului, cel despre care vă vorbeam. Lângă acele garaje se aflau băncuţe pe care, în timp ce băteai un cui luat la bucată, puteai să meditezi, spre exemplu, la viaţa de apoi. Mall-ul oraşului era pe atunci doar nămol, aşadar, luminile lui nu-ţi puteau distrage atenţia de la ceea ce cugetai. Dar să vă spun cum am ajuns pe acele băncuţe şi ce gânduri mă stăpâneau.

La serbarea de sfârşit de an, primisem biletul de voie, o hârtie A5, pe care erau trecute mediile anuale şi care trebuia semnată de părinţi şi de preotul paroh şi apoi, la începutul anului următor, înapoiată dirigului, acelaşi brav Titircă, aţi ghicit! Nu bănuiam absolut nimic atunci când, plin de entuziasmul începutului de vacanţă, am mers la părintele diriginte ca să îmi ridic beletul. Îmi cunoşteam toate mediile, deci nu puteam fi surprins. Titircă însă îmi pregătise un şoc total, echivalent cu exmatricularea din seminar! Am plecat, urându-i să aibă vacanţă plăcută - cu degetele încrucişate, desigur -, cu hârtia împăturită şi fără să o citesc. Însă, la câteva zeci de secunde, atunci când am verificat mediile, ca o lovitură extrem de puternică în plex, am primit surpriza ex-boxerului Titircă Mănuşi Date Jos din Cui (aşa se auto-alinta sfinţia sa): 7 la purtare pe cel de-al doilea semestru! În sfârşit, o notă demnă de porecla pe care mi-o dăduse: Oaia Neagră a Clasei.

Fără să cuget prea mult, am pornit furios să-mi cer dreptatea. Fiind serbare, eram în noul palat episcopal, iar Titircă, înconjurat de ceilalţi cucernici şi cuvioşi din staff-ul profesoral, parcă abia mă aştepta. Necontrolându-mă, am urlat furios la el ceva de genul: „Dar ce v-am făcut părinte? Cum e posibil să îmi daţi 7 la purtare, fără să fiu chemat în consiliul profesoral, fără să fiu acuzat de ceva? Ce aveţi cu mine, de ce mă urâţi atât de mult?”. Nici nu am terminat de pus semnul întrebării la sfârşitul vocalizelor, că m-a şi lovit cu sete, peste obrazul stâng, lăsându-mi amprenta întregii sale palme pe faţă. Care a fost atitudinea preoţilor profesori martori la eveniment? Deduceţi singuri, din ceea ce îmi reproşau: „Aşa-ţi trebuie, cum îndrăzneşti să îi ceri părintelui diriginte să se justifice în faţa ta!?”. Iar Titircă Inimă de Câine a continuat, cu barba-i albă, dar roşu de mânie în fălci: „De la anu’ să-ţi cauţi alt seminar, eu nu te mai primesc în clasa mea! Nemernicule, berbecule, fir-ai al dracu’ de copil!…” ş.a.m.d.

În drum spre internat, plimbându-mă bezmetic printre blocuri, am ajuns pe una din băncile despre care am amintit la început, pe malul Olăneştiului. Probabil că dăduseră drumul barajului, pentru că apa învolburată curgea repede. Încercam să mă adun, însă, obsesiv, îmi răsunau în minte cuvintele mamei: „Dacă nu eşti în stare să termini seminarul, vino, mamă, înapoi la Osica; te înscrii la liceul din sat şi avem atâta teren de săpat!…”. O mulţime de alte gânduri mă copleşeau: nu mai vreau pe câmp, în Bârza; le-am dat tuturor apă la moară, o să-mi lipească eticheta de golan pe frunte; cam de cât timp nu mi-am mai luat-o de la mama?; şi ce tulbure e Olăneştiul, oare mă mai văd dacă intru în el?; stai, mă, rămâi calm, că doar nu e un capăt de lume… sau o fi?; iete, mă arsăi cu chiştocu’, ce chestie, nu simt nimic; ce mă fac, totul s-a sfârşit; ah, Titircă, vedea-te-aş dus la vale de Olăneşti; dar, chiar, de ce să sar eu, mai bine să sară el şi să se înece! etc.

Am mers apoi la părintele paroh, singura persoană care mă putea asculta fără să mă condamne. Mi-a propus să-i las biletul de voie, iar mamei să-i spun că l-am uitat la el. Până în toamnă, mama ar fi uitat de el. Şi în toamnă… doar îi ştiam iscălitura. Aşa s-a şi întâmplat, însă, din toamnă, chiar trebuia să fac ceva, altceva, pentru a putea continua seminarul. Poate să mă înscriu la vreun concurs şcolar, la vreo olimpiadă unde să am şi rezultate… Numai în acest fel Titircă nu mă mai putea atinge. Ce s-a întâmplat, începând cu septembrie 2000, este o cu totul altă mâncare despre care voi scrie, dar, probabil, la Reţete Culinare. Cert este că am terminat seminarul cu brio. Însă, de-ar fi bănuit Titircă ce voi face după absolvire…, ehehe, cu siguranţă m-ar fi anatematizat!

Cei 10 leproşi - între dar şi dăruitor

Anticipând evanghelia vindecării celor 10 leproşi, dar şi debutul octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor, vă invit să descoperim posibilele motive pentru care majoritatea leproşilor însănătoşiţi nu s-au mai întors ca să-i mulţumească Domnului.

Lepra, boala celor 10, era una de-a dreptul îngrozitoare, fără leac în acele vremi, dar şi una contagioasă. Tocmai din această cauză leproşii trebuiau înlăturaţi din comunitate. Mai mult, ei erau excluşi chiar şi din propriile familii! Este posibil, deci, ca din cauza dorului după cei dragi, cei pe care nu-i mai văzuseră de ceva vreme, proaspăt tămăduiţii să fi uitat de Dăruitorul lor. Atenţie, însă, acest pericol ne priveşte şi pe noi atunci când sănătatea, familia, serviciul sau alte daruri pe care le-am primit, ne ţin departe de Dumnezeu, de chiar Binefăcătorul nostru!

La fel de probabil este şi ca unii dintre ei să se fi gândit să mai aştepte puţin, pentru a se convinge că s-au vindecat de-a binelea. Şi printre ei erau poate unii care ştiau dinainte de a-l întâlni pe Învăţător că se vor face bine dacă sunt optimişti şi dacă vor gândi pozitiv. Deci e posibil ca însănătoşirea lor să nu i se datoreze chiar întru totul lui Isus, credeau aceia. În plus, mai e posibil şi ca cei nouă nerecunoscători să îşi fi spus următoarele: Ce atâta grabă, că doar avem timp suficient să-l căutăm pe Isus. Şi, la urma urmei, poate că nici nu am fost atât de bolnavi precum am crezut!

Un alt motiv plauzibil, pentru care cei nouă nu s-au întors să-i mulţumească Binefăcătorului lor, ar putea fi faptul că erau preocupaţi mai degrabă de împlinirea dispoziţiilor religioase, decât de Isus. Erau atât de nerăbdători să primească din mâna preoţilor documentul care să le ateste vindecarea, încât uitaseră de datoria de bun simţ elementar pe care o aveau, aceea de a mulţumi. Poate că tocmai de aceea samariteanul a fost singurul care s-a întors să-i mulţumească Domnului, pentru că el nu era supus prescripţiilor religioase care se adresau poporului ales. Şi, apoi, prezenţa lui în mijlocul aleşilor poate le-ar fi cauzat acestora neplăceri. Cum puteau ei să se înfăţişeze în faţa preoţilor alături de un străin de credinţă!?!

Faptul că suferinţa îi uneşte pe oameni şi că înlătură prejudecăţile dintre ei este un lucru cert. Cât timp au fost bolnavi, evreii au putut să convieţuiască cu samaritenii. Când însă s-au văzut vindecaţi, nu s-a mai putut! Şi pentru că tot aminteam de octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor, să ne amintim şi de preoţii ortodocşi şi de cei catolici care în temniţele bolşevice, împărţind aceeaşi suferinţă, au putut să se roage împreună. Prea Sfinţitul Ploscaru, Părintele Steinhardt şi mulţi alţii, ne-au dat mărturie despre aceasta. Astăzi însă, când preoţii sunt în libertate, nu o mai pot face, deoarece canoanele religiei interzic rugăciunile interconfesionale!!! Iată, dragilor, chiar şi religia poate să-l despartă pe om de Dumnezeu!

Şi ca să întăresc cele spuse anterior, voi aduce ca argument şi reacţia înverşunată pe care inşi - intitulaţi creştini - au avut-o la auzul veştii că Patriarhul Ecumenic se va întâlni cu Papa. Încă se mai aud ecouri de voci ale înaltelor feţe bisericeşti care cereau excomunicarea Patriarhului, invocând drept motiv rugăciunea făcută alături de „capul ereticilor şi al schismaticilor”… Eu cred că avertismentul transmis de Hristos preoţilor care i-au fost contemporani - acela că “vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei XXI, 31) - le este adresat totodată şi celor care s-au îndrăgostit mai mult de canoane decât de Domnul!

În concluzie, atitudinea ingrată a celor nouă leproşi însănătoşiţi ne atrage atenţia asupra a două pericole de care trebuie să ne ferim: 1) să aşezăm darurile primite paravan între noi şi Dătătorul nostru; 2) preocupaţi până peste cap cu practicile şi cu obiceiurile religioase, să-l pierdem tocmai pe Isus.

Oaia neagră - înălbită apoi în gară - a clasei

Octombrie, A.D. 2000. Într-o vineri. Alergam neliniştit pe holurile seminarului din Râmnic pentru a-l găsi pe dirig. Da, da, chiar pe el însuşi, pe Titircă. Se afişase lista cu seminariştii ce urmau să fie transportaţi cu Saviemul episcopiei - înghesuiţi sub o prelată peticită - la cules de struguri, la Dobruşa. Era prima serie de elevi ce trebuia să plece pentru două zile pe colinele episcopiei şi, în mod normal, ar fi trebuit să plece câte doi elevi din fiecare clasă, în ordinea alfabetică. Aşadar cei nominalizaţi din clasa a XII-a erau Anghel şi… tocmai Ostropel!

Încercam să-l găsesc pe dirig pentru a-mi amâna detaşarea deoarece a doua zi, sâmbătă, aveam stabilită şedinţa cu părinţii, iar mama mă anunţase că va veni. Şi iată că-l găsesc pe Titircă alături de Spiru. Prind curaj - văzând că nu e singur - şi ţip la el fără reţineri:

- De ce, părinte diriginte, m-aţi trimis tocmai pe mine la vie? Mâine vine mama la şedinţă şi oricum nu este rândul meu!

- Ia uite, mă, la el, îmi cere mie socoteală! Ce e cu ţinuta asta, asta e ţinută de seminarist? Urla Titircă la mine, văzându-mă îmbrăcat în pantaloni trei sferturi.

- Dar părinte…

- Nici un dar, Ostropele, marş în camion, berbecule!

Nu mai puteam replica absolut nimic. Avea nervii întinşi la maxim şi riscam să-mi iau vreun şut prin părţile dorsale. De fapt, nu mai reţin exact, dar e posibil chiar să-l fi luat pentru obrăznicia de a-i „cere socoteală”. Alea iacta est sau, vorba seminaristului, zarum aruncatum est! Fără dubiu, la şedinţa de a doua zi urma să fiu mazilit. Puteam să mă împotrivesc şi să nu urc în Saviem? Cine-l cunoaşte pe dirig, ştie că soarta-mi fusese pecetluită.

- Băh, mâine la nouă să o luaţi pe mama de la gară! Spuneţi-i că m-a făcut Titel, că eu chiar nu am vrut să plec! - i-am rugat pe colegii care-mi plângeau de milă la o ţigară, ascunşi după Saviem, desigur.

Nu o să redau acum nebuniile făcute în remorca Saviemului - spre exemplu cum aruncam cu struguri în fetele de pe marginea drumului sau în şoferii care ne depăşeau -, ci voi trece direct la subiectul care mă ardea: Titircă se hotărâse să mă proclame oaia neagră a clasei…, a nu ştiu câta oară!! Ar fi cazul să dau şi câteva explicaţii. La şedinţe eram obligaţi să participăm şi noi, elevii, pentru ca să „nu se înroşească doar obrazul părinţilor”, ne spunea părintele diriginte. Apoi, la fiecare şedinţă ţinea cu tot dinadinsul să evidenţieze una sau două oi de culoare în faţa tuturor. Anul trecut fusese rândul meu şi al prietenului Uzzi. I-am dejucat planul rugându-o pe Gina - sora mea cea mare - să vină la şedinţă cu o colegă de serviciu care s-a dat drept verişoara lui Uzzi. Şi - cu ajutorul Domnului, cum s-ar zice, dar şi cu ajutorul decolteului adânc al verişoarei purisance - chiar am reuşit să-i îmblânzim criticile dirigintelui. Şi asta deoarece, cu alţi doi ani before, mama plecase plângând de la şedinţă. Deh, femeie umilă de la ţară care afla de la un mare preot ce derbedeu crescuse pe lângă casă! Anul acesta însă era mult mai groasă, parcă se vorbiseră! Titel voia să mă exmatriculeze şi, colac peste pupăză, mama mă tot ameninţa cu transferul la reputatul liceu teoretic din comună.

Revin. L-am rugat pe Ioanichie - îl cunoaşteţi deja şi pe cuvioşenia sa, stareţul vinului bisericesc - să mă lase să plec sâmbătă pe la prânz de pe plantaţiile viticole şi, după două ore în care am mers cu trei maşini la ocazie, m-am reîntors în Râmnicu Vâlcea. Mai aveam o oră până la trenul de la ora 15.00 care mergea direct în comuna natală. Poate reuşeam să o conving pe mama că, de fapt, eu sunt un copil bun care nu ar trebui să-şi irosească anii cei mai fertili de şcoală prin liceul comunal. Ştiind în ce situaţie mă aflam, înainte de a intra pe peronul gării, m-am oprit. Dar mai apoi tot eu mi-am făcut curaj, spunându-mi că nu mă poate altoi în faţa oamenilor care speram să fie cât mai mulţi în gară.

Văzându-i privirea îngăduitoare, m-am apropiat timid.

- Sărutmâna, mamă! Apoi, după câteva secunde de linişte stânjenitoare am continuat: să ştii că eu nu am vrut să plec la vie, dirigu mi-a zis că mă…

- Ştiu, ştiu tot! – mi-a zis mama, zâmbindu-mi. Părintele diriginte mi-a spus în faţa tuturor că nu era rândul tău să mergi la vie, dar că totuşi ai plecat şi m-ai lăsat să-mi roşească doar mie obrajii…

- Ba, pe mă-sa! - cu cratimă, vorba şlagărului - am murmurat eu printre dinţi, uimit de perfidia dirigului.

- …Dar s-a ridicat un coleg şi i-a amintit că l-ai rugat să nu te trimită tocmai pe tine, a continuat mama. (Ulterior am aflat că Rogo a fost cel care avusese îndrăzneala, iar dacă nu i-am mulţumit, profit acum de ocazie.) Nu ştiu ce să-ţi mai zic, mamă, ăsta a zis că te face pachet şi că mi te trimite acasă. Dacă reuşeşti să mai stai încă doi ani, până când termini… Dar pe mine să nu mă mai chemi la şedinţe… Ce mama dracu’ de fel de popă o mai fi şi ăsta, să mintă în aşa hal!?! Şi mai zici să mai ai şi încredere în ei!

În timp ce trenul se îndepărta, parcă pluteam pe deasupra gării. De ceva timp nu o mai simţisem pe mama atât de apropiată. Acea şedinţă cu părinţii mă transformase, în ochii mamei, din golanul plecat de acasă - aşa cum mă alintau vecinii -, în tânărul care avea probleme specifice vârstei şi care nu râvnea altceva, decât să-i fie acordată puţină încredere… Măcar pe alocuri. Şi pentru că la începutul scrierii nu mi-am propus să termin cu tonul acesta victimizant, trebuie să recunosc că nici eu nu am fost chiar un seminarist model. Dimpotrivă, eram unul dintre cei mai mulţi care se străduiau să încalce cât mai multe din regulile seminarului. Dar nici regulile şcolii nu fuseseră făcute pentru a fi respectate, nu? Şi dacă totuşi le-aş fi respectat, domniilor voastre, despre ce ar mai fi trebuit să vă scriu?

Amânarea tezei derivă din unitate

Dacă în materialele anterioare despre seminarul vâlcean îmi plângeam de milă, nu tot timpul a fost aşa. Inevitabilul s-a produs şi, după vreo doi ani, victima a devenit torţionar. Experimentul seminarial reuşise! Astăzi voi prezenta una dintre numeroasele drăcii – pardonnez-moi! - la care am luat parte sau pe care, adeseori, le-am iniţiat. Totodată, astăzi, îşi va face apariţia în scenă Tăticu’, tartorul aşezământului teologic de sub Capela. Era directorul seminarului şi îl numeam în acest mod deoarece preacucernicia sa se ocupa părinteşte de creşterea spirituală şi de educaţia noastră. Părinteşte, adică pe principiul că acolo unde loveşte părintele, acolo creşte! Şi, într-adevăr, creşteau nişte cucuie…

Dar să revin la tema propusă. Eram deja în anul trei de studii şi mă pregăteam pentru teza la Dogmatică, obiectul de studiu cel mai dificil, predat chiar de Tăticu’. Trecuseră deja tezele primilor doi ani în care depuneam eforturi să-mi impresionez cucernicii preoţi-dascăli, iar acum, pur şi simplu nu îmi mai găseam timp suficient pentru studiu. Vă puteţi da şi singurei seama cât de prea-ocupat eram cu captarea bunăvoinţei haitei, cea care urma să mă adopte cordial. Aşadar, mă înţelegeţi, domniile voastre, că îmi era din ce în ce mai greu să am rezultatele din primii ani. Şi să nu vă mai spun că nu eram în totalitate decis în privinţa apartenenţei la una dintre cele două găşti conturate în clasă: pe de o parte erau mai vechii amici de studiu, cei cunoscuţi sub apelativele de tocilari sau laşi, deoarece atunci când hotăram să chiulim în grup, ei se întorceau pe ascuns în clasă; iar pe de altă parte, erau derbedeii, al căror stil apatic exercita asupra-mi o atracţie de nestăpânit.

În seara aceea, de dinaintea tezei de care am amintit, reuşisem să scap de Buză şi de Viţelu’. Pe scurt, aceştia erau doi dintre derbedeii de care mă ataşasem cel mai mult şi cu care am format un trio indestructibil. L-am căutat pe Stejar, unul dintre vechii parteneri de studiu şi l-am convins - pentru că el era purtătorul cheii - să ne încuiem în clasă pentru a putea studia în linişte. Ni s-au alăturat şi Cioca şi Boca, alţi doi colegi silitori care erau prieteni nedespărţiţi încă din grădiniţă. După ce ne-am ocupat locurile în băncile de lângă calorifere, dă-i bătaie pe sutele de versete şi definiţii rigide care ne-au amărât zilele, dar mai ales nopţile adolescenţei.

Nici nu ni s-au încălzit bine scaunele sub fund, când Viţelu’ a început să bată cu pumnii în uşa clasei şi să urle ca disperatul: „Ostropele, ştiu că eşti aici, deschide că vreau şi eu să învăţ cu voi!!! Să moară mama, dacă nu deschizi, sparg uşa!”. Îl ştiam pe nebun în stare să spargă uşa, aşa că am deschis. Iar în momentul în care am deschis, şi-au făcut apariţia cei doi, Viţelu’ şi Buză, cu cutia de table la subraţ!

- Viţi, lasă-ne în muşchii mei să învăţăm că mâine dăm de belea cu Tăticu’ – i-a spus Stejar panicat.

- Grasule, vă las, dar mai întâi să fac o partidă cu Ostro. Dacă mă bate, învăţ şi eu cu voi, dacă nu, ghinionul vostru! Hai, că jucăm în linişte, nu vă deranjăm!

- Să mor io dacă nu eşti nesimţit – a continuat Stejar – dar măcar puneţi o giacă pe catedră, ca să daţi cu zarurile pe ea, să nu se audă!

Zis şi făcut, sau cum s-ar spune în filmele cu cowboys: „pe indieni că vin caii!”. Şi am purces la treabă. Eu cu Viţi, faţă în faţă, arbitraţi de nelipsitul Buză, trăgeam cu zarurile pe catedră, mai ceva decât doi pistolari înduelaţi.

Nu am apucat să îmi aşez bine două porţi în casă, că l-am şi auzit pe Stejar zicând:

- Da, de unde mă-sa m-am udat la spate? Băh, ia fiţi atenţi, curge caloriferul!

- Să-l chemăm pe Nea Tică! - a găsit Cioca soluţia rapid. Nea Tică era instalatorul care rămânea peste noapte în cămin ca să supravegheze centrala termică.

- Şmenare, vrei să te panacotesc - i-a replicat Viţi – păi, aţi terminat materia de învăţat? Hai să plecăm şi să lăsăm să se inunde clasa! Mâine dăm câteva găleţi de apă afară şi scăpăm de teză.

- Grasule, ne băgăm? – îl întreb pe Stejar.

- Da, băh, Ostropele, şi dacă toarnă careva? Atunci eu o încasez, că la mine e cheia!

- Hai să ne jurăm că nu ciripim nimic – intervine Buză.

- Ce să ne mai jurăm, băh, hai să plecăm, că oricum suntem băgaţi în asta cu toţii – m-am răstit eu la ei.

Siliţi să recunoaştem că cea mai bună soluţie pentru a ne ridica mediile la Dogmatică era să amânăm teza şi sperând să nu fim surprinşi la ieşirea din sala de cursuri, ne-am furişat în dormitoare, acolo unde până spre miezul nopţii am mai făcut câteva partide de table, la lumina veiozei, cu Viţelu’ şi cu Buză. Învingătorul rămânea la masă.

A doua zi, dimineaţa la opt, îmbrăcaţi în sumbrele costume negre, toţi elevii clasei a XI-a a Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea îl aşteptam pe Stejar să vină de la cantină şi să ne deschidă clasa, pentru a mai putea repeta în cele câteva minute disponibile. Nouă, sabotorilor, nu ne-a fost deloc greu să jucăm rolul de a fi surprinşi, căci în momentul în care ne-am văzut capodopera, chiar am fost şocaţi. În clasa respectivă erau patru rânduri de bănci şi, datorită parchetului crud care se umflase şi se ridicase cel puţin un metru, cele două rânduri din mijloc erau pur şi simplu răsturnate peste cele laterale!

În zadar a încercat Nea Tică să-l convingă pe Tăticu’ de faptul că bănuieşte un complot al elevilor pentru a scăpa de temutul examen, părintele director a decretat:

- Daţi-vă sacourile jos şi scoateţi tot parchetul, teza se amână!

În acel moment, când toţi colegii murmurau printre dinţi, cu maxilarul încordat: „Yes, este, este, băh!”, noi, cei şase, ne priveam cu satisfacţie, dar şi cu oarecare regret că nu le puteam dezvălui celorlalţi cine le sunt izbăvitorii de teză.

Paranteză. Vorbeam la început de cele două tabere create, tocilarii şi derbedeii. Ei bine - expresie preluată de la reporterii de teren contemporani -, într-un final, iată că am reuşit să ne unim! Iar cei care au fost nevoiţi să lase mai mult de la ei au fost primii, după cum s-a întâmplat şi în noaptea despre care am relatat. Aşa ne şi spunea Titircă, dirigu’: „Clasa cea mai unită… la rău!”. Iar noi completam cu mândrie: „Da, dar uniţi!”. Cu toate acestea, acum, peste ani, s-ar părea că singurul unit din clasă sunt doar eu… Mişto asta, nu-i aşa?

Seminaristul în costum… mov!

Văzând agitaţia mamelor însoţite de plozii care probează de zor costume pentru noul an şcolar, brusc devenii şi io nostalgic, gândindu-mă la primul meu costum. V-am povestit în Ziua în care am început să fiu seminarist, prima postare din STV – Confesiuni, despre înalta ţinută vestimentară cu care îmi începeam aventura ce se numea Seminarul Teologic Liceal din Râmnicu Vâlcea: „purtam pantaloni de culoarea muştarului, bufanţi şi călcaţi cu dungă, pantofii sport negri cumpăraţi din bâlciul de la Pârşcoveni, cămaşa cu dungi late, al cărei guler îl lăsam intenţionat să fie văzut sub bluza verde de trening; cu traista pe umăr şi cu cărarea dreaptă ce-mi împărţea simetric părul blondin al ţestei...”. Şi cred că în acelaşi loc v-am spus că îmi promisesem să mă adaptez rapid.

Într-o altă postare, Samson răpus de hairstylist, v-am mai spus cum dirigul, Titircă Inimă-Rea, a fost cel care s-a ocupat încă din primul an de frizura mea. Ştiind probabil că Nick Carter de la Backstreet nu a avut succes cu albumul său solo, Titircă s-a gândit că aş avea succes mai mare tuns chilug, precum Uzzi de la B.U.G., pe atunci cea mai în vogă trupă (abia lansaseră albumul De cartier). Iar eu, docil cum mă ştiţi, nu am mai încercat niciodată să port plete. Aşadar, puteţi considera că hairstylistul Titircă - atunci când mi-a pus foarfeca în păr - şi-a pus şi semnătura pe ţeasta-mi cât bostanul, pe care încă o port tunsă milităreşte în cinstea vremilor ce-au fost.

Primul an din seminar l-am făcut cu chin cu vai, cu pantalonii mei bufanţi şi cu cămaşa dungată. Însă, la început de clasă a X-a, deşi eram tuns după indicaţiile lui, ştiam că nu era suficient ca să-i fiu pe de-a-ntregul pe plac dirigului. Aveam nevoie de încă ceva ca să-mi poată spune, mai apoi, că şi eu calc a popă: costumul! Cravate şi cămăşi mai aveam eu vreo trei-patru, rămase de la tata - Dumnezeu să-l ierte! - însă costumele nu mi se potriveau, nu încă. Vrând, nevrând, biata mama s-a văzut nevoită să vândă pogonul din vale de la Olt şi să vină cu mine la oraş pentru a-mi cumpăra costumul atât de mult dorit de părintele diriginte.

Ajunşi cu trenul în oraş, am mers direct în Big-Boss, un subsol ticsit cu marfă chinezească adusă din Europa. Şi că veni vorba de Complexul Europa, în anii ce-au urmat îmi făceam cumpărăturile dinaintea începutului de an şcolar în celebrul complex de la capătul tramvaiului 21 din capitală. Eram de-a dreptul înnebunit să îi aud pe chinezi strigând: „Tlei pelechi a iece mii!”. Dar revenim la Big-Boss - o Europă în miniatură. Înaintând printre standuri şi prin mirosul înţepător de plastic şi nailon, când l-am văzut pentru prima oară…, am tresărit. Acesta trebuia să fie! Un costum mov, la doi nasturi, 100% din poliester! Degeaba a încercat mama să mă convingă să iau unul negru, acompaniat şi de vânzătoarea guralivă, am convins-o că eu vreau să fiu diferit, că eu nu vreau un costum negru ca toţi ceilalţi seminarişti.

După lungi dezbateri, mama a cedat, stânjenită şi de faptul că era în public. L-am luat într-o plasă de rafie. Vă daţi seama ce încântare, în sfârşit aveam costumul meu! Şi am aşteptat cu nerăbdare prima zi de şcoală pentru a-l putea etala. Vă mai amintiţi cum vă spuneam că m-am simţit în prima zi din primul an de liceu printre ceilalţi seminarişti? Ca rupt dintr-un alt film. Acum era mult mai rău, pentru că deja toţi mă cunoşteau! Costumul meu mov şi sclipitor arăta printre celelalte - toate negre - ca o sorcovă, ca o cocotă printre doamne pline de pudoare. Din minutul în care am realizat acest lucru, l-am urât zi de zi şi an după an, pentru că a trebuit să mă mulţumesc cu costumul movaliu şi în următorii trei ani! Îmi mai amintesc şi că deseori, pentru a scăpa de costum, apelam la vechii pantaloni bufanţi de culoarea muştarului. Cred că înainte ca cineva să-şi amintească de seminaristul Ostropel, îşi aminteşte mai degrabă de seminaristul chel cu costumul mov. Iar acum, parafrazându-l pe Brătescu-Voineşti, aş putea concluziona şi eu: Sandi, când îţi cumperi costumaţia pentru şcoală, să o asculţi pe mămica!