Îmi propusesem să amân debutul acestei noi serii de postări, mai după
Săptămâna Luminată; dar aşa cum deja mă ştiţi, iată-mă că nu m-am putut abţine!
Voi povesti, în cele ce vor urma a fi postate pe blog sub titulatura de „Hagialâcul”, despre pelerinajul „naţional” din 2006, eveniment organizat
de un anumit domn şi profesor, Pilif din Mureş, cu girul Bisericii noastre. În
acel an eram student la Oradea şi, auzind de „naţionalul pelerinaj” ce avea să se organizeze în preajma
sărbătorilor pascale la Roma, m-am gandit că ar fi minunat să adunăm un grup de
peregrini şi în parohia din Râmnicu Vălcea. Veţi vedea că, la fel de bine,
puteam intitula această serie de postări şi „Oltenii la Roma”.
Astăzi voi vorbi despre început. La început a fost cuvântul… Cuvântul
domnului Pilif care a venit în Seminarul din Oradea pentru a prezenta marele
eveniment în a cărui organizare se înhămase cu toată generozitatea domniei
sale. După ce ne-am adunat cu toţii în aulă, l-am ascultat pe profesor vorbind
despre şansa pe care în mărinimia sa ne-o oferea nouă, studenţilor teologi, dar
şi preoţilor uniţi: aceea de a forma un grup de peregrini în propriile parohii
pe care apoi să-i însoţim în marele hagialâc ce avea să se facă la Roma.
Răsplata noastră ar fi fost desigur multă, deoarece fiind conducători de grup,
am fi fost scutiţi de la plata acestui pelerinaj. Zis şi făcut! L-am sunat pe
parohul de la Râmnic şi i-am prezentat propunerea profesorului Pilif din Mureş. Mai multe detalii urma să-i ofer după o întâlnire cu mai mulţi conducători de
grup care urma să fie ţinută la Cluj.
Iată şi cum suna oferta de la Cluj! În preţul pelerinajului - se jura Pilif
în faţa noastră – erau incluse: transportul, cazarea, trei mese pe zi, apă,
cafea şi răcoritoare pe autocar, ghid vorbitor de limba română în Roma,
transport de la locul de cazare în Piaţa Sfântul Petru pentru a participa la
ceremoniile din noaptea de Paşti, staţii de emisie-recepţie în toate cele peste
50 de autocare care aveau să meargă prin Europa etc., etc. Pentru toate
acestea, preţul nu era unul rău, aşadar m-am grăbit să ajung la Vâlcea şi să
prezint oferta în biserică enoriaşilor. Naiv cum eram - ca să nu spun, prost
de-a dreptul - am tot insistat pe faptul ca cei care vor veni în pelerinaj să
nu-şi aducă nimic de acasă: nici termos cu ceai sau cafea, nici apă, nici
nimic! Garantase pentru faptul că toate acestea se vor găsi în autocare, domnul profesor, şi în plus Pilif mai avea şi girul ierarhilor Bisericii!
Acestea fiind condiţiile, ne-am strâns vreo 25 de peregrini care aşteptam cu
nerăbdare ziua plecării în ceea ce avea să fie marea experienţă a vieţii mele.
Mi se transmisese că în seara îmbarcării vom fi preluaţi de un minibuz de
30 de locuri. Aşa stabiliseră organizatorii şi aşa le transmisesem şi eu
participanţilor. Ne-am adunat la locul de întâlnire înainte de ora 17.00. Aici
i-am cunoscut şi pe cei câţiva peregrini care nu făceau parte din parohia
noastră. Erau de confesiune majoritară, dar îmi fuseseră prezentaţi ca fiind
oameni buni, cu sinţăminte filo-catolice, că doar de-aia mergeau la Roma de
Paşti, nu? Printre ei şi Nea Vasile, cel care era considerat în unanimitate ca
fiind cel mai cunoscut interlop local şi despre care auzisem încă de când
venisem în Râmnic la liceu. Abia ieşit din arest, părea că omul îşi lăsase în
urmă trecutul şi încerca o nouă viaţă prin pelerinajele la diversele mănăstiri
din judeţ, iar acum… la Roma! Am amintit de Nea Vasile tocmai pentru faptul că
el va fi unul dintre personajele cheie ale hagialâcului în cauză.
Revin la microbuzul care ne era destinat doar celor din Vâlcea şi în care
trebuia să ne îmbarcăm. A venit la timp, doar că era dictai autocarul Neoplan
ce avea să mai preia alte două grupuri de peregrini unul: din Lugoj şi altul
din Timişoara. Înaintea decadei de rozariu cu care începeam călătoria, buimăcit
de schimbările survenite, am încercat să-i conving pe cei din grup să ocupe în
autocar doar locurile din stanga, explicându-le că şi ceilalţi vor dori sa aibă
şi locuri în faţă. Se pare însă că nu am fost prea convingător, devreme ce Nea
Vasile s-a aşezat în primele scaune din dreapta. Astfel am fost nevoit să
iniţiez primul dialog cu domnia sa:
- Nu vă supăraţi, am spus să lăsăm libere aceste locuri!
- Ia vezi-ţi de treabă, bă, copile, cine dracu eşti tu, ca să-mi spui unde
să stau!? Te mănâncă pe undeva?
Convins probabil de severitatea chipului său, de nasul strivit – semn al
trecutului violent – şi de tatuajele dânsului, dar mai ales de faptul că nu mă
mânca nicăieri, am tăcut. Încurajaţi de atitudinea mea fermă şi alţi peregrini s-au
înghesuit să ocupe locurile din faţă de pe partea dreaptă. Am ieşit din
încurcătură începând recitarea decadei de rozariu. Nici nu am ajuns pe Valea
Oltului, că deja mai multe persoane au simţit nevoia să le ceară şoferilor apa
sau cafeaua promise. Uimiţi de asemenea cereri, pe aceştia i-a pufnit râsul. Iar
eu, cel care le promisesem peregrinilor toate aceste delectări, am rămas a doua
oară fără replică la ironiile care-mi erau transmise din spatele autocarului:
- Victore, când ai timp să-mi aduci şi mie o apă, dar să nu fie prea rece,
te rog!
Ce începuse prost, avea să se termine şi mai prost! Mai daţi câte o geană
pe aici şi vă veţi convinge…
