“Magia” Crăciunului

Mai ieri, o prietenă ne arăta pe Facebook câteva poze cu luminițele târgului de Crăciun din centrul Râmnicului și își numea postarea: “Magie”. Dar asta nu-i nimic. În anii trecuți, de Crăciun, am primit – tocmai eu, un fan declarat al urărilor de sezon – câteva mesaje text care îmi doreau să am parte de “sărbători magice”. Și tot așa...

Acestea și multe altele m-au făcut ca, anul trecut, de Sărbătoarea Nașterii Domnului, să îi ameninț pe parohieni că am de gând să îi fac să simtă și ei cu adevărat “magia” Crăciunului. Cum? Le-am zis că, odată și odată, îmi voi face curaj și voi opri căldura în biserica noastră, cu una-două zile înainte de Sărbătoarea Întrupării, voi strânge covorul și acoperămintele, voi scoate afară bradul împodobit și toate florile din fața catapetesmei și, dacă e posibil, chiar și băncuțele. Nici măcar becurile nu le voi mai aprinde. Iar în dimineața Crăciunului – mai ales după o noapte geroasă de ajun – să simțim cu toții, în jurul celor două lumânări aprinse pe masa altarului, cât de “magică” a fost venirea în această lume a Pruncului Sfânt, la Betleem. Și să știți, domniile voastre, că încă nu am renunțat la aceast gând.

Știu, mi s-a dus deja vestea printre cunoscuți că aș fi un Grinch, însă, la fel, și eu am auzit de creștini care pe 25 decembrie nu-l mai așteaptă pe Domnul coborât din Cer, ci pe Moșul scoborât pe horn. Iar preoții, preabunilor, nu sunt nici reni și nici elfi, așa cum nici predicile nu sunt sufletul comerțului și nici bisericile nu sunt mall-uri. Deși s-au mai văzut și astfel de situații. Sau coruri de copiii cântându-i, în biserici, personajului lapon și nu lui Dumnezeu cel Întrupat. O altă “magie” a sărbătorilor de iarnă, nu-i așa?

Nu magie ar trebui să fie adjectivul care să descrie nașterea Celui mai presus de ființă. Nu a fost nimic magic sau ocult și nici măcar feeric în sărăcia staulului-peșteră din Betleemul Iudeii. Spectaculos, nici atât. Dumnezeu nu este superstar. Sfânt, da, e un atribut cât se poate de potrivit pentru Crăciun. La fel și Dumnezeiesc. Dar la fel de potrivite sunt și următoarele: simplitate, discreție, îngrijorare, renunțare. Prin urmare, cu mult mai potrivită decât atât de lipsita de originalitate urare: “Fie ca magia Crăciunului să facă poc-poc!”, ar fi următoarea: “Fie ca să petrecem această sfântă și dumnezeiască sărbătoare cu simplitate și cu discreție, îngrijorați de nevoile celorlalți și dispuși să renunțăm la puținul nostru, pentru Domnul!”.

Apoi mai sunt și toate celelalte “tradiții” nestrămutate care au și ele magia lor: sunetul de pocnitori sau de dobe care anunță trecerea caprei, spectaculoasele artificii sau, mai nou, drone de pe cer, învălmășeala și goana după cadoul sau după sejurul perfect, hipnoticele luminițe aruncate peste toate, ghiftuirea cu cozonac și caltaboș, petrecerile tematice etc., etc. Și ce face, de fapt, “magia” acestora? Ne distrage atenția de la adevăratul cadru al Crăciunului. Ne face să uităm – cât de confortabil, nu-i așa? – că locul în care Pruncul Sfânt vine este doar o peșteră mizeră. Și nu la pereții între care trăim mă refer aici, ci la cei ai sufletelor noastre. Așadar, Nașterea Domnului ne invită la introspecție și nicidecum la lăfăire. Și doar așa, privind în întunecimea din noi, în peștera propriului suflet, îl vom putea vedea pe Isus luminându-ne tot mai mult cu prezența lui sfântă. Altfel..., sunt pline orașele de luminițe.

Axă cronologică a Bisericii Române Unite cu Roma

🔸Unirea cu Biserica Romei – 1698 și 1700. Episcopul român Atanasie Anghel a convocat la Alba Iulia cele două sinoade la care protopii, preoții și țăranii participanți au hotărât unirea cu Biserica Romei. Prin această decizie se dorea asigurarea libertăţilor şi privilegiilor românilor transilvăneni, dar și păstrarea neschimbată a ritului, calendarului și obiceiurilor religioase.

🔸Constructia Catedralei “Sfânta Treime” din Blaj – 1741-1748. După ce în 1737 Inochentie Micu-Klein a mutat sediul episcopal de la Făgăraș la Blaj, ilustrul episcop unit a dispus ridicarea catedralei episcopale, devenită între timp catedrală arhiepiscopală majoră.

🔸Deschiderea Școlilor Ardelene – 11 octombrie 1754. Deschiderea şcolilor din Blaj de către episcopul Petru Pavel Aaron a însemnat, cu siguranţă, cel mai important eveniment al secolului al XVIII-lea, în vederea emancipării românilor de pretutindeni. De aceea, în zilele noastre, 11 octombrie este sărbătorită de Statul Român ca fiind Ziua Școlii Ardelene.

🔸“Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” – 1791 și 1792. Acestea au fost două memorii – redactate la Blaj și înaintate împăratului Leopold al II-lea – în care liderii transilvăneni au formulat revendicările românilor. Primul a fost semnat de Ignatie Darabant, episcopul unit de Oradea, iar cel de-al doilea de către Ioan Bob, episcopul unit al Blajului, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

🔸Biblia de la Blaj sau Biblia lui Samuil Micu – 1795. Cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi în limba română a avut, pentru o perioadă îndelungată, o influență majoră asupra limbajului biblic românesc.

🔸Adunare Națională de la Blaj – 3/15 mai 1848. Proclamația adoptată cu această ocazie îi era adresată împăratului Ferdinand I și relua revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale ale națiunii românești din Transilvania. Președinții Adunării au fost: episcopul unit Ioan Lemeni și episcopul ortodox – ce abia fusese hirotonit – Andrei Şaguna. Dintre revoluţionarii paşoptişti greco-catolici implicați în eveniment îi amintim pe: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu și Andrei Mureşanu (autorul poemului “Un răsunet”, denumit ulterior “Deşteaptă-te române”, care din 1990 a devenit imnul de stat al României).

🔸Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României – 1 decembrie 1918. Biserica Română Unită a avut un aport decisiv în realizarea acestui eveniment. Amintim doar că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost convocată de Ştefan Cicio-Pop, eparhiot unit de Gherla; că Gheorghe Pop de Băseşti – greco-catolic și el – a fost desemnat preşedintele Marii Adunări; și că printre cei care au ținut discursuri înflăcărate s-au numărat Iuliu Maniu (avocat al Bisericii Române Unite cu Roma), Alexandru Vaida-Voevod (descendent al unei familii româneşti ce se înrudea cu episcopii uniţi Ioan Bob şi Ioan Lemeni) și episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu (ucis doi ani mai târziu în atentatul cu bombă din Senatul României). Mai trebuie spus și că dintre toţi cei 1228 de delegaţi, cinstea de a citi Rezoluţia Unirii la tribuna principală i-a revenit episcopului greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu.

🔸Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma – 1 decembrie 1948. Am văzut deja ce a însemnat 1 decembrie 1918. Aceeși dată, dar 30 de ani mai târziu, în 1948, a însemnat, din nefericire, desființarea samavolnică a aceleiași Biserici Greco-Catolice, de către Republica Populară Română, prin Decretul nr. 358/1 decembrie 1948.

🔸Primul episcop greco-catolic ucis de regimul totalitarist ateu – 10 mai 1950. Moartea episcopului Vasile Aftenie a fost cel dintâi tribut de sânge plătit de episcopii români uniți în condiţii încă necunoscute în întregul lor tragism. Cel din urmă episcop greco-catolic mort în detenție (din cei șapte) a fost Iuliu Hossu, la 28 mai 1970. Ambii au fost înmormântați la cimitirul Bellu catolic din Bucureşti.

🔸Primul cardinal român – 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal “in pectore” de către papa Paul al VI-lea, în timpul în care se afla în detenție la Mânăstirea ortodoxă Căldărușani. El a fost primul dintre cei trei cardinali români de până acum.

🔸Repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma – 31 decembrie 1989. După evenimentele sângeroase din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 9/31 decembrie 1989, a fost abrogat Decretul nr. 358/1 decembrie 1948, cel care scosese Biserica Greco-Catolică din România în afara legii.

🔸Biserică Arhiepiscopală Majoră – 16 decembrie 2005. Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș la rangul de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Română Unită dobândind astfel autonomie similară cu cea a patriarhiilor catolice orientale.

🔸Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri – 2 iunie 2019. Cei șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu – au fost beatificați în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj, de către Papa Francisc, aflat în vizită apostolică în România.

Considerații la Intrarea în Templu a Maicii Domnului

În contextul CM de fotbal și al evidențierii încălcării drepturilor omului în țara organizatoare, sărbătoarea de astăzi ne amintește și de cât de prețuită este femeia în creștinism. Și, fără a intra în polemici, consider că în nicio altă religie femeia nu este la fel de apreciată și nu se bucură de aceeași demnitate cu bărbatul. Mai mult, singura persoană căreia Biserica îi aduce cult de hiperdulie – adică de supravenerare sau preacinstire – este Maica Domnului și a noastră, a tuturor.

Apostolul zilei – Evrei 9, 1-7 – pomenește, deloc întâmplător, de Chivotul Legământului care se afla în sfânta sfintelor a templului din Ierusalim. Iar chivotul acesta nu era doar o trimitere către Sfânta Fecioară – cea care a purtat în pântecele ei: nu tablele legii, ci plinirea acesteia; nu toiagul lui Aron, ci chiar pe Marele Arhiereu; și nu mana din deșert, ci însăși Pâinea vieții veșnice –, ci și prefigurarea tabernacolelor din altarele bisericilor, cele care îl adăpostesc pe cel neîncăput.

Și, bineînțeles, sărbătoarea de astăzi este un bun prilej de a ne respecta și reînnoi angajamentele pe care le-am făcut în fața lui Dumnezeu, după modelul sfinților Ioachim și Ana. Fie că vorbim de cele de la Botez, de la Căsătorie, sau de alte promisiuni făcute pentru edificarea noastră sufletească. Îndeplinirea angajamentului drepților părinți ai micuței Maria contrastează cu viziunea familiilor moderne ce ar transforma într-o adevărată dramă intrarea unuia dintre copii – cu atât mai mult a unicului! – în seminar sau într-un ordin călugăresc.

De fapt, părinților de acum le vine greu și să-și mai ducă pruncii pentru o oră, duminica, la biserică, pentru a-i închina lui Dumnezeu, ce să mai vorbim de consacrarea acestora pentru tot restul vieții!

Vânare de vânt

15 ani de preoție nu sunt foarte mulți, dar sunt suficienți pentru a-mi face un bilanț. Și îi mulțumesc Domnului pentru fiecare zi binecuvântată și pentru fiecare picătură de har din această perioadă. Dar, la fel, îi mulțumesc și pentru încercările din toți acești ani. Iar cea mai însemnată cumpănă s-a desfășurat în primii șase ani de după hirotonire, atunci când am luptat cu morile de vânt, parcă, presupunând că justiția lumii are ceva în comun cu dreptatea lui Dumnezeu. Este perioada în care, năpădit de partizanatul confesional și de revanșism, mi-am consumat energia prin sălile de judecată cu miros greu de lambriu, sperând că bisericuța din Brezoi ne va fi înapoiată. Iar reproșul pe care mi-l fac astăzi nu este derularea procesului în sine, ci faptul că, la aflarea deciziei finale, m-am trezit că, de fapt, nu realizasem mai nimic din punct de vedere pastoral. Au fost șase ani în care, mânat de setea dreptății, am omis – așa cum îmi spuneau mai-marii mei, încercând să mă încurajeze – să-mi amintesc că Biserica nu se construiește din ziduri, ci din suflete. Lucru pe deplin dovedit de comunitățile greco-catolice care au reușit să iasă din capcana spiritului de revanșă și care și-au edificat mai întâi biserici ale sufletelor, celebrând sacramentele ani mulți prin parcuri sau prin cimitire, iar mai apoi au reușit să-și sfințească și zidurile între care se pot ruga de acum în pace.

Desigur, nu e simplu să evoc aceste lucruri și anticipez că cele spuse aici nu vor fi întru totul consimțite (chiar și pe vremea lui Isus, setea dreptății le mai juca feste ucenicilor și generației lor). Însă trebuie spuse, deoarece încă mai văd că mulți dintre ai noștri, preoți și credincioși – la trei decenii de la înlăturarea regimului comunist, totuși –, au rămas și ei blocați în lupta pentru recuperarea proprietăților confiscate de statul totalitarist în 1948. La fel de mulți ne-am concentrat doar pe reluarea nesfârșită a discursurilor laudative aduse trecutului. Și este adevărat, rănile trecutului recent sunt extrem de greu de gestionat. Pe de altă parte, dacă am fi onești, am înțelege că doar elogierea trecutului și a personalităților marcante ale Bisericii noastre, fără transpunerea în practică a lecțiilor acestora, este, conform Eclesiastului, deșertăciune și vânare de vânt. Nu conferințele elogioase despre episcopii martiri sau distribuirea pe Facebook a citatelor acestora ne fac greco-catolici mai buni. Și nu agățarea la gât a unui patrafir tricolor – definiție a kitsch-ului naționalisto-religios – ne fac preoți sau români mai buni. Ci disponibilitatea de a-i sluji și de a-i ierta – conform preceptului evanghelic – chiar și pe cei de un alt neam sau de o altă credință. Apoi, cum le transmitem celor mai tineri bucuria de a fi oameni de omenie și de a-i rămâne fideli lui Isus, în ciuda atâtor idoli ai acestei lumi, dacă noi privim doar înspre dramele propriului trecut?

Au trecut zeci de ani și încă nu am înțeles că atunci când Cardinalul Iuliu Hossu spunea: „Credința noastră este viața noastră”, se referea la punerea în practică a credinței prin fapte. Așadar, credința noastră sunt faptele din viața noastră. Cine i-a citit memoriile cardinalului martir e obligat să admită că în niciun moment acesta nu a îndemnat la revanșism. Ba, dimpotrivă! Că lupta episcopului întemnițat s-a sfârșit și că a noastră continuă, de asemenea, nu la lupta puterii, ci la confruntarea din planul spiritual se făcea referire. Fericiții episcopi martiri au fost ridicați la cinstea altarelor tocmai datorită martiriului lor asumat, și nu datorită zilelor de glorie din timpul vieții lor. Dacă totuși nu frustrările, ci suferința este cea care ne animă preocuparea doar pentru trecutul și pentru faptele înaintașilor, atunci ar fi bine să ne reamintim că suferința nu lezează credința, dimpotrivă, o desăvârșește! Și că dreptatea este un atribut ceresc, iar asumarea acesteia de noi și de abilitățile noastre e doar vânare de vânt.

 

Prizele din Paradis

Pe aici – pe la noi, prin Oltenia, cel puțin – cultul morților este de-a dreptul spectacular. Unii, mai răuți, ar spune că acesta e chiar necreștin. Eu – cunoscător, cât de cât – tind să cred că toate tradițiile mortuare au un minim de fundament biblic. Să exemplific. La sorocul de șase săptămâni, vâlcenii merg în Dovali – un fel de Dragonul Roșu autohton – pentru a cumpăra diverse lucruri pe care să le dea de pomană. Pat, măsuță, taburete, veioză, cratițe, garderobă, lenjerii de pat sau de corp etc. Lista e variabilă, important e să fie cele mai ieftine. Pentru că, se subînțelege, deja accentul nu se prea mai pune pe cele materiale. Desigur, neinițiații ar putea considera acest obicei ca fiind, mai curând, o superstiție. Cunoscătorii însă – fini tălmaci ai scripturilor – știu că, în evanghelia după Ioan, Mântuitorul le-a vorbit ucenicilor săi despre locașurile din casa Tatălui. Dar a omis să le spună și dacă acestea ar fi mobilate și utilate. Acum înțelegeți și voi, ignoranților? Totuși, o nelămurire am și eu: dacă tot s-a aflat ce tip de prize se folosesc în Paradis – a se vedea veiozele –, atunci de ce la parastasul de șase săptămâni nu se împart și smartphone-uri sau laptop-uri de pomană? Și ne mai mirăm că nu-i putem contacta pe cei de pe lumea cealaltă...

Ziua mondială a bunicilor și a seniorilor

Anul trecut, la sfârșitul lunii ianuarie, Sfântul Părinte anunța instituirea unei zile mondiale a bunicilor și a persoanelor vârstnice. Această zi este celebrată, anual, în cea de-a patra duminică a lunii iulie, în proximitatea sărbătorii – după calendarul de rit latin – sfinților Ioachim și Ana, bunicii Mântuitorului. Această decizie a Papei Francisc confirmă, de fapt, învățătura Bisericii, care insistă asupra respectului față de drepturile și de demnitatea persoanelor vârstice și care întărește convingerea că aceste persoane au multe de spus și încă pot să ofere multe acestei lumi.

Anul acesta, așadar, Ziua mondială a bunicilor și a persoanelor vârstnice va fi celebrată duminică, 24 iulie. Moment prielnic pentru a medita la dificultățile cu care cei bătrâni se confruntă, mai ales în această perioadă de instabilitate cauzată de pandemie și de războiul rusesc din Ucraina. Să ne amintim că cele mai multe vieți pierdute în pandemie au fost din rândurile persoanelor vârstnice. Acestea au fost și cele mai vulnerabile persoane în fața izolării și a restricționării accesului la diversele servicii medicale sau sociale. La fel, tot vârstnicii sunt cei mai expuși în fața valului de scumpiri și a crizei financiare cu care întreaga omenire se confruntă deja. Iată, deci, doar câteva motive care ar trebui să ne responsabilizeze și mai mult, atunci când vine vorba de seniorii societății și de prețuirea acestora.

Ce ar putea însemna această responsabilizare? Din experiență, știu cu certitudine că bunicii și bătrânii noștri nu vor să ne fie o povară. Nicidecum. E suficient ca ei să știe că noi, fii și fiicele lor, suntem bine. La fel și nepoții lor. Că nu ne vom îndepărta de credința lor, a părinților noștri, și că îi vom rămâne fideli lui Dumnezeu. Și pentru a ști toate acestea, bunicii își doresc foarte mult să fie căutați, să fie vizitați și incluși în viața noastră, a celor dragi. Iar când sunt privați de aceste momente, deși suferă în tăcere, tot dânșii sunt cei care ne inventează motive peste motive pentru a ne scuza. Dânșii și inimile lor bune.

Cei mai mari oameni ai rugăciunii pe care îi cunosc sunt credincioșii vârstnici. Când noi abia dacă reușim să facem un mister de Rozariu pe zi, ei fac cu ușurință toate cele patru mistere. Și apoi continuă cu devoțiuni de care noi doar am auzit. Când îi vizitez, îi mai întreb – cu naivitate, recunosc – dacă se roagă. Și îmi răspund, mirați de o așa întrebare, că tot timpul. Și că au pentru cine să o facă: pentru copii, pentru nepoți, pentru vecini și cunoscuți, pentru preot și pentru familia lui, pentru parohie, pentru bieții ucraineni, dar și pentru agresorii lor ș.a.m.d. Pare că se roagă pentru toată lumea, mai puțin pentru ei înșiși. Și cred că așa se și întâmplă. Că parcă știu că noi suntem egoiști, chiar și în rugăciune, și că se simt responsabili de rugăciunea pentru întreaga lume.

Vizualizez adesea chipurile senine ale acelor persoane în vârstă care, fie prin exemplul, fie prin povața lor, m-au ajutat să cresc. Iar atunci când, la proscomidie, îi pomenesc pe cei plecați deja din această viață, în cazul unora, am sentimentul că ar fi mai potrivit ca ei să mă pomenească pe mine, acolo unde sunt convins că sufletele lor se odihnesc. Să ne apropiem, așadar, de bunicii și de cei bătrâni ai noștri, nu doar în această zi pe care Biserica le-o oferă, ci în toate zilele cu care Dumnezeu i-a binecuvântat. Și să profităm unii de compania celorlalți, conștienți că drumul parcurs împreună, către Împărăția lui Dumnezeu, este drumul cel mai sigur.

Marea mică schismă

16 iulie – prilej pentru unii și alții de a aminti de marea schismă de la 1054. Am scris cu litere mici numele evenimentului, tocmai pentru că nu a fost unul atât de mare pe cât se crede astăzi. Găsesc deci potrivit să expun câteva scurte consideraţii despre acest moment atât de uzitat în istoria bisericească. Așadar...

Deoarece în ultimele două secole evenimentul cu pricina a fost denaturat – din cauza polemicilor interconfesionale –, e nevoie să corectăm viziunea asupra acestuia, amintind că în anul 1054 nu a existat o excomunicare din partea Bisericii Romane (Catolice) împotriva Bisericii Greceşti (Ortodoxe) şi nici viceversa! Ambele bule de excomunicare priveau doar anumite personalităţi singulare, astfel: legaţii papali conduşi de cardinalul Humberto de Silva Candida au depus pe altarul bisericii Sfânta Sofia, din Constantinopol, cumplita bulă prin care era rostită anatema împotriva patriarhului Mihail Cerularie, a arhiepiscopului bizantin Leon al Ohridei şi a colaboratorilor lor; iar patriarhul Cerularie i-a excomunicat şi el, în replică, DOAR pe autorii bulei anterioare.

De reţinut, deci, că nici cardinalul Humberto nu a îndrăznit să rostească excomunicarea împotriva Bisericii Bizantine şi că nici patriarhul Constantinopolului nu a rostit anatema împotriva papei sau a Bisericii Latine!

Încă un amănunt. În data de tristă amintire, 16 iulie 1054, Papa Leon al IX-lea părăsise această lume deja de trei luni. Din 19 aprilie, mai exact! Iar următorul papă, Victor al II-lea, și-a început pontificatul abia în anul următor. Așadar, "marea" schismă s-a petrecut fără implicarea sau voința vreunui lider al Bisericii Romane, din simplul motiv că scaunul papal era vacant.

Abia peste secole anumiţi teologi vor vedea în aceste evenimente începutul marii schisme. Și tocmai din cauza importanţei exagerate care s-a dat bulelor din 1054, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagora au declarat – în timpul Conciliului Vatican II, la 7 decembrie 1965 – că vor să şteargă aceste evenimente din memoria Bisericii.

Jugul bun – oximoron evanghelic

Sunt anumite fragmente scripturistice, precum și cel din evanghelia acestei zile – Matei 11, 28-30 –, care au însușirea de a-ți pătrunde în minte și de a se repeta acolo pe parcursul întregii zile, la fel ca refrenul unui hit estival. Iată, puteți fredona și domniile voastre:

“Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. 

Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Căci jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.”

Așadar, pe toți cei osteniți și împovărați de jugul și de poverile acestei lumi – de scumpiri la pompe și de măriri de rate, de taxe și de legi absurde și nedrepte, spre exemplu – Mântuitorul îi invită să se elibereze de ele și să-l urmeze, pentru a-și putea odihni sufletul. Însă, atenție, această promisiune minunată e condiționată de imperativul: “Veniți la mine!”.

În versetul următor, Isus nu ne promite că, urmându-l, vom scăpa definitiv de sarcini, ci doar că El ne oferă mângâiere. Și acest lucru e posibil pentru că Isus este smerit cu inima, și blând, și bun, și nu e obraznic și infatuat, așa cum sunt liderii acestei lumi.

Iar credincioșii știu că a-l urma pe Hristos nu înseamnă neapărat o viață de huzur, dar poate însemna sprijin și speranță. Și ce altceva ar putea însemna jugul bun și povara ușoară din ultimul verset, decât crucea purtată de Domnul, cea care este însuși jugul iubirii dumnezeiești?

Ar putea fi această concluzie una scandaloasă? Bineînțeles, dar cei credincioși – care cunosc bine parabola talanților – știu că nimănui nu i se cere să facă mai mult decât poate. Iar despre scandalul crucii, Pavel ne avertiza încă din atichitate: “Propovăduirea crucii e nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” – I Corinteni 1, 18.

Preoți cu și fără har

Tot îmi apare în noutățile Fb că, citez, "unul dintre preoții cu mult har de la Dumnezeu" va veni într-un orășel din județ. Unul cu mult har, iar alții cu mai puțin, deci. De parcă Dumnezeu, la hirotoniri, ar fi părtinitor.

La fel, nu demult, cineva îmi spunea despre parohul său ca este un preot cu har. Am întrebat-o pe persoana respectivă dacă insinuează că eu aș fi unul fără. Prea mi-o ridicase la fileu. S-a fâstâcit de numa.

De aia zic, credincioșilor, mai ușor cu pianul pe scări, că așa apar popii cu har precum: cel al deschiderii evangheliei și al previziunii, cel al legăturilor și al dezlegăturilor de cununii, cel al leacurilor alternative la vaccinare, cel al maslurilor făcute prin telepatie ș.a.m.d. Și toate harurile acestea ne costă al naibii de mult.

50 de bani. De lumânări.

Știți cum e cu pomana asta de 50 de bani dată de guvern? Vă întreb pentru că am ceva expertiză în domeniul pomenilor. La fel ca în bancul cu evreul care se plânge rabinului că, fiind o familie numeroasă, stau prea înghesuiți în propria locuință. Rabinul îi spune să mai bage niște dobitoace și ceva orătănii în casă și să coabiteze cu ele o "pereoadă". Apoi, după toate acele zile de chin, rabinul îi cere bietului evreu să scoată animalele din casă, pentru a vedea cât de confortabilă era locuința înainte de nebunia coabitării cu dobitoacele. Fix asta am pățit și noi: după ce am plătit taxe în valoare de 4 lei pe litrul de combustibil, vine guvernul să ne spună că, de acum, ne dă 50 de bani, când, de fapt, acesta continuă să ne ia 3,50 lei la fiecare litru. Adică vreo 200 de lei la fiecare plin.

Cincizecimea - sărbătoarea Spiritului Sfânt

Astăzi ne putem delecta cu cea mai mare felie de tort, pentru că a 50-a zi după Învierea Domnului este ziua de naștere a Bisericii. Ziua în care Spiritul Sfânt s-a coborât peste apostolii adunați în cenacolul din Ierusalim – prima locație bisericească, i-am putea spune, cea în care au fost instituite Preoția și Euharistia, în Joia Sfântă. Sărbătoarea Cincizecimii – ar fi ideal să evităm denumirea păgână de Rusalii – este de origine evreiască și era numită Sărbătoarea Săptămânilor, referindu-se la cele șapte săptămâni trecute după Paște. Această sărbătoare le amintea evreilor de primirea tablelor legii, atunci când Dumnezeu a coborât pe Muntele Sinai. Tot datorită acestui eveniment putem să înțelegem și de ce Spiritul Sfânt s-a coborât peste apostoli sub forma limbilor de foc. Deoarece, dacă vom parcurge capitolul 19 al Exodului, vom vedea că Dumnezeu s-a coborât pe Muntele Sinai în foc.

Așadar, așa cum pentru evrei Cincizecimea era sărbătoarea legământului scris de degetul lui Dumnezeu pe table piatră, la fel și pentru noi, creștinii, această zi înseamnă un nou legământ – al coborârii Sfântului Spirit – scris, de data aceasta, de degetul lui Dumnezeu pe inimi de carne (2 Corinteni 3, 3). De acum, Legea lui Dumnezeu nu mai este pusă în chivotul de salcâm – ferecat cu aur atât la exterior, cât și la interior – pe care l-a făcut Moise, ci în chivotul sufletelor noastre, prin coborârea și locuirea în noi a Spiritului Sfânt.

Dar ce știm noi despre acest Spirit Sfânt? Pentru că, din păcate, deși suntem în timpul Bisericii – deci al Spiritului Sfânt –, totuși, despre această a treia persoană a Treimii vorbim cel mai puțin. Spiritul Sfânt apare încă din primele pagini la Vechiului Testament, în Geneză: Spiritul care se plimba deasupra apelor și, apoi, suflarea de viață prin care omul a fost făcut ființă vie. Dar noi îl cunoaștem mai ales din Noul Testament: la Bunavestire; porumbelul de la Botez; după Înviere, când Isus a suflat asupra apostolilor; și, iată, sub forma limbilor de foc de la Cincizecime.

[Fac o paranteză pentru a atrage atenția că traducerea instantanee în mai multe limbi – conform Apostolului zilei din Fapte 2 – a apărut cu 2000 de ani mai înainte de Google Translate.]

Cine mai este Spiritul Sfânt? Am spus deja că este degetul lui Dumnezeu care însemnează (Exod 31, 18 și Luca 11, 20). Dar Spiritul Sfânt este și iubirea desăvârșită, veșnică și sfântă a primelor două persoane ale Sfintei Treimi. El este sărutul și suflarea sfântă de iubire care îi unește pe Tatăl și pe Fiul. În Crez vedem că Spiritul Sfânt mai este și Domnul și de viață făcătorul, cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit. Deoarece Spiritul Sfânt lucrează permanent – oferind încă de la Botez darurile sale creștinilor –, mai putem spune despre el și că este directorul vieții noastre spirituale.

Și pentru că tot am adus vorba la evoluția noastră spirituală, putem verifica dacă suntem pe drumul cel bun, în acest sens, căutând în noi roadele Sfântului Spirit de care ne vorbea Sfântul Pavel în Galateni 5, 22: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, generozitatea, credința, blândeţea, cumpătarea. Pentru că, așa cum pomul e judecat după roadele sale, la fel și noi suntem judecați, dar după roadele spirituale. Și unde putem primi aceste daruri ale Spiritului? Mai ales în sfintele sacramente. De aceea Biserica ne îndeamnă să ne apropiem frecvent de scaunul de spovadă și de Sfânta Împărtășanie. Să-i cerem, deci, Sfântului Spirit darurile sale bune și mântuitoare:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Spirite al adevărului, care pretutindeni ești și toate le plinești, vistier al bunătăților și dătătorule de viață, vino și te așează în noi și ne curăță de toată întinarea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!

Relicvariu A.V.

Anul trecut, de hramul Sfintei Rita, PS Mihai ne-a dăruit o relicvă “Ex Ossibus” a Fericitului Martir Vasile Aftenie. Respectivul moment marca cei 75 de ani trecuți de la vizita canonică pe care fericitul episcop o făcuse comunității greco-catolice din Râmnicu Vâlcea, în 9 august 1946.

Noul relicvariu care adăpostește prețiosul dar în biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea este făcut din lemn de fag - cel mai răspândit arbore din pădurile României - și are dimensiunile: 28x20x18 cm. Pe acesta se regăsesc mai multe simboluri înnobilate cu culoarea aurie a sfințeniei, cea care ne amintește de cununa neveștejită a învingătorilor despre care vorbea Sfântul Pavel în prima sa epistolă către corinteni.

“A.V. 1950” este înscripția care se găsea pe crucea simplă a mormântului Fericitului Episcop Martir Vasile Aftenie din Cimitirul Bellu Catolic. Inițialele A.V. sunt și o trimitere la salutul arhanghelului Gabriel de la Bunavestire, “Ave Maria!”, care a devenit cea mai cunoscută rugăciune adresată Sfintei Fecioare. Iar 1950 este anul morții episcopului martir.

Grâul este simbolul martiriului și al jertfei rodnice: “Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24).

Crucea este, desigur, simbolul suferinței mântuitoare și al dăruirii desăvârșite. Forma crucii aleasă pentru acest relicvariu este similară cu cea de pe baussantul Federației Scutismului European și amintește de promisiunea de cercetaș făcută de tânărul Vasile Aftenie, în 27 octombrie 1914, la Blaj. Cruciulițele care alcătuiesc broderia relicvariului sunt o stilizare a artei brâncovenești care își are obârșia în aceste locuri.

Florile de crin de pe lateralele relicvariului simbolizează noblețea, curăția, dar și credința în Dumnezeu și în Fecioara Maria. Totodată, floarea de crin este și simbolul cercetășiei, mișcare educativă a tinerilor în care spuneam că, la vârsta de 15 ani, s-a înscris și viitorul episcop greco-catolic Vasile Aftenie.

Îți mulțumim, Adrian Paul Iana-Ebenhöh, pentru realizarea acestui relicvariu. Dumnezeu, prin mijlocirea Fericitului Vasile, să îți binecuvânteze munca și să îți răsplătească!

Unii: “Osana!” și alții: “Răstignește-l!”

Chiar dacă mâine, în biserici, vi se va spune răspicat că poporul care l-a însoțit/întâmpinat pe Isus la intrarea în Ierusalim, strigându-i: “Osana!”, este același cu cel care va striga vineri: “Răstignește-l! Răstignește-l!”, ei bine, lucrurile nu stau chiar așa.

Mai întâi, evangheliile afirmă în unanimitate că cei care au strigat “Osana!” nu erau locuitorii Ierusalimului, ci ucenici și pelerini care îl însoțeau pe Mântuitorul către Ierusalim. “Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: Osana!” (Mt 21, 9 și Mc 11, 9) și “Când s-a apropiat de Ierusalim, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare” (Lc 19, 37). Mai mult, Matei întărește acest fapt evidențiind că, în ceea ce îl privea pe Isus, cetățenii Ierusalimului erau nedumeriți: “Când [Isus] a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare şi fiecare zicea: Cine este acesta? Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii, răspundeau noroadele.” (Mt 21, 10-11). Deși nunațează puțin lucrurile, nici Ioan nu face notă disonantă față de sinoptici: “O gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: Osana!” (In 12, 12-13).

Apoi, ar fi absolut logic să considerăm că noroadele care au cerut eliberarea lui Baraba erau, de fapt, locuitori ai cetății și susținători – poate chiar complici – ai liderului revoluționar. De ce? Pentru că vedem că mulțimea care a strigat “Răstignește-l!” era una obișnuită deja cu amnistia pascală a lui Pilat, una care a mers la pretoriu fix cu acest scop: “Norodul s-a suit şi a început să îi ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea totdeauna” (Mc 15, 8). Așadar, suporterii lui Baraba n-au putut decât să se bucure atunci când au văzut că preoții, bătrânii și cărturarii s-au alăturat demersului lor. “Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.” (Lc 23, 23).

Acestea fiind spuse și scrise în evanghelii, ar fi deci cazul să o lăsăm mai moale cu antisemitismul și cu “Sângele lui – care, apropo, este blestem sau binecuvântare? – fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mt 27, 25). De fapt, ar cam fi cazul să o lăsăm definitiv.

Dureri de mamă

Crunta dramă a războiului face ca milioane de mame ucrainence să știe și ele ce a simțit Maica Domnului atunci când și-a luat pruncul, pentru a nu fi ucis, și a fugit în altă țară.

Și știu bine și cine e Irod, ucigașul de copii.

Alte mii de mame din Ucraina știu și ce a simțit Maria la poalele crucii, când și-a văzut Fiul executat de oameni cruzi.

Aceeași durere împietrește sufletele altor mii de soții rămase văduve de război.

Să îi mulțumim lui Dumnezeu și Maicii Sfinte că noi nu avem nimic mai bun de făcut, decât să stăm pe FB, fie pentru a condamna, fie - incredibil!! - pentru a justifica acest război și crimele sale.

Câteva chestiuni referitoare la românii noștri din Ucraina

Un argument folosit adesea de idioții (in)utili în favoarea poziționării neutre a României - ce-o mai însemna și asta!?! - vizavi de masacrul rusesc de la granițe este acela al încălcării drepturilor românilor din Ucraina. Și până nu ajungem să modificăm primul articol al Constituției, spunând că România este și stat victimizat, ar fi bine să știm una, alta, despre minoritatea românească din Ucraina.

1. Comunitatea românească în cauză e formată din cca. 150.000 de români, nu din 500.000, așa cum prostește se afirmă. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, trebuie doar să verificați cifrele recensământului din 2001, dar și informațiile de pe site-ul Ambasadei României la Kiev. Confuzia se poate datora faptului că alte cca. 250.000 de persoane s-au declarat - de bunăvoie și nesilite de nimeni - etnici moldoveni, la același recensământ din 2001 făcut în Ucraina. Majoritatea celor din zona Cernăuțiului se consideră români, iar majoritatea celor din sudul și din estul Republicii Moldova - că ne place, că nu ne place - se consideră moldoveni.

2. Controversata Lege a Educației din 2018, cea care afecta minoritățile etnice din Ucraina, avea ca scop principal diminuarea propagandei rusești, în contextul pierderilor teritoriale din ultimii ani. Celelalte minorități devenind astfel un fel de victime colaterale. Totuși, intrarea în vigoare a controversatului articol 7 din Legea Educației - care stipula că începând cu ciclul gimnazial, învățământul pentru minoritățile etnice să se desfășoare în limba ucraineană - a fost amânată până în 2023. Deci până în prezent, acest articol nu a avut efecte!! În consecință, în Ucraina există în continuare școli cu predare în limba română.

3. E extrem de important de reținut și următoarea nuanță. În 2018-2019, atunci când Biserica Ortodoxă a Ucrainei a obținut autocefalia (adică recunoașterea noului scaun patriarhal de la Kiev), minoritatea românească din zona Cernăuțiului - cca. 100 parohii care fac parte din Mitropolia Bucovinei și Cernăuților - a decis să nu intre sub jurisdicția acestei patriarhii ucrainene, ci să rămână în continuare sub cea a Patriarhiei Moscovei(!). Nu vreau să insinuez ceva în acest sens, doar zic.

4. În ultimele săptămâni, am văzut cu toții refugiați ucraineni vorbitori de limbă română intervievați. Pe niciunul nu l-am auzit vorbind despre încălcarea drepturilor sale, dimpotrivă, cu toții își doresc să se întoarcă acasă, adică în Ucraina.

5. Nu spun că nu or fi existat și momente tensionate sau atingeri ale drepturilor minorităților din Ucraina. Acestea ar trebui tratate totuși ca evenimente excepționale. Utranaționalismul urâcios este prezent pretutindeni. Să nu uităm de băieții îmbrăcați în tricouri negre, din galeria României, care strigă la fiecare meci, aproximez: "Să iasă afară toți etnicii din țară!". Fix aceștia, cei care lezează drepturile minorităților din România, sunt cei care militează pentru drepturile minorităților românești din afara țării. Sesizați și domniile voastre ipocrizia?

6. Iar ideea de a profita de situația actuală a Ucrainei, pentru a anexa teritorii României, nu doar că e una ireală și stupidă, dar nici măcar românească nu este. Pentru că politica de acaparare de noi teritorii este una pur rusească. Așa că spune-mi cu cine te asemeni, ca să îți spun că cu Putin.

Biserica, despre război

În contextul invaziei rusești din Ucraina, e oportun să sintetizăm poziția Bisericii referitoare la război, așa cum reiese din doctrina sa socială. Dar, mai întâi, să vorbim puțin despre pace. Înainte de a fi o datorie a noastră, a oamenilor, pacea este un atribut al lui Dumnezeu. Omul, păcătos fiind, nu poate să facă pace fără Dumnezeu. De aceea, lipsa păcii este dovada distrugerii comuniunii și a unității dintre om și Dumnezeu. Așa se poate explica de ce istoria omenirii este una marcată de violențe și de vărsări de sânge.

Știm că la fiecare Sfântă Liturghie, Biserica se roagă pentru pacea lumii. Și rugăciunea este un lucru deosebit de important din viața Bisericii. Apoi, pentru a sublinia importanța acestui deziderat, anual, pe 1 ianuarie, Biserica celebrează Ziua Mondială a Păcii. Dar Biserica Catolică se folosește și de alte metode de menținere a păcii. De pildă, prin contactele sale diplomatice, intervine pentru apărarea drepturilor omului, îndeamnă la dezarmare, la conviețuirea pașnică, sau mediază și oferă consiliere în situații de criză. Este binecunoscut rolul important pe care Sfântul Ioan Paul II l-a avut în căderea cortinei de fier, sau în soluționarea unor conflicte precum cele din Iugoslavia sau din Orientul Apropiat. Iar aceste eforturi diplomatice sunt avantajate de faptul că Biserica Catolica are un caracter global și nu este restrânsă doar la un statut național.

Biserica condamnă ferm războiul și consideră că războaiele de agresiune și de cucerire sunt întotdeauna imorale. Statul atacat, însă, are dreptul de a se apăra și de a folosi arme. De aceea Biserica admite că statele pot să dețină arme și forțe militare, însă doar atâtea cât să-și poată apăra populația – principiul suficienței –, în eventualitatea unei invazii externe. Iar creștinii pot fi soldați dacă armata din care fac parte servește siguranței și libertății țării. Totuși, angajarea copiilor și a tinerilor în cadrul forțelor militare constituie o crimă. De asemenea, pentru a evita violența și războiul, Biserica este de acord cu strategiile preventive, precum sancțiunile comunităților internaționale împotriva statelor asupritoare.

În cazul genocidului, al crimelor de război sau al crimelor împotriva umanității, comunitatea internațională are obligația morală de a interveni. În acest context, Biserica Catolică sprijină Curtea Penală Internațională de la Haga care trebuie să îi pedepsească pe cei care se fac vinovați de aceste crime. Armele de distrugere în masă – nucleare, biologice, chimice sau radiologice – nu pot fi permise niciodată și în niciun fel de circumstanțe! Folosirea acestora este considerată crimă împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Atunci când este încălcat dreptul internațional – execuția în masă a civililor sau a prizonierilor de război, spre exemplu –, soldații sunt obligați să refuze ordinele comandanților. În acest caz, soldații nu vor putea spune că ei doar au executat niște ordine, ci vor fi direct responsabili pentru faptele lor.

Niciunei religii nu-i este permis să predice violența sau războiul. Cine predică războiul este capelanul militar al diavolului, spune un proverb. A ucide oameni nevinovați în numele credinței este o mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Catolică le cere tuturor comunităților religioase să se distanțeze de terorismul religios și, totodată, le roagă pe acestea să facă posibilă buna conviețuire și pacea dintre națiuni.

Stare de post

După doi ani de renunțări și de restricții cauzate de situația sanitară de pe mapamond și consimțite mai mult sau mai puțin, mai avem nevoie oare și de alte îngrădiri, precum cele impuse de post? Sau este postul un fel prelungire a stării de alertă cu care coabităm de o bună vreme? Ceva asemănări în acest sens vom putea găsi, în mod cert. De pildă, am observat că atitudinea omenirii în fața măsurilor sanitare propuse este similară cu cea a creștinilor față de post: unii se înfrânează pentru beneficiile vieții cumpătate, alții pentru că se tem de eventuale repercusiuni, iar alții nici măcar nu vor să audă de astfel de renunțări.

Chiar și așa, postul înseamnă mai mult decât orice fel de măsuri restrictive impuse prin ordonanțe de urgență. Postul înseamnă în primul rând o atitudine benevolă, una care să ne ducă la o convertire individuală, o întoarcere sinceră la statutul obținut prin Botez, acela de fii preaiubiți ai Tatălui Ceresc. De fapt, aceasta se și vrea a fi postul – o cale a simplității care să ne conducă la Dumnezeu. Știm bine că un astfel de drum nu poate fi impus. Dumnezeu ne-a creat pentru Împărăția Cerurilor și își dorește ca fiecare dintre noi să se mântuiască, însă nu independent de vrerea noastră.

Să reținem deci că postul nu este un fel de competiție sportivă organizată de Biserică și care să se desfășoare pe parcursul a opt săptămâni, dacă includem aici și săptămâna albă. După ce vom fi renunțat la carne sau la alte capricii atâta amar de vreme, nu vom primi nicio medalie și nicio diplomă care să ne confirme anduranța. Nu vom posti așadar cu gândul la vreo recompensă, ci la cuvintele Mântuitorului: “Suntem slugi netrebnice, am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10). La fel, postul nu ar trebui să fie nici o toană personală, care să-i afecteze pe cei cu care trăim, și nici măcar o formă vizibilă sau o manifestare exterioară de cult. Pe cât posibil, acesta trebuie să rămână o stare ce ne privește doar pe noi și pe Dumnezeu - “Să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6, 18).

Iar postul va avea și rost, atâta timp cât vom reuși să luăm în considerare toate cele trei componente ale sale: (1) abstinenţa de la anumite feluri de mâncare și mai ales de la orice lucru care poate împiedica consolidarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, (2) caritatea sau transformarea renunţărilor noastre în fapte de milostenie și (3) rugăciunea. E bine de ținut deci regimul alimentar, însă fără celelalte două elemente nu poate fi numit chiar post. Apoi, în zadar vom renunța la carne, sau la alcool, sau la internet ș.a.m.d., dacă nu vom renunța mai ales la păcat.

Așadar, abstinenţa de la carne sau de la alte capricii nu ar înseamna mare lucru, dacă toate aceste renunţări nu ar fi transformate în pomană pentru alții. Apoi, putem transforma în momente petrecute cu Dumnezeu – precum citirea unei evanghelii sau a unei cărți de spiritualitate – și timpul petrecut în faţa monitoarelor. Şi nici măcar atunci postul nostru nu ar fi unul complet. I-ar mai lipsi rugăciunea, întâlnirea noastră intimă şi personală cu Dumnezeu. 30 de minute petrecute cu sau fără rost pe reţelele de socializare pot fi transformate și ele într-un Rozariu oferit zilnic pentru binele celor dragi, pentru pacea lumii, sau pentru convertirea liderilor politici ai lumii, spre exemplu.

Revenind la paralelismul făcut în introducere, cred că putem considera postul tot un fel de stare de alertă. O stare discretă și cuminte în care să ne ascuțim simțul intimității cu Dumnezeu. Pentru că post înseamnă să ieșim din zona de confort care ne ține prizonierii propriilor interese. Să depășim limitele pe care noi înșine ni le-am trasat. La cele spirituale mă refer. Să renunțăm la amăgitorul statut de ucenici căldicei și să ne aprindem de la iubirea Răstignitului. Și așa, la finalul Postului Mare, să fim noi înșine lumina sfântă a Învierii.

Nepăsare

Citatul antinazist al lui Martin Niemöller este unul arhicunoscut. Și deși pare să prindă contur din nou, sper să nu fim nevoiți să rostim și noi parafrazarea lui vreodată.

Când rușii au ocupat Osetia de Sud sau Abhazia, nu am scos o vorbă. Nu eram georgieni.

Când au ocupat Crimeea și Donbasul, am tăcut. Nu eram ucraineni.

La fel și când au invadat întreaga Ucraină, nu ne-am revoltat. Ucraina nu făcea parte din alianțele euro-atlantice ca și noi.

Iar când au venit să ne ocupe și pe noi, nu mai rămăsese nimeni care să ne ia apărarea.

Totuși, să nu disperăm, imnul vecinilor noștri din nord este mai actual decât niciodată - "Încă nu a murit Ucraina, nici gloria, nici libertatea".

Naționalism vs. europenism. Ce e rău și ce e bine?

Cred că dacă s-ar face un top al cuvintelor folosite în mediile de comunicare în ultimul timp, pe lângă termenii tehnici specifici pandemiei, naționalismul ar ocupa un loc fruntaș. Că-i vorba de politicieni, de personalități ale culturii sau de simpli gură-cască, cu toții se înduioșează atunci când sunt forțați de împrejurări să-și alimenteze trăirile naționaliste. Să le spună totuși cineva acestora că această ideologie era la modă acum vreo două secole, atunci când – în contextul favorizat de iluminism – servea idealurilor naționale. Ce vreau să spun e că în prezent naționalismul – atât cel politic, cât și cel religios – nu este doar perimat, ci și extrem de periculos.

De ce e dăunător naționalismul? Pentru că așează interesul particular mai presus de cel comun sau de cel general. Iar lucrul acesta creează foarte ușor conflicte interetnice și interreligioase. Chiar și din acelea sângeroase. Să ne amintim de evoluția Revoluției Pașoptiste din Transilvania, doar. Sau de desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, tot într-un pașopt. De fapt, e foarte lesne de văzut cui îi servește discursul acesta naționalist și anti-european, devreme ce România a aderat din liberă inițiativă la Uniunea Europeană, fapt care ar trebui să închidă definitiv acest subiect. Iar filetismul – acest naționalism religios care dă de înțeles că mântuirea ar fi făcută în funcție de cetățenia trecută în pașaport – a fost deja condamnat de bisericile ortodoxe încă din 1872, în cadrul Sinodului din Constantinopol. La fel de lesne de înțeles este și motivul pentru care în Biserica Catolică nu se poate imagina o astfel de erezie.

Ce cred eu că ar trebui să facă România, stat membru al UE, în acest context în care se zgârmă în găleata urât mirositoare a acestei ideologii extremiste? Să își asume identitatea europeană, fără nicio jenă. Să lucreze mai mult la manualele de istorie, spre exemplu, și să evidențieze legăturile țărilor românești cu statele europene medievale. Să expună mai amplu alianțele politico-militare creștin-europene – așa-numita Liga Sfântă – la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.

Să vorbim mai mult și despre rolul Marilor Puteri în constituirea statului român modern, în special de rolul jucat de Franța în acest sens. Fără susținerea acestor state europene nu ar fi existat nici Unirea Principatelor de la 1859 și nici crearea României Mari în 1918. Sau, cel puțin, nu ar fi fost așa de pașnice precum le știm.

La fel, să se sublinieze accesul nostru continuu la educația europeană. De la deschiderea Școlii Ardelene din 1756, la universitățile Europei care i-au primit și format pe pantalonarii pașoptiști și care îi mai primesc încă pe tinerii țării și până la programele Erasmus ale UE care permit schimburile de experiență între elevii și studenții de pe bătrânul continent.

Să recunoaștem și că poziționarea țării noastre pe malul potrivit al Mării Negre este o reală binecuvântare. Faceți, vă rog, un exercițiu de imaginație și mutați România pe malul răsăritean al Mării Negre, în Caucaz. Ei, cum ar fi fost? Apoi, spuneam cu altă ocazie referindu-mă la simbolistica drapelului UE, de ce să renunțăm la identitatea creștin-europeană și la ocrotirea Sfintei Fecioare sub care fericiții părinți fondatori au pus această uniune?... Totodată, este adevărat și că Europa nu este chiar Cetatea lui Dumnezeu imaginată de Sfântul Augustin – nici pe departe! –, dar barem aici opoziția politică, jurnaliștii incomozi și dușmanii de clasă nu sunt otrăviți cu ceai, împușcați pe la spate sau căzuți de la etaj.

Iar naționalismului și xenofobiei îi putem răspunde prin patriotism, acel sentiment – și nu ideologie!! – despre care Seniorul spunea că este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest lucru. Patriotismul e o dragoste discretă, deci, nu e gargară. Eu însumi am învățat acest lucru de la oameni cu mult mai buni decât mine și, mai ales, de la tinerii cercetași care sunt implicați în activități de tot felul – educaționale, caritabile, culturale, sociale etc. – și care nu simt nevoia să bată toba cu asta, ci dimpotrivă, servesc cuminți Patria cât mai bine, conform promisiunii. Doar că să știți și domniile voastre, conform crezului lor, Patria pe care o servesc cercetașii creștini este una întreită: România, Europa și Patria Cerească.

Închinarea la weekend

Observ că weekend-ul a devenit cel mai mare idol al timpului nostru. Mai toată lumea îl venerează, îl așteaptă cu emoție, se pregătește cu ardoare pentru el și îi aduce ofrandă tot ce are mai de preț: banii, timpul și chiar familia. Ce vreau să spun e că ne uităm la we ca la Dumnezeu. Practic, toată viața lumii moderne se învârte în jurul acestui concept. We-ul a devenit vițelul de aur al triburilor contemporane.

De menționat totuși că printre noi mai există și niște unii care nu respectă regulile tribului - mă rog, nu în totalitate - și care văd we-ul ca pe o oportunitate, nu ca pe un scop. Oportunitatea de a se putea întâlni cu Tatăl lor ceresc. O cu totul altfel de întâlnire decât cele specifice we-ului. Una cu adevărat intimă, familială și revigoratoare. Și aceasta este și provocarea pe care v-o lansez - să fiți rebeli, să ieșiți din bula închinătorilor la we și să încălcați regulile tribului secular care vă ține sufletele captive.

Concret, dacă vreți să transformați we-ul în ceva cu adevărat dumnezeiesc, va trebui ca duminică să ajungeți la Sfânta Liturghie. În definitiv, pentru aceasta am fost făcuți - și noi, și we-ul -, pentru Împărăția Cerurilor. Iar Sfânta Liturghie fix asta ne descoperă - identitatea de cetățeni ai Paradisului, de fiice și fii îndreptățiți ai Împăratului-Tată. Adică ceva mai mult decât simpla apartenență la un trib pământesc, nu-i așa?

Folclor tango

Dacă pe 14 septembrie e serbată înălțarea sfintei cruci, astăzi, de Bobotează, se pare că va fi celebrată azvârlirea ei. Iată cum două praznice se pot raporta atât de diferit la cruce. Una cinstește semnul biruinței bine-credincioșilor creștini, cealaltă îl profanează.

Desigur, nu sărbătoarea în sine poartă vina acestui sacrilegiu, ci haioșii popi creatori de entertainment. Și adevărul adevărat este că eu însumi aș cumpăra bilet la un astfel de spectacol, dar cu condiția ca cei care plonjează în apele înghețate să fie preacucerniciile lor.

Iar tradiționala îmbulzeală la putina cu agheasmă nu e nicidecum evlavie creștină, după cum insinua un prelat pontic, ci mai curând descreștinare. Așișderea și tradițiile folclorice - adică păgâne - specifice Bobotezei, dar și mai noul obicei al climbing-ului pe cisternă.