O familie și un locaș sunt de ajuns

În zilele acestea rulează în cinematografe un film muzical destul de simpatic, Călătoria către Betleem (Journey to Bethlehem), o reinterpretare a celei mai importante și mai frumoase povești din istoria omenirii: povestea Nașterii lui Isus. Desigur, vă voi lăsa pe domniile voastre să hotărâți dacă acest film de tip Disney este sau nu mai bun decât Cartea. Ceea ce vă pot spune este că întregul adevăr al întrupării lui Dumnezeu este cuprins doar în Sfintele Scripturi. Cu această convingere, așadar, putem viziona și filmul care, măcar datorită muzicii și a scenelor amuzante, nu va putea fi considerat chiar o pierdere de timp.

Trecând peste unele neconcordanțe ale scenariului cu textul Sfintei Scripturi – pare, totuși, că evangheliile după Matei și Luca au fost sursele principale ale scenariștilor –, acest film pune în prim-plan trei feluri de iubire: cea dintre Maria și Iosif, apoi cea a acestora pentru Isus, Fiul lor atât de special, dar mai ales iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Contemplând deci la Nașterea Domnului, putem vorbi de împletirea într-un mod minunat a iubirii omenești cu cea dumnezeiască, pentru că unde am putea pregusta mai bine iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu, decât în mijlocul propriilor noastre familii?

De fapt, Dumnezeu însuși este ca o familie! În limbajul uman, nu vom găsi o alegorie mai potrivită pentru definirea Misterului Preasfintei Treimi decât următoarea: Dumnezeu este ca o familie. Pentru că pe Dumnezeu îl numim Tată, datorită paternității sale; îl numim Fiu, datorită filiației sale; și îl numim Spirit Sfânt, pentru că iubirea supranaturală care plinește comuniunea Sfintei Treimi este ea însăși o persoană. Dar să nu ne înșelăm, Dumnezeu nu este ca familiile noastre, ci acestea trebuie să fie ca Dumnezeu. Pentru că familiile noastre sunt imperfecte, în schimb, Sfânta Treime este desăvârșită. Iar Crăciunul este – așa cum i se și spune – o sărbătoare a Familiei, mai ales a celei scrise cu majusculă.

Lăsând deoparte coregrafia secvențelor muzicale din filmul de care vă pomeneam și discursul teologic, vă invit la un răgaz în care să reluăm versetele evanghelistului Luca:

“Iosif s-a suit din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, (...) să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.” (Luca 2, 4-7).

Iar acum, să facem un exercițiu: să ne întrebăm care sunt cuvintele care ne-au atras atenția. Maria era însărcinată, trebuia să nască... Și l-a născut pe Fiul... L-a înfăşat în scutece, l-a culcat în iesle... În casa de poposire nu era loc pentru ei... Iată de cât de puține lucruri a fost nevoie pentru înfăptuirea celui mai glorios moment din întreaga istorie a omenirii! Iată de cât de puține lucruri a fost nevoie pentru a fi mântuiți!

Crăciunul este, așa cum deja am spus, o sărbătoare a familiei, dar totodată este și una a discreției, a cumpătării și a bunului simț. Ne aflăm în acel timp în care Isus-Cuvântul își caută din nou locaș în sufletele noastre. Preferințele lui Dumnezeu au rămas aceleași: inimile smerite, dispuse să-i slujească. Să nu cumva să ne amăgim, distrași de forfota orașelor împopoțonate. Isus nu s-a lăsat impresionat de bunăstarea și de bogățiile lumești de acum 2000 de ani, nu o va face nici de data aceasta. Și dacă o familie și un locaș i-au fost de ajuns lui Dumnezeu, pentru a se întrupa, nici noi nu putem pretinde mai multe din cele care-i aparțin acestei lumi.

În acest timp dumnezeiesc, să ne mai îndreptăm atenția și către cei pribegi care își caută un loc printre străini, adică printre noi. Către cei care, plecați departe de casă din varii motive, împărtășesc astăzi soarta Sfintei Familii. Atât de uzitatul spirit al Crăciunului se poate rezuma la grija față de aceștia și față de cei aflați în nevoie. Cum altfel l-am putea găzdui  pe Isus, cel care ne transmite că, ori de câte ori facem aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai săi, lui i le-am făcut (Cf. Matei 25, 40)?

Despre Halloween, fără patimă

Mâine sărbătorim Halloween-ul! Da, da, ați citit bine, nu e nevoie să vă frecați la ochi. Pentru că mâine e ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinților, una dintre sărbătorile de poruncă ale Bisericii Romano-Catolice. Și așa cum toate marile praznice se celebrează încă din ajun – Ajunul Crăciunului, spre exemplu –, la fel se întâmplă și cu Sărbătoarea Tuturor Sfinților. De fapt, fix asta înseamnă Halloween: „All Hallows Eve/Even” (Ajunul/Seara Tuturor Sfinților). Probabil că mulți, încurcați de cuvântul „hallow”, ar prefera să numim această zi: „All Saints Eve”. Însă, ca în cazul oricăror altor sinonime, tot aia e. Iată cum sună și începutul Rugăciunii Domnești în aceeași limbă a lui Shakespeare: „Our Father, Who art in heaven, HALLOWED be Thy Name”... Deci a interpreta că Halloween înseamnă „Hell will win”, cum văd că a devenit viral în ultimii ani pe rețelele de socializare, nu e doar un neadevăr sfruntat, ci și o denaturare gravă a adevăratului sens al sărbătorii în cauză. Știm că se mai întâmplă, spre exemplu din cauza comercializării excesive a marilor sărbători – se vedea din nou cazul Crăciunului –, ca acestea să își piardă semnificația originală. Așadar, fix despre semnificația Halloween-ului aș vrea să vă vorbesc aici.

În biserica de rit latin, pe 2 noiembrie, deci imediat după Toți Sfinții, se face pomenirea tuturor credincioșilor răposați. La fel și în bisericile bizantine, în prima sâmbătă din noiembrie – „Moșii de toamnă”. Aceste pomeniri ale celor adormiți suprapuse se pare unor celebrări păgâne ale spiritelor – precum sărbătoarea celtică Samhain – și mai apoi secularismul și consumerismul care au introdus moda filmelor și a ținutelor horror au denaturat sensul Halloween-ului.

Mai întâi, costumațiile trăsnite nu au nicio legătură cu originea creștină a Halloween-ului. Și acum, pe bune, de ce ar vrea părinții care și-au îmbrăcat copiii în haina albă a Botezului să-și vadă apoi micuții costumați – chiar și în joacă – în tot felul de ținute îndrăcite? Nu e suficient că toți cei care în Hristos ne-am botezat, tot în Hristos ne-am și îmbrăcat? Dar dacă insistăm să purtăm diverse costumații, pentru că e Ajunul Tuturor Sfinților, de ce nu ne-am costuma în ținutele sfinților care ne sunt ocrotitori? Apoi, nu cred că e necesar să facem caz de costumele de supereroi pe care unii copii le poartă cu această ocazie, sau de cele care reproduc anumite profesii. Sunt convins că Dumnezeu ne cunoaște intenția sinceră de a ne distra, atunci când îmbrăcăm astfel de costume. Dacă ar fi altfel, eu sunt printre primii care ar avea de suferit, pentru că, într-o tabără de iarnă, la un mare joc, m-am costumat într-un Superman supraponderal. Dar, atenție, costumațiile care imită tot felul de forțe oculte – vrăjitoare, vampiri, fantome, draci etc. – musai trebuie evitate! Să nu uităm că, profitând de ignoranța celor mulți care au pierdut semnificația creștină a acestei zile, cultele sataniste au declarat Halloween-ul ca fiind una dintre cele mai mari sărbători ale lor, ocazie cu care recurg la tot felul de practici oculte. Însă, trebuie să reținem că acest lucru nu face ca Halloween-ul să fie mai puțin creștin.

Din „Trick or Treat”, doar „treat-ul”, adică pomana își are origini creștine. Pentru că așa cum la noi se oferă coliva ca dulce în amintirea celor răposați, la fel și în Marea Britanie, cerșetorii care băteau la uși în Ajunul Tuturor Sfinților, primeau așa-numitele prăjituri ale sufletelor. În schimbul acestora, cei care le primeau promiteau să se roage pentru sufletele adormite ale familiei respective! Ceea ce vă îndemn să le cereți și dvs. celor care vă vor colinda de Halloween. Așadar, în coșulețul cu bomboane pe care îl veți pregăti, să adăugați și câteva copii ale pomelnicului cu cei răposați ai dvs. Apropo, nu uitați să spuneți o rugăciune și să binecuvântați bomboanele pe care le veți da de poamană!

A, și mai sunt dovlecii... În cazul acestora lucrurile sunt cât se poate de simple. În loc să îi scobim sau să îi pictăm fioroși, îi putem face... prietenoși. Am văzut, spre exemplu, dovleci foarte frumoși care redau personaje și simboluri pozitive. La fel, recomand decorarea acestora cu simboluri creștine.

Cred, așadar, că decât să abandonăm această sărbătoare creștină, cu origini catolice, mai bine să profităm de popularitatea ei și să le vorbim celorlalți – din familie, de la școală, de la serviciu, sau celor care ne colindă – despre semnificațiile ei. Astfel le-am putea spune că, atunci când ne gândim la sfinți, nu ar trebui să ne gândim la strălucirea aureolelor și a veșmintelor lor din icoane, ci la faptul că ei își folosesc darurile primite – calitățile și pasiunile cu care au fost înzestrați – într-un mod care ne amintește de Dumnezeu și de iubirea sa. Și că îi iubim pe sfinți pentru că ne inspiră, dar și pentru că ne sunt învățători, fie prin viața, fie prin scrierile lor. Sfinții ne sunt prieteni și le putem cere să se roage pentru noi, la fel cum facem și cu prietenii noștri de pe Pământ, pentru că rugăciunea este legată și de relație, sau de corelație, mai bine spus.

La fel le putem vorbi celorlalți și despre grija pentru cei dragi, plecați din această viață. Spuneam că, fie pe 2 noiembrie, fie în prima sâmbătă din aceeași lună, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi. Așa-numiții moşi de toamnă sau de oricare alt anotimp – de fapt, strămoşii – sunt toţi cei răposați pentru care avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura de fericirea veşnică. Dar, s-ar întreba unii, mai pot fi utile rugăciunile noastre pentru cei adormiţi? Da, dacă admitem că, în afară de Rai şi de Iad, ar mai exista şi o a treia stare numită Purgatoriu sau, după caz, Tinda Raiului. În această a treia stare – atenţie, stare și nu loc! – cel care a murit aflându-se în harul dumnezeiesc, adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii, dar totuși imperfect din punct de vedere moral, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă. Prin postul, rugăciunile, faptele noastre bune și chiar și prin dulciurile pe care le oferim, dar mai ales prin celebrarea Sfintei Liturghii, putem ajuta sufletele care se află în Purgatoriu. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii Sfinte a lui Dumnezeu. Iubirea noastră poate ajunge deci chiar şi în lumea de dincolo.

Iar concluzia practică a celor spuse până aici este următoarea: decât să ne consumăm energiile luptând împotriva acestei sărbători confiscate, fie de ideologii moderne, fie de forțe oculte, mai bine să facem Halloween-ul creștin din nou.

“Să predicăm prin faptele noastre!”

Sfântul Francisc de Assisi (+03.10.1226)

Pe Sfântul Francisc îl cunoaștem mai ales datorită miilor de spitale, catedrale, școli sau altor instituții care îi poartă numele și chiar datorită celebrului oraș californian, San Francisco. Totuși, indiferent de sumele colosale pe care s-au ridicat toate aceste edificii, Francisc a renunțat în totală libertate la orice bun material, în timpul vieții sale, logodindu-se – așa cum îi plăcea să spună – cu Doamna Sărăcie.

Sărăcuțul a trăit în jurul anului 1200 și s-a angajat să restaureze Biserica, lucru despre care, chiar și după atâtea secole, putem spune că i-a reușit. Francisc mai este cunoscut și datorită imensei sale dorințe de pace, a dialogului interreligios – spre exemplu, este renumită întâlnirea sa din timpul cruciadelor cu sultanul Egiptului – și a primirii și purtării stigmatelor, adică a celor cinci mari răni de pe trupul Mântuitorului. Sărăcuțul este și cel care a creat primul presupiu – amenajarea unui cadru cu personajele care au fost de față la Nașterea Domnului –, la Greccio, în Italia.

Însă cea mai mare calitate a Sfântului Francisc a fost curajul de a fi el însuși și de a-și manifesta credința și fidelitatea față de Dumnezeu, indiferent de cutumele lumii în care a trăit. Viața sa este un exemplu despre cum poate oricare dintre noi să repare Biserica lui Hristos. În definitiv, dacă am sta puțin să facem comparații, lumea noastră nu este chiar atât de diferită de cea în care a trăit Sfântul Francisc.

Fără dubiu, Sărăcuţul a fost un mare iubitor de Dumnezeu şi de oameni, dar la fel de mult el a iubit și natura și animalele. Desigur, există în biografiile sale multe evenimente care confirmă acest lucru, dar, mai presus de acestea, “Cântecul fratelui Soare sau al tuturor creaţiilor”, scris de el însuşi, este o mărturie sublimă a iubirii şi a relaţiei speciale dintre Francisc şi natură. Acesta este şi motivul pentru care grupul nostru de cercetaşi creștini din Râmnicu Vâlcea şi l-a ales ca ocrotitor.

În cele ce urmează, vă lăsăm în compania excepţionalei rugăciuni care îi este atribuită Sărăcuţului şi care poate fi considerată de către fiecare dintre noi – laici, clerici sau cercetaşi – un program desăvârşit de viaţă spirituală:

Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale!

Unde este ură, eu să aduc iubire;

unde este vină, eu să aduc iertare;

unde este dezbinare, eu să aduc unire;

unde este îndoială, eu să aduc credinţă;

unde este minciună, eu să aduc adevărul;

unde este disperare, eu să aduc speranţă;

unde este suferință, eu să aduc bucurie;

unde este întuneric, eu să aduc lumină.

Doamne, fă să nu caut cu tot dinadinsul

să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;

nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;

nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui care dă, i se va da;

celui care iartă, i se va ierta;

iar cel care moare va învia pentru viaţa veşnică.

Amin!

1 septembrie – prilej de noi angajamente

Preabunilor, iată-ne la început! Început de toamnă, început de an şcolar, început de an bisericesc și aproape început de an cercetăşesc. Şi cum începutul este un excelent prilej de a ne lua noi angajamente, în cele ce urmează vă facem câteva propuneri.

În primul rând, dacă ar fi să privim începutul ca pe o continuare a ceea ce tocmai s-a încheiat, cum ar fi dacă am înnoi toate momentele frumoase ale ultimului an? Gândiţi-vă numai la entuziasmul întâlnirilor cu oamenii dragi sau la prieteniile minunate, la generozitatea învăţată în timpul taberelor, la cântecele și la bucuria trăite când ne-am întâlnit pe la activitățile cercetășești, sau la clipele de har când ne-am rugat ţinându-ne de mâini. Iată deci care ar fi prima propunere de angajament: să lăsăm ca vara cu toată exuberanţa ei să se prelungească în inimile noastre, în tot timpul anului. Să continuăm să râdem, să fim generoşi, să ne rugăm şi să credem, indiferent de necunoscutul pe care îl presupune noul început.

Şi dacă tot vorbeam și de începutul anului bisericesc, atunci vă propunem şi un prim examen: acela al conştiinţei. Tocmai am petrecut o vară ca nicio alta şi ştim că ne-am străduit să facem lucruri bune, însă nici tocmai plini de candoare nu putem spune că am fost. Şi dacă tot vorbim de noi angajamente, să nu uităm că o spovadă bună ne poate ajuta enorm în acest sens. În concluzie, ce vă propunem este ca la începutul şcolii, pe lângă vestimentaţie şi rechizite, să vă reînnoiţi şi sufletele. Curaj!

Apoi să ne propunem ca acest nou an şcolar să fie unul din ale cărui lecţii să învăţăm, unul în care să creştem din punct de vedere educativ şi spiritual, unul la sfărşitul căruia să fim mândri de ceea ce am realizat pentru noi şi pentru ceilalţi. Şi să ne mai luăm şi angajamentul ca, pe lângă fapta bună a fiecărei zile, să învăţăm zilnic și o lecţie bună. Aşadar, cele două întrebări pe care să ni le punem la sfârşitul fiecărei zile din acest an şcolar/bisericesc/cercetășesc şi la care să avem şi un răspuns pozitiv să fie:

1. Care este fapta bună pe care am făcut-o astăzi?

2. Care este lecţia bună pe care am învăţat-o astăzi?

Numai în acest fel am putea vorbi despre noul an ca fiind unul mai bun. Numai în acest fel noul an ar putea fi unul în care şi noi să fim, cu adevărat, mai buni!

Pierderea capului plecat sau a Pardisului?

Într-un acces de bizantino-naționalism populist, președintele academiei spunea că poporul nostru a supraviețuit vremilor, pentru că a știut să aplice parimia: "Capul plecat, sabia nu-l taie". Sărbătoarea de astăzi îi transmite acestui domn - nedemn de primul prenume, pare-se - că merită să îți pierzi capul pentru valori morale și principii sănătoase, precum a da în vileag imoralitatea liderilor acestei lumi. La fel cum spunea și Bolintineanu: "Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie, / Dar cu umilință lanțu-l încovoaie".

Așadar, poate prea puțin academic, dar pur creștinește, preferabil ar fi să iți pierzi capul ținându-l înălțat, dar să câștigi Paradisul, precum Botezătorul. Altfel, cu capul plecat în fața liderilor politici, riști să îți pierzi și mințile, să devii complicele celui rău și să te situezi în afara Paradisului.

Și mai este sărbătoarea de astăzi și despre influența distructivă pe care anturajul combinat cu alcoolul sau cu alți halucinogeni o pot avea asupra noastră. În cazul lui Irod, presiunea anturajului și aburii alcoolului l-a făcut ucigașul lui Ioan Botezătorul... Pe noi, în ce ne preschimbă viciile și anturajul?

Maria, mama noastră*

Pentru început, aș vrea să răspundem unei dileme cu care creștinii se tot confruntă în această perioadă: Când trebuie să-i felicităm pe cei care poartă numele Sfintei Fecioare Maria, de Nașterea sau de Adormirea acesteia? Pentru că unii – cei care abia așteaptă un motiv pentru a petrece – susțin că felicitările trebuie făcute de ambele sărbători. Iar alții sunt convinși că doar de Naștere, uitând prea repede că de Adormire celebrăm, în egală măsură, și Înălțarea Maicii Domnului la Cer, și că mai toți sfinții sunt celebrați în chiar ziua trecerii lor din această viață la cea veșnică.

Eu cred, așadar, că îi putem felicita pe cei care îi poartă numele Mariei, atât la Naștere, cât și la Adormire, dar – atenție! – nu pe toți. Pentru că nu toți și-au asumat acest nume. Le putem face deci urări de bine tuturor celor care o cunosc pe Sfânta Fecioară Maria și care se străduiesc să îi urmeze calitățile – credința, ascultarea, curăția vieții, discreția, atenția la nevoile celorlalți, sacrificiul ș.a.m.d.  –, dar nu se cuvine să îi felicităm și pe cei care nu doresc să o cunoască pe Împărăteasa Cerului și care trăiesc departe de Biserică și de sacramentele sale. Pentru aceștia putem, în schimb, să spunem o rugăciune, pentru ca și ei să ajungă cât mai repede să o cunoască pe Maria, mama noastră, a tuturor.

Într-una dintre cărțile sale – Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei –, Brant Pitre aduce în discuție testamentul Mântuitorului, ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce: “Iată fiul tău... Iată mama ta!”. Nu avea ce altceva să ne lase moștenire. Singura avuție pământească a celui mort pe cruce, în deplină sărăcie, a fost mama sa. Soarta Mariei a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care Isus le-a făcut în ultimele sale clipe, înainte de moartea sa. Doar după ce a încredințat-o ucenicului iubit a putut spune “Săvârșitu-sa!” și să-și dea spiritul.

Ținând cont de spiritualitatea evanghelistului Ioan, nu greșim dacă vom considera că și noi suntem ucenicii iubiți ai Domnului și, deci, fii ai Maicii sale. Poate tocmai de asta Sfântul Ioan Evanghelistul nu ne spune numele ucenicului iubit. Pentru că Isus ne invită pe toți credincioșii să intrăm într-o relație personală cu Maria, cea care este mama tuturor creștinilor, nu doar a unui singur ucenic. Iar când o vom lua pe Maria în ale noastre, de mamă spirituală, abia atunci vom descoperi că ea ne asculta dinainte ca noi să îi adresăm rugăciunile noastre și că ne iubea dinainte ca noi să o iubim. De ce? Pentru că – ne spune într-un mod minunat același Brant Pitre – așa fac toate mamele.

*Text publicat în "Foaia de Adormirea Maicii Domnului", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Adevărat a înviat!

„Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.

Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.” (1 Corinteni 15, 3-5 & 14).

Această mărturie dată de Sfântul Apostol Pavel creștinilor din Corint – care fie se îndoiau de învierea Mântuitorului, fie nu o puteau pricepe – este, de fapt, fundamentul și cheia de boltă a credinței noastre. Tocmai credința aceasta a atâtor zeci de generații de creștini în învierea din morți a lui Hristos este cea care poartă Biserica peste veacuri. Și pentru că ne apropiem cu pași repezi de zilele în care vom cânta din nou exaltaţi: „Hristos a înviat din morţi!”, vă invit să aprofundăm puțin acest adevăr al învierii din a treia zi. De ce să o facem? Pentru că, dacă am fi cu adevărat convinşi că Domnul a înviat, atunci nu am mai putea rămâne acasă nici măcar o duminică, în tot restul vieții noastre.

Deși obiecții privitoare la învierea din morți a Mântuitorului – cea care ne privește și pe noi, și soarta noastră, în egală măsură – au existat încă de la început, acest eveniment de importanță universală este confirmat mai ales de aparițiile repetate ale lui Hristos, în cele 40 de zile de dinaintea înălțării sale la cer. Atât de diverse și atât de multe sunt consemnate în evanghelii, încât acestea nu puteau fi decât rodul imaginației primilor creștini: femeilor, la mormânt, dimineața; la cina din Emaus, seara; la fel, ucenicilor, în spatele ușilor încuiate, unde Isus s-a lăsat pipăit; pe malul lacului, la pescuit, în amiaza mare; în Ierusalim sau în Galileea etc. Și toate aceste arătări ale Mântuitorului sunt consemnate chiar de martori oculari – precum apostolii și evangheliștii Matei și Ioan – și prezentate în detaliu, așa cum nu s-a mai întâmplat și în cazul altor personalități contemporane lui Isus.

Că învierea lui Hristos a fost reală și nu închipuită – una care depășește logica acestei lumi, e drept –, găsim o mărturie consistentă în evanghelia după Luca: „Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar el le-a zis: Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele mele, eu sunt; pipăiţi-mă şi vedeţi, un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am eu.” (Luca 24, 36-39). De aici putem vedea că Isus cel înviat are trup real și că nu este o arătare sau un duh. Învierea trupească a Mântuitorului este întărită și de versetele următoare în care Isus mânâncă pește fript și fagure de miere, în fața ucenicilor. Iar de acum, Isus înviat aparține cu totul – cu sufletul, cu trupul și cu sângele său – doar dumnezeiescului și veșniciei, și în același chip ni se oferă ca jertfă pe masa sfintelor altare.

Aminteam la început de duminică, de ziua învierii. Noi, creștinii, când vorbim de ziua Domnului, ne referim desigur la prima zi a săptămânii şi nu la cea a sâmbetei, aşa cum fac izraeliții. Dar cum de s-a ajuns la această rupere de cultul iudaic? Știm că, încă de la început, creştinii au celebrat ziua învierii – a se vedea Faptele Apostolilor 20, 7, de pildă – și nu pe cea a sabatului. Într-o zi de duminică s-a înfăptuit cel mai mare mister al credinţei noastre, așadar, și numai un eveniment cu o astfel de importanță a putut face ca sabatul să fie înlocuit. Mai apoi, tot într-o duminică, Spiritul Sfânt s-a coborât peste apostoli în cenacol, în acea primă locație a Bisericii. Și de aceea doresc să reclam modul sacadat de conectare a creştinilor la Dumnezeire: imediat vor purta lumânări aprinse și vor rosti cu licăriri în ochi că Domnul cu adevărat a înviat, iar în cealalte duminici de peste an vor pregeta să mai ajungă la biserică.

Cu toate acestea, preabunilor, să ne bucurăm că Dumnezeu nu este ca noi, ci, dimpotrivă, răbdarea şi dragostea sa sunt imuabile. Și să ne înălțăm inimile ştiind că la fiecare mare praznic, la fiecare intrare a noastră în biserică, Hristos ne oferă o nouă şansă pentru a deveni statornici în credinţa în învierea sa și a noastră – „Eu sunt învierea şi viaţa. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11, 25-26).

Ca trenuri

***

Popa-n Blugi e perimat,

N-aș mai fi gigea băiat.

Ca un virus umblă vorba

C-aș fi Popa Gică Contra.

 

***

Tot postacul rusofil

Și-a pus aur la profil,

Ca s-arate pe rețea

Că e suka, nu cățea.

 

***

La ce să renunț în post?

Că la carne-i cam anost.

Și oricum n-ar avea rost,

Dacă sunt și rău, și prost.

 

Oare știm ce se "sărbătorește" de 8 martie?

Pe 8 martie 1917 (stil nou), la Sankt Petersburg, a început revoluția bolșevică, cea ale cărei crime odioase nu s-au sfârșit niciodată. Ulterior, în 1921, Vladimir Ilici Lenin și Alexandra Mihailovna Kollontai – răsplătiți pentru activismul lor cu renumele de "singurii comuniști din Rusia" – au impus sărbătorirea femeii tot pe 8 martie, obicei transferat în toate statele din blocul sovietic și nu numai.

Promiscuitatea, libertinajul și asaltul împotriva familiei, în general, nu au pătruns în "Grădina Maicii Domnului" pe filieră occidentală – așa cum ar vrea neocomuniștii să credem –, ci fix din direcția opusă. Căci tovarășa Kollontai însăși este cea care a promovat ideologia eliberării sexuale. A se studia în acest sens celebra teorie a paharului de apă a tovarășei revoluționare. Tot ea cerea și abolirea căsătoriei și ca educația copiilor să fie făcută doar de către statul comunist.

Așadar, de ce și-ar dori bunii creștini să o celebreze pe femeie la data la care, de fapt, ar trebui comemorate milioanele de victime ale "revoluției ruse"?

Ziua femeii creștine poate fi celebrată de Bunavestire – dacă tot vrem să legăm această zi de începutul primăverii –, în Duminica Femeilor Mironosițe, sau în luna mai care este dedicată Sfintei Fecioare Maria, așa cum se obișnuiește deja în Biserica Catolică. Pentru că Maica Domnului și mironosițele ne oferă suficiente motive pentru a le sărbători virtuțile – curajul, asumarea, disponibilitatea, răbdarea, priceperea, fidelitatea, statornicia, generozitatea, credința nefățarnică etc.

Postul – mai întâi Dumnezeu

 „Am postit şi l-am chemat pe Dumnezeul nostru, iar el ne-a ascultat.” (Ezdra 8, 23).

O definiție succintă a postului ar putea fi următoarea: acesta este abţinerea de la diverse alimente şi băuturi, în scop religios-moral. După cum vedem, scopul postului nu este pierderea greutății, însă aceasta poate fi și ea una dintre consecințele înfrânării la mâncare. Așadar, abstinență alimentară trebuie să fie însoţită și de renunțarea la pornirile păcătoase, fiindcă postul trebuie aplicat atât trupului, cât și sufletului nostru.

În ceea ce priveşte abstinenţa la diversele feluri de mâncare, știm că ne este destul de greu să găsim un numitor comun. Unii ne abţinem de la carne doar vinerea; alţii nu consumăm tot postul carne, dar în schimb mâncăm peşte, ouă şi lactate; iar alţii nu ne atingem absolut deloc de tot ceea ce înseamnă mâncare de provenienţă animală, nici măcar de uleiul vegetal, chiar dacă acesta nu mai este de mult timp depozitat sau transportat în burdufuri de proveniență animală. Dar să nu disperăm! Mântuitorul însuşi ne-a spus că „nu ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea îl spurcă” (Matei 15, 11). Să nu fiu înțeles greșit, bineînțeles că avem obligaţia de a ţine postul aşa cum ne cere Biserica. Însă regimul alimentar nu este chiar post, altfel vă imaginaţi ce merite spirituale ar putea avea vegetarienii şi veganii? Și apoi, la poarta Raiului în mod cert nu vom fi cântăriți. Sau, cel puțin, eu asta sper.

Totuși, de ce creștinii – și nu doar ei – sunt invitați să postească? Mai întâi, să ne amintim de porunca dată de Dumnezeu protopărinților, în Grădina Edenului: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoașterii binelui şi răului să nu mănânci.” (Geneză 2, 16-17). Nu știm cât timp a putut să-și înfrâneze omul dorința de a mânca fructul pomului interzis, însă o dată încălcat acest post, au urmat consecințele resimțite de toate generațiile, până în prezent. Iată, deci, cum restricția de la un anumit fel de mâncare își are originea încă de la începutul lumii.

Și dacă alunecarea omului în păcat a fost provocată tocmai de această încălcare a postului, la începutul activității sale mântuitoare – după cum relatează evangheliștii sinoptici –, Isus a preferat să postească. Mai mult, în Predica sa de pe Munte, Mântuitorul face și un sumar al atributelor pe care postul ar trebui să le dețină: sinceritatea, seninătatea și discreția (conform Matei 6, 16-18). Observăm deci că scopul postului este acela de ne conduce către realitatea prezenței lui Dumnezeu: „Să te arăţi că posteşti (…) Tatălui tău (…) care vede în ascuns” (Matei 6, 18). Însă această realitate a prezenței dumnezeiești mai poate fi experimentată și în rugăciune – mai ales în sacramentele Bisericii –, dar și în slujirea aproapelui. De fapt, rugăciunea, poamna și abstinența alimentară sunt fiecare fațete ale convertirii personale, raportate la Dumnezeu, la aproapele și la noi înșine.

În Biserica creștină, practica postului alimentar este cunoscută încă din antichitate, atunci când cei care îmbrățișau credința în Hristos Domnul erau botezați în duminica Paștilor. Astfel, înaintea băii baptismale, catehumenilor li se impunea o perioadă de 40 de zile de post și de pregătire intensă. O perioadă care amintea de postul de 40 de zile al lui Isus în pustiu, înaintea activității sale publice. Acestor 40 de zile li se mai adăuga și săptămâna de post aspru dinaintea Sărbătorii Învierii, numită a Pătimirilor. Iată așadar cum s-a ajuns la cele 6+1 săptămâni de Post al Paștilor.

Înainte însă de a hotărî cum şi de la ce am putea posti, este recomandat să avem un colocviu în acest sens cu îndrumătorul spiritual, dar şi cu membrii familiei. Mântuitorul şi Biserica, mireasa sa, doresc ca renunţările pe care le facem în post să reprezinte o convertire individuală, așa cum spuneam mai sus, dar nu doresc ca acestea să devină şi nişte capricii personale care să-i afecteze pe cei din jur.

Și chiar dacă unora ne place să ne alintăm spunându-ne că nu postul alimentar este necesar, ci doar cel de la păcate, ar trebui totuși să admitem că dacă nu ne putem abține de la anumite tipuri de alimente, cu atât mai mult nu ne vom putea abține nici de la impulsurile noastre păcătoase. Însă și reciproca e valabilă: nu înseamnă că am ţinut post dacă am mâncat mai puţin sau dacă am evitat diverse tipuri de alimente, pentru că post înseamnă și să ne abţinem de la orice gest care dăunează relaţiei noastre cu Dumnezeu. În definitiv, postul înseamnă să-l punem pe Dumnezeu și voia sa sfântă pe primul loc în viețile noastre, mai presus de orice pofte, chiar și de cele naturale.

Batman, Batman...

Au trecut cei doi ani în care ar fi trebuit să părăsesc această viață după prima doză de vaccin, perioadă în care am acumulat încă două doze. M-am vaccinat cu ARN mesager nu pentru că aș fi vrut neapărat să îmi zoresc întâlnirea cu Creatorul, însă eu chiar am crezut că după cele trei înțepături îmi vor crește pene de liliac chinezesc*. Și îmi propusesem să zbor apoi la un casting, la DC Studios, pentru rolul unui Batman mai bucălat. Că tot am sutană.

Vă anunț așadar că nu mi-am întâlnit nici Creatorul și că, fără penajul de liliac, am pierdut și rolul de supererou. Aia e, o să-mi trăiesc prisosul de ani cu acest regret, în fabulosul Gotham City de la vărsarea Olăneștiului în Olt...

Dar, bă, nu mai mințiți populația cu conspirația, că din cauza voastră mi-am mai pus și urechi flaușate ca de liliac la Sandero, crezând că se va transforma în primul batmobil care se deplasează cu ajutorul ecolocației. Și mi-a zis lumea că o să-l bușesc dacă mă voi baza pe ele, dar eu nimic, Batman, Batman.

*Nu vă străduiți să mă convingeți că liliacul nu ar avea pene. Asta vrea oculta să credeți. Păi, dacă nu are pene, atunci cum de are aripi?

#BirdsArentReal #SpreadTheTruth

Furtul intelectual

Furtul este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului și, în consecință, o violarea a persoanei umane. Furtul intelectual este și el o încălcare la fel de gravă a poruncii a șaptea: "Să nu furi!". De ce? Pentru că și el încalcă dreptul la proprietate și pentru că urmările lui se resfrâng asupra comunității.

Rămân la părerea că furtul, în toate formele lui – furtul calificat, corupția, șpaga, "atențiile nevinovate", înșelăciunea, specula, camăta, neplata echitabilă a muncitorilor, copiatul, plagiatul (chiar și cel al postărilor de pe paginile de socializare) etc. –, este unul dintre primele trei păcate ale noastre, ale românilor. Iar cei care justifică orice formă de furt, inclusiv plagiatul unui politician, devin complici ai acestui păcat deosebit de grav.

Eu, de fapt, începusem să tastez cu intenția de a vă spune cât de jenat sunt atunci când îi mai întreb pe tinerii cu care colaborez dacă au copiat. Majoritatea se încruntă la mine și îmi răspund revoltați: "Victor, cum poți să ne întrebi așa ceva!?!". Îmi fac mea culpa și mă rog să nu le fi dat vreo idee. Așadar, până nu-i pervertim și pe aceștia mai mici, încă mai există speranța că această lume nu s-a golit definitiv de onestitate.