Mamă a lui Dumnezeu (Bucură-te Marie!)

Mamă-a lui Dumnezeu şi totodat' vergură -

Aleasă pentru ca-mbrăcată-n har să fie -

Dumnezeu e cu tine, de-acum te bucură,

Cea care eşti mai sfântă-ntre femei, Marie!

Fructul trupului tău pururi va fi preamărit,

Căci l-ai născut pe-al celor pierduţi mântuitor...

Sfântă Marie, mamă a celui nezidit,

Pentru noi te roagă-acum şi-n vecii vecilor!

Pâinea şi vinul - elemente indispensabile vieţii

Parcurgând textul evangheliilor, sesizăm cum Isus alege să instituie Sacramentul Sfintei Euharistii în cadrul mesei de seară. (Aceasta, însă, este mai mult decât o cină, sau decât o masă simplă; este o adunare, pentru că Isus nu stă singur la masă, ci înconjurat de ucenici.) La instituirea Euharistiei, pe lângă gesturi şi cuvinte, Mântuitorul se foloseşte şi de două elemente concrete, materiale: pâinea şi vinul. De ce tocmai acestea două?... Deoarece pentru a putea trăi, omul trebuie să se hrănească şi să bea. Iar noi ştim, din propria experienţă, că mâncarea şi băutura nu sunt un lux, ci, mai degrabă, necesităţi. Aşadar, între a trăi şi a mânca sau a bea, deja sunt stabilite raporturi foarte apropiate.

În Palestina, ca de altfel şi în România, pâinea era şi încă mai este considerată aliment de bază şi simbol al hranei indispensabile omului. Iar prin procesul de hrănire se realizează unirea dintre pâine şi cel care o mănâncă. Însă, până a ajunge să fie mâncată, pâinea trebuie să parcurgă diverse etape, începând cu bobul de grâu care trebuie să moară şi apoi să reînvie în pământ, apoi să fie zdrobit în moară, apoi copt în cuptor etc. Această imagine a bobului de grâu care moare sau care este măcinat şi transformat în făină ne forţează să admitem că pâinea este produsul jertfei boabelor de grâu.

După ce în rugăciunea Tatăl Nostru ne-a învăţat că pâinea trebuie cerută ca dar al vieţii („Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi”), la ultima sa cină, Isus ne-a descoperit care este adevărata pâine a vieţii: „Eu sunt pâinea vieţii”. Aşadar, Mântuitorul ni se prezintă ca fiind pâinea vie, cea coborâtă din cer, pâine care, dacă este mâncată, garantează viaţa cea veşnică. Însă pâinea oferită de Isus, trupul său, va fi trebuit să urmeze şi ea acelaşi proces al pâinii obişnuite (cea care asigură doar viaţa pământească). Aşadar, Pâinea Vieţii a trebuit să treacă prin moarte, să fie jertfită; pentru ca mai apoi să fie cerută o acţiune (prin cuvintele „Luaţi, mâncaţi…”) şi din partea celui care primeşte acest dar, acţiune în urma căreia rezultă unirea, comuniunea cu cel care se oferă drept pâine.

Cel de-al doilea element material folosit de Isus la instituirea Sacramentului Sfintei Euharistii este vinul, rodul viţei şi al muncii omului. Din textele veterotestamentare putem deduce că dacă pâinea are rolul de a întări inima omului, vinului îi revine rolul de a o înveseli, de a o bucura. Tot aceste texte prezintă vinul ca semn al gratuităţii, al prosperităţii şi, mai ales, al prieteniei. Vinul mai este asociat şi cu sângele datorită fie culorii, fie faptului că precum sângele este purtătorul energiei vitale în trup, la fel şi vinul conferă energie, vitalitate.

Invitaţia pe care ne-o face Isus (cea de a bea însuşi paharul său) este şi una de participare la destinul său, la moartea sa violentă. Însă a bea potirul dăruit de Hristos mai înseamnă şi participarea la noul legământ instaurat prin sângele vărsat pe cruce, legământ care garantează iertarea păcatelor şi accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

În concluzie, Isus, Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu, este prezent în Euharistie ca Trup şi Sânge cu toată umanitatea şi cu toată dumnezeirea sa, pregătit să se ofere ca mâncare şi băutură într-o reactualizare a jertfei sale sfinte şi mântuitoare.

Mălai vs. Dallas

Era una din acele zile toride de sfârşit de mai. Activitatea sătenilor din comuna Salcia Mare era aceeaşi de câteva zile: în fiecare după-amiază se adunau cete-cete la porţile celor care deţineau cele mai confortabile bănci (erau în mare vogă cele cu rezemătoare apărată de folie pentru ca deh, să nu-i tragă curentul). În acel an, praznicul sfinţilor Constantin şi Elena se nimerise tocmai între Înălţare şi Rusalii, motiv în plus ca în această săptămână să nu pună careva mâna pe vreun pai, măcar. Teama că în preajma Rusaliilor puteai fi luat din căluş era, aşadar, învinsă cu păhărelele cu vin roşu de producătoare sau cu ţuică de tescovină colorată cu concentrat galben cu iz de piersică.

Să revin, era sărbătoarea celor întocmai cu apostolii şi Ţaica Leana, încurajată de două păhărele de piersicată, era starostele discuţiilor din jurul taburelului pe care erau aşezate ouăle roşite la Înălţare. Toată suflarea era îngrijorată de soarta lui Bobby din Dallas care încă nu învia, deşi serialul îşi consuma ultimele episoade (fapt cunoscut din relatările Nicuţei, cea care reuşea, cu antena ei înaltă cât două case, să prindă Bulgarii 2, unde serialul rulase în avans şi deja se şi terminase). Bărbaţii se adunaseră în jurul cutiei de table în care ‘Nea Costică, în mare formă, arunca tacticos zarurile din paharul său de lemn. Ei aveau o cu totul altă temă de conversaţie: echipa locală de fotbal, AS Olteţul, se pregătea pentru barajul de intrare în Divizia C, iar Ţigănuş, fundaşul de pe banda stângă, fusese călcat pe piciorul drept de cal. Noroc însă că e stângaci. Oricum, peste două zile urma să-i joace căluşarii pentru a-i grăbi vindecarea.

Discuţiile vitale de care deja v-am amintit au fost întrerupte de salutul Ţaţei Mărioara, descântătoarea uliţei:

- Bună zâua, fomeilor! Ce faceţi fa, ieşirăţi la poartă? Spuse Ţaţa, coborându-şi traista de rafie de pe umeri şi ştergându-şi cu tivul basmalei colţul gurii.

- Aha, ieşirăm. Păi, dacă e sărbătoare, ce să facem? răspunse Ţaica Leana. Hai vino-n coa’ să te cinstesc cu un păhărel de vin cu sifon. Da’ dumitale unde fusăşi?

- La Căracala, fusăi dă-i dusăi lu fi-miu o raţă şi damigeana dă cinci chile dă vin ca să-şi cinstească şi el colegii, că de, o dată-n an e sfântu’ Costantin.

- Aaa, păi la mulţ’ ani Ţaţă, să-ţi trăiască, da’ el pă unde mai e, tot la vagoane? A întrebat Stela care s-a şi îmbujorat gândindu-se la Costi.

- Aha, la vagoane, da de ce?

- Îîî... nu ştiu, că îîî... nu l-am mai văzut p-acasă, că îîî...

- Auzi Ţaţă Mărioară, da’ ai prăşit porumbii? A intervenit Ţaica Leana, care ştia de idila Stelei cu Costi de anul trecut, de la bâlciul de Sfântă Măria Mare.

- Nu i-am săpat fa. Păi, singură nu pot şi dacă o fi secetă tot ca anu’ trecut, îi sap şi degeaba. Da voi, aţi mai fost în vale la Olt să vedeţi dacă e dă sapă?

- Fusărăm până-n amiaz, e frumuşei, da’ dacă nu le dă o bură de ploaie, tot degeaba. Nici noi nu i-am prăşit, acu’ ce-o vrea şi Bunu’ Dumnezău, pupa-i-aş tălpile lui!

- Şi avură iarbă-n ei?

- Avură, aha. Mai mult mohor şi spinarea porcului, da’ aşa îi las, dacă s-or face, s-or face... Ţaţă Mărioară, să îţi mai pun un pahar dă ceva, ce mai bei? Hai, că-ntr-o juma’ dă ceas începe Dalasu’... Mai ieşim fa, fomeilor, pî la opt jumate, după ce-om potoli orătăniile? Hai, că cre’ că o pun pă fii-mea să facă neşte gogoşi.

Şi aşa, cu încrederea că doar Divinitatea este capabilă să le umple pătulul cu porumbi în toamnă, ţaţele, ţaicile şi tantile mai sorbiră câte un păhărel, probabil pentru a căpăta ceva curaj (de culoare în obraji nu mai era nevoie) înaintea întâlnirii cu frumuşelul Bobi şi cu meschinul Gear. Probabil că s-au şi întâlnit mai pe-nserat, precum le-a fost învoiala. Eu nu mai ştiu, plecasem în centru, la monument, să joc şeptică pe pedepse, ca în fiecare seară. Însă după Rusalii şi după îngroparea căluşului, am fost din nou martorul unei discuţii ale cărei protagoniste erau aceleaşi: Ţaţa Mărioara şi Ţaica Leana.

- Bună zâua, Ţaţă!

- Bună zâua, Leano!

- Văzuşi ce ploaie îi trasă az’noapte? Cică e apa pănă la genunchi în vale la porumb.

- De fa, fată, dacă săpam şi noi porumbii ăia, ce bine le prindea ploaia asta.

- Aşa e Ţaţă Mărioară, da cine a ştiut că plouă Bunu’ Dumnezău!? Dacă ştiam, băgam şi noi barem prăşitoarea printre ei înainte dă Rusalii.

- Păi, de, cine să ştie? Da’ lasă, că s-or face ş-aşa, că nu i-o fi înăbuşit iarba dă tot.

- Aşa e Ţaţă, da’ ce bine era dă-i săpam... Auzi, da’ după nămiaz nu ieşi şi dumitale la poartă, poate îi faci ceva de deochi lu’ Stela că cică o doare capu’. Vrea să să ducă la Caracal la spital, cică o aşteaptă Costi al dumitale-n gară, că ea nu ştie dăcât drumu’ pân’ la piaţă...

Şi discuţia a intrat pe un alt făgaş. Însă eu nu pot uita regretul sătenilor sălcieni din acea vară - că nu au fost avertizaţi de Tanti Romica Jurcă să meargă la prăşitul porumbului, chiar cu riscul de a pierde învierea lui Bobby; că vorba aceea: „Dacă sapi şi plouă-n mai, umpli podu’ dă mălai”. Dacă nu... măcar ştii cotaţia barilului de petrol din Dallas.

Înălţarea la Cer a Domnului

„…După ce a spus acestea, sub privirile lor, El a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi El se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer»” (Faptele Apostolilor 1, 9-11).

Înălţarea Domnului ne constrânge să reflectăm asupra semnificaţiei cuvântului cer care apare continuu în lecturile biblice şi chiar în numele sărbătorii. Însă există persoane, chiar creştini, care confundă acest cer al credinţei cu cerul fizic sau astronomic.

Creştinismul nu gândeşte cerul după schema spaţială jos-sus, ci după schema temporală prezent-viitor. Atunci când vorbim despre cer, noi nu înţelegem un spaţiu care este deasupra noastră, ci un eveniment care stă în faţa noastră, spre care ne îndreptăm. Iar acest eveniment este întoarcerea glorioasă a Domnului (Parusia), cerul nou şi pământul nou. După ce le-au spus apostolilor „de ce staţi privind la cer?”, cei doi îngeri le indică acestora şi direcţia în care să privească – întoarcerea Domnului: „Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer.”

Luca este singurul evanghelist care prezintă Înălţarea Domnului sub forma unei povestiri. Mai mult, el face aceasta prin două povestiri: una la sfârşitul Evangheliei sale (capitolul 24) şi a doua la începutul Faptelor Apostolilor (capitolul 1). Între aceste două texte, deosebirea care bate la ochi este cea a timpului. În Evanghelie se spune că Înălţarea ar fi avut loc chiar în seara Paştelui, iar în Faptele Apostolilor, după 40 de zile. Aceste 40 de zile au o valoare simbolică şi arată vremea unei revelaţii, dar şi a unei încercări. Este suficient să amintesc de cele 40 de zile petrecute de Isus în pustiu şi care au precedat misiunea sa. Acum, cele 40 de zile de după Paşti pot însemna timpul de pregătire pentru misiunea Bisericii. Iată cum sărbătoarea Înălţării la Cer a Domnului inaugurează timpul Bisericii şi, totodată, inaugurează timpul speranţei…

Într-o lume caracterizată de hedonism, care se gândeşte numai la ea, lume limitată numai propriilor orizonturi consumisto-economice, care se măguleşte cu gândul că este realistă; într-o astfel de lume, apostolii, un mic grup de oameni, se prezintă ca purtătorii şi vestitorii constituirii unicei societăţi ideale posibile – Biserica. În mijlocul oamenilor care au auzit mii şi mii de cuvinte şi de idei, apostolii vin să le vorbească despre un Dumnezeu protagonist, iniţiator şi despre o lungă istorie de fidelitate. Aceşti martori ai speranţei le spun oamenilor dezorientaţi că cerul nu este dincolo de nori, ci este aici pe pământ. Cerul nu este pentru mâine ci pentru astăzi.

Revenind la cuvintele celor doi îngeri, dacă cerul este pentru noi Domnul care vine, atunci trebuie să fim în permanenţă vigilenţi, pentru că El vine deja la noi în Euharistie, dar vine şi în cel sărman şi suferind. Înainte de a merge noi la cer, vine cerul la noi. Trebuie numai să fim capabili să-l recunoaştem!

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2490/

Despre rugăciune

Rugăciunea este forma de comunicare a omului cu Divinitatea, iar rezultatul imediat al acestei comunicări este starea sufletească în care ne găsim la sfârşitul rugăciunii. Rugăciunea este orice alcătuire de cuvinte, oricât de simple, rostite din suflet şi îndreptate către Dumnezeu (spre exemplu: Doamne ajută! sau Doamne iartă-mă!). Însă este bine să recurgem şi la alcătuirile de cuvinte pe care le-au folosit creştinii, fie la îndemnul Domnului Hristos (Tatăl nostru), fie la îndemnul apostolilor sau al marilor părinţi ai Bisericii, iar pe toate acestea le găsim în cărţile de rugăciuni.

Dacă, în timp ce rostim rugăciunea, gândul ne zboară aiurea, dacă ceea ce ne înconjoară ne abate atenţia de la comunicarea cu Dumnezeu, avem datoria de a ne intensifica concentrarea minţii şi a inimii. Astfel, putem recurge la privirea unei icoane (aleasă în funcţie de conţinutul rugăciunii), la atmosfera din biserică, la reculegerea şi ruperea de grijile cotidiene, la citirea cu voce a rugăciunii în locul rostirii ei în gând, la poziţia de rugăciune a corpului (stând în picioare sau în genunchi). Bineînţeles că pentru a obţine o cât mai bună dispoziţie în timpul rugăciunii, vom recurge la invocarea Divinităţii pentru a fi ajutaţi.

Ne vom ruga, deci, conştienţi că Dumnezeu este prezent şi că ne adresăm direct lui. Vom fi atenţi la conţinutul şi semnificaţia cuvintelor rugăciunii, bucurându-ne de încărcătura lor emoţională; scopul nostru nefiind doar rostirea cuvintelor rugăciunii (aşadar rugăciunea nu trebuie rostită mecanic, precum o bolboroseală).

Noi, creştinii, îi închinăm lui Dumnezeu toată viaţa noastră, toate acţiunile noastre. Aşadar, înaintea oricărui moment de început din viaţa noastră, ne vom ruga ca acesta să fie trăit în spirit creştinesc. Ne vom ruga să avem tăria de învinge ispitele, de a birui greutăţile fără a cădea în păcat, de a păstra neîntinată credinţa noastră, speranţa şi iubirea de Dumnezeu şi oameni. Ajunşi apoi la încheierea momentului respectiv (sfârşitul zilei sau al lucrului, al călătoriei etc.), îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru ajutor, îi vom cere iertare (cu părere de rău) pentru greşelile comise şi îi vom aduce laudă celui ce ne-a zidit, în spiritul căruia vrem să trăim.

În rugăciune vom cere ajutor pentru sufletul şi pentru trupul nostru ca lăcaş al sufletului, pentru întreaga noastră fiinţă, ca ea să poată depăşi vicisitudinile traiului de zi cu zi şi să-şi poată realiza menirea dăruită de Dumnezeu pe Pământ. Însă nu ne este permis să ne rugăm pentru abaterea răului asupra cuiva, prieten sau duşman. O asemenea rugăciune ar fi împotriva celei de-a doua mari porunci a dragostei dăruită nouă de Mântuitorul (să-l iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi) şi ar deveni păcat de moarte.

Ne vom mai ruga să nu uităm, hărţuiţi fiind de stresul cotidian, că toate binefacerile primite coboară asupra noastră tot prin harul divin revărsat în sufletul nostru. În acest fel, întreaga noastră fiinţă se va bucura de graţia divină, iar rezultatele nu vor lipsi niciodată. Ele vor consta în mângâiere, alinare, tărie şi speranţă în clipele de încercare, găsirea căii drepte în rătăciri, hotărâre şi consecvenţă în urmarea căii Domnului.

Sursa: Ieşirea la lumină: carte de rugăciuni.

Sfânta Rita în Râmnicu Vâlcea

Sfânta Rita a intrat în viaţa noastră, a râmnicenilor, uşor ca o petală de roză purtată de adiere către locul deja ales pentru a-şi aşeza umbra. Iar unul din locurile pe care Sfânta l-a ales spre a-l ocroti cu umbra sa este Râmnicu Vâlcea, oraş aşezat la poalele Subcarpaţilor şi care, într-un fel anume, aminteşte de răcoarea Casciei.

În anul 2005, pe 22 mai, în Râmnic era aşezată piatra de temelie a unei biserici care deja îşi alesese ocrotitoarea – Sfânta Imposibilităţilor. La acea dată, în acel loc, nu exista decât o groapă imensă, în care se începuseră lucrările pentru realizarea fundaţiei care urma să susţină biserica românilor uniţi din această urbe. După mai multe încercări eşuate - cauzate de o societate post-comunistă care încă mai credea că se poate împotrivi voinţei divine -, începând cu acest eveniment, credincioşii parohiei greco-catolice au început să îşi trăiască visul, acela de a avea un lăcaş de preamărire a Milostivului Dumnezeu. Şi ca un vis s-a petrecut totul: într-un an şi patru luni, la 1 octombrie 2006, biserica cunoscută astăzi în oraş ca fiind numită a Sfintei Rita era sfinţită de trei episcopi, în prezenţa a sute de credincioşi veniţi să asiste la primul mare miracol al Sfintei din Cascia.

Şi visul-miracol continuă încă. Mie, ca preot, îmi este facil să realizez acest fapt. Oamenii care îngenunchează zilnic în faţa raclei din biserică care adăposteşte un fragment de os al Sfintei, sutele de bileţele - unele de cerere, altele de mulţumire - lăsate de creştini la Sfântul Altar, dar mai ales mărturiile credincioşilor care au simţit-o pe Sfântă alături atunci când au fost sau sunt în nevoi, toate acestea sunt dovezi incontestabile că măicuţa augustiniană mijloceşte intervenţia divină pentru toţi aceia care i se adresează cu încredere.

Este emoţionant să observi cum oameni atât de diferiţi - din cauza barierelor religioase sau culturale încă existente în România şi cauzate de reminiscenţele unei filosofii care îl mitiza pe om, punându-l în centrul Universului - sunt uniţi prin venerarea aceleiaşi margarete din buchetul de sfinţi ai lui Dumnezeu, Sfânta Rita. Aceasta, deşi a trăit în îndepărtata Umbrie, îşi face permanent simţită prezenţa în orice loc al lumii, sfărâmând orice tip de bariere, acolo unde poporul lui Dumnezeu apelează în ultimă instanţă la mijlocirea sa. Trandafirii aduşi zilnic în biserică, dar mai ales sutele de roze aduse pe 22 mai, an de an, ne întăresc convingerea că şi Râmnicu Vâlcea este unul dintre locurile umbrite şi iubite de Sfântă.

Pentru că ne dorim ca toţi locuitorii Râmnicului să o cunoască pe Sfânta cazurilor imposibile şi să se bucure şi ei de tovărăşia acesteia, am hotărât ca publicaţia lunară a parohiei să-i fie dedicată şi, astfel, am intitulat-o Roza din Mai. Mai mult, pentru că Margareta - viitoarea Sfântă Rita - s-a născut în acelaşi deceniu (1380) cu prima atestare documentară a oraşului nostru, ne face pe noi, cei care ne-am abandonat ocrotirii sale, ca fără dubiu, să o considerăm protectoare a Râmnicului Vâlcea.

Cea mai preţioasă carte

Ştiţi cartea aceea groasă şi cu coperţi negre pe care o ţineţi în bibliotecă şi pe care uneori, înaintea marilor praznice, o mai ştergeţi de praf? Ei bine, acea carte se numeşte Sfânta Scriptură sau Biblia, este cea mai editată carte şi chiar dacă unii dintre noi o păstrează la vedere, pe raftul central al mobilei din sufragerie, ea nu este chiar un bibelou din porţelan fin. Mă rog... poate fi îngrijită precum un bibelou, însă Sfânta Scriptură este cu mult mai preţioasă decât orice ou Faberge, spre exemplu. Acum nu vă aruncaţi asupra bietei cărţi cu gândul de a o valorifica, am spus doar că este cu mult mai preţioasă, nu am spus că ar fi şi mai scumpă.

De ce este Biblia atât de preţioasă? Deoarece în paginile sale, Dumnezeu însuşi ni se adresează în limbaj uman, pentru a ne descoperi tainele sale. Cu alte cuvinte, autorul principal al Sfintei Scripturi este chiar Dumnezeu, hagiografii (scriitorii care au redactat prin propriile puteri şi capacităţi textul sacru) sunt doar autori secundari. Iar participarea directă a lui Dumnezeu la redactarea cărţilor sfinte care alcătuiesc Biblia este numită inspiraţie. Nu, cu siguranţă nu este vorba despre inspiraţia pe care o avem (sau nu) atunci când le scriem celor dragi. Nu este vorba nici măcar de inspiraţia poeţilor sau a artiştilor. Nu poate fi vorba despre aşa ceva, pentru că inspiraţia despre care vorbesc acum este acţiunea, intervenţia divină prin care Dumnezeu se adresează omului, prin limbaj omenesc. Gândiţi-vă la întruparea Mântuitorului... În acelaşi mod ca şi în întrupare, şi în Sfânta Scriptură, Dumnezeu se umileşte, permite ca mesajul, cuvântul său să fie îmbrăcat în mesaje sau cuvinte de tip uman, care sunt imperfecte.

Atunci când citim Sfânta Scriptură trebuie să ne întrebăm, în permanenţă, ce doreşte Domnul de la noi, care este mesajul din spatele textului respectiv? Însă va trebui să ţinem seama şi de cultura şi de timpul în care au trăit hagiografii, de genurile literare folosite în respectiva epocă, de modul în care se vorbea sau se povestea în acele vremuri. Şi aceasta pentru că Biblia, cu siguranţă, cuprinde o mulţime de texte dificile, greu de înţeles sau acceptat. Sfântul Apostol Petru ne-a şi avertizat: „Sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor”. Astfel, în timpul lecturii Sfintei Scripturi, putem distinge mai multe sensuri: cel literar (este sensul care ne învaţă faptele pe care să le facem), cel alegoric (ne învaţă ce trebuie să credem), cel moral (ne învaţă ce trebuie să facem) şi cel anagogic (sensul care ne învaţă care ne este idealul).

Cu toate că Sfânta Scriptură deţine un rol central în liturgie, Biserica ne îndeamnă pe toţi creştinii ca, prin lectura frecventă a Bibliei, să ajungem la o mai profundă cunoaştere a Mântuitorului. Sfântul Ieronim spunea şi el: „Necunoaşterea scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Hristos”. Iar cea mai bună modalitate de a-l cunoaşte pe Isus este citirea (barem) a Noului Testament, începând cu cărţile care au conţinut istoric (cele patru evanghelii - ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan - şi Faptele Apostolilor) şi continuând cu cele didactice (scrisorile pastorale ale lui Pavel şi scrisorile catolice sau universale ale lui Iacob, Petru, Ioan şi Iuda).

Pentru încheiere am păstrat motto-ul următor: „Nu ajunge să aveţi Biblie, ci trebuie să o şi citiţi; nu ajunge să citiţi Biblia, ci trebuie să o şi înţelegeţi şi meditaţi; nu ajunge să o înţelegeţi şi să o meditaţi, ci TREBUIE SĂ O TRĂIŢI!”

10 MAI – Zi Naţională a României şi totodată Ziua Monarhiei

Celor tineri, dar şi celor ignoranţi, este bine să le facem cunoscut faptul că ziua naţională a României nu a fost celebrată întotdeauna pe 1 decembrie, aşa cum se întâmplă astăzi. Da dragilor, înainte de 1990 spre exemplu, Ziua Naţională era 23 august, iar părinţii voştri îşi amintesc nostalgici acea sublimă epocă de aur. Însă nu despre aceasta vreau să vorbim, ci despre o dată anterioară, adică despre 10 MAI - Ziua Naţională a României din perioada 1866-1947.

Instaurarea monarhiei în ţara noastră în anul 1866 reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea politică a României moderne. De acum, prin accesul la tron a unei dinastii (ramura Sigmaringen a familiei Hohenzollern), au crescut perspectivele de stabilitate politică a Principatelor Unite. Drumul Casei Regale a României începea astfel pe 10 mai 1866, atunci când prinţul Carol depunea la Bucureşti, după un lung şi aventuros drum, jurământul de credinţă poporului român. Iată câteva cuvinte din discursul lui Carol ţinut cu această ocazie: „Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român… cetăţean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea…” – promisiuni care au fost împlinite întocmai.

Tot de numele acestui prinţ se leagă şi celelalte două evenimente care au consfinţit data de 10 mai ca zi naţională a ţării şi a monarhului României. Primul, 10 mai 1877, este momentul în care principele Carol a declarat independenţa Principatelor Unite faţă de Poarta Otomană după patru secole şi jumătate de suzeranitate turcească; iar cel de-al doilea eveniment este cel petrecut la 10 mai 1881, atunci când principele Carol a devenit Regele Carol I al României, primind pe cap coroana făcută din oţelul unui tun Krupp cucerit la Plevna, iar Principatele Unite au devenit Regatul României.

Desigur, vă puteţi întreba: de ce este importantă sărbătorirea acestei zile? Deoarece, doar onorându-ne adevăraţii oameni de stat (pe care din nefericire astăzi nu îi mai întâlnim) şi istoria ţării, putem să nu ne mai ruşinăm ci dimpotrivă, să fim demni să ne numim români oriunde ne-am afla pe teritoriul bătrânului continent.

Pentru cei care doresc să simtă barem o mică parte din sentimentul şi trăirea serbării zilei de 10 mai, voi reda mai jos un link unde veţi putea asculta Imnul Regal (versurile îi aparţin lui Vasile Alecsandri), dar şi o poezie (tot a lui) dedicată acestei zile.

http://www.youtube.com/watch?v=XSMUScVUhKk

10 MAI

A venit din munţi un vultur

Şi ne-a zis: „Români eroi,

Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr

Ce-ar veni cu drag la voi,

Dacă vreţi vi-l ca Vodă”.

Noi cu toţii: „Să ni-l dai”.

Şi ne-a dat pe Vodă Carol,

Într-o zi de 10 Mai.

Şi-a venit vulturul iară

Şi ne-a zis: „Popor Român,

Eşti viteaz, de ce mai suferi

Jugul unui neam păgân?

Fă-te liber, dezrobeşte-ţi

Mândra ţară ce o ai”.

Şi noi liberi ne făcurăm

Într-o zi de 10 Mai.

Vulturul venit-a iarăşi

Şi ne-a zis: „Popor Român,

Aţi luptat cumplit la Plevna

Duşi în foc de-al vostru Domn,

Vrednic e să-l faceţi Rege

Într-o ţară ca un Rai”.

Şi noi Rege îl făcurăm

Tot în zi de 10 Mai.

Zece Mai ne-a fi de-a pururi

Sfântă zi, căci ea ne-a dat

Domn puternic ţării noastre,

Libertate şi Regat.

Ridicaţi cu toţii glasul

De prin şesuri, de prin plai,

Să trăiască România

Ura! pentru 10 Mai.

Vasile Alecsandri

Despre avort

Voi începe cu o întrebare al cărei răspuns cu siguranţă ne este cunoscut, în mare măsură, tuturor: ce este avortul? O definiţie scurtă ar suna astfel: avortul este uciderea deliberată şi directă a unui copil în faza iniţială a vieţii sale, fază care este încadrată între fecundaţie şi naştere. Din punct de vedere medical, avortul este o operaţie despre care nu s-ar putea spune ca e benefică. Este poate singura dată în medicină când relaţia medic-pacient nu are scop taumaturgic (vindecător). Este prima data când relaţia medic-pacient se inversează şi îşi pierde orice valoare, pentru că la medic se prezintă de fapt doi pacienţi sănătoşi: unul din ei, mama, pleacă bolnav şi celalalt, copilul, moare. De aceea n-aş putea să-i spun relaţie medic-pacient. Aş putea să-i spun doar o rezolvare a unei situaţii neplăcute cu alta şi mai rea, şi mai neplăcută, şi mai dăunătoare, atât trupului cât şi sufletului.

Chiar dacă noi am spus atâţia ani de zile ca nu ştie încă ce se întâmplă, că nu simte, că nu vede – medicina a dovedit ca la opt săptămâni copilul simte, vede, aude, pipăie pereţii uterini. Acest copil recunoaşte la 10 săptămâni vocea mamei, dar cel mai important lucru, simte durerea. Durerea există, iar în momentul în care se produce avortul, copilul simte.

Însă după această crimă, după avort, cea mai gravă urmare nu este nici boala fizică, nu sunt leziunile fizice, trupeşti, care se vindecă într-un timp mai scurt sau mai îndelungat; ci cel mai grav este că după avort apare aşa-zisul sindrom post-avort, care nu este altceva decât o boală sufletească. Nu o să găsiţi în nici o fişă medicală acest termen, nu este practic recunoscut, însă efectele traumatice post-avort, fie că sunt depresii nervoase, fie că sunt reacţii schizofrenice, fie că sunt psihoze,  toate acestea reprezintă sindromul post-avort. Care este rezolvarea acestui sindrom post-avort? Avortul nu se uită, dar se vindecă sufleteşte în momentul în care femeile ajung la un medic sufletesc, la un preot. Din momentul în care nu se va mai repeta această greşeală, singura şansă de vindecare a acestui sindrom este pocăinţa, spovedania şi apoi împărtăşirea. Aceasta o spun mamele, aceasta o spun tinerele care vin în ultimă instanţă, din păcate, la preot…

Un alt punct pe care doresc să îl atingem este dorinţa părinţilor de a naşte copilul perfect. Se poate observa în ultimii ani că ceea ce se face de mult în Occident, se încearcă şi la noi – şi aici vorbesc despre diagnosticul prenatal. Prin acest diagnostic putem depista spre exemplu un copil cu sindromul Down, cu o altă malformaţie sau alte diferite boli şi, la fel ca pe o legumă la piaţă, dacă nu este perfect sănătos, renunţăm la acest copil fără nici o remuşcare. Părerea mea, care de fapt este cea a Bisericii, este următoarea: indiferent de ce malformaţie are copilul, indiferent de ce boala va avea acest copil, indiferent care este motivul, nu cred că omorând acest copil rezolvăm ceva. Acest eventual rău (presupusa boală) niciodată n-o să-l putem îndrepta cu un alt rău, chiar mai mare (crima).

Aceşti copii bolnavi din naştere, indiferent că au un psihic retardat, sau fizic sunt bolnavi, sau au diferite malformaţii, sunt nişte cruci la care cred că noi întoarcem spatele atunci când alegem ca opţiune avortul. Credem noi că Dumnezeu nu ştie că o să avem un copil bolnav? Dumnezeu nu ştie că ne-a dat un copil bolnav? Cred că toţi am văzut sau cunoaştem mame care au născut aceşti copii şi care au venit la noi şi ne-au spus că au avut o bucurie sufletească extraordinară pentru că i-au adus pe lume şi că îşi poartă crucea fără nici un regret. Şi ne mai spun aceste mame-eroine despre copiii lor că pot fi extraordinari. Poate că şi dvs. cunoaşteţi copii bolnavi psihic şi ştiţi că pot fi copii foarte curaţi, extraordinar de cuminţi, sunt copii cu care poţi să te înţelegi uneori chiar mai bine decât cu un copil sănătos. Apropo de legumele din piaţă, nu sunt oare mai consistente, mai gustoase şi mai sănătoase cele care par bolnave?…

În cele ce urmează, voi reda o parte din articolul Argument pentru viaţă pe care l-am găsit pe site-ul www.avort.ro.

 …Chiar dacă pare greu de acceptat, România se află în război încă din 1989, iar declaraţia de război a fost chiar prima lege adoptată după căderea comunismului: legea avortului. Urmarea acesteia a fost aceea că numai în 1990, primul an de libertate post-comunistă, în România au fost făcute cca. un milion de avorturi. În acest război nevăzut şi nemilos împotriva vieţii, deja zeci de milioane de copii au plătit cu viaţa şi zilnic sute sau poate chiar mii sunt exterminaţi. Şi mai grav este că agresorii suntem noi: de la femeia care avortează sau foloseşte pilule avortive, la doctorul care îşi încalcă jurământul de a proteja viaţa şi până la ultimul dintre noi, ultimul creştin care are puterea să facă ceva dar preferă ignoranţa sau aroganţa în faţa acestui măcel nemilos împotriva celor care nu pot să strige.

În acest război nu se folosesc arme prea sofisticate ci simple forcepsuri care sfârtecă trupul fraged al pruncului în pântecele mamei. Nu se folosesc nici rachete şi nici scuturi inteligente care să depisteze inamicul, deoarece pruncul nu are grote precum talibanii unde să se ascundă, ci are doar pântecele mamei sale care însă îi devine mormânt. În acest război nu se folosesc nici bombe cu uraniu, deoarece soluţia salină injectată în lichidul amiotic îşi face treaba bine: copilul este ars de viu şi moare sufocat. În acest război nu se folosesc nici avioane moderne de luptă, deoarece pilula anti-baby ştie exact unde să atace trompele uterine astfel încât să împiedice dezvoltarea ovulului fecundat purtător de suflet. În acest război nu se folosesc nici tehnici prea avansate de dezinformare şi manipulare a duşmanului, deoarece duşmanul – pruncul inocent din pântece – nu are dreptul să aleagă…

Dacă Dumnezeu a hotărât să ne dăruiască un copil, să fim convinşi că îi va purta de grijă şi în continuare. Dacă Dumnezeu a permis ca acolo unde ştiinţa nu poate să explice în ce fel apare scânteia vieţii, în ce fel celulă cu celulă formează un nou om încă din clipa concepţiei; să fim siguri că dacă îi dăm acordul nostru, El poate să susţină şi să ofere şansă egală noului născut indiferent de circumstanţele pe care noi, cu mintea noastră limitată le putem vedea acum. Trebuie să înţelegem că nu avem dreptul să luam viaţa unui copil indiferent dacă este născut sau încă este în pântecele mamei sale. Omul este o fiinţa vie, este fetiţă sau băiat, chiar din momentul conceperii sale, iar acest lucru nu este afirmat numai de către Biserică, ci şi de medicină…

Să nu ne speriem de nici un obstacol, aşa cum nici Fecioara Maria nu s-a speriat să Îl nască pe Mântuitorul nostru Isus Hristos într-o peşteră sărăcăcioasă şi fără nici un ajutor, decât braţele bătrânului Iosif. Să spunem şi noi DA vieţii, aşa cum mamele noastre au spus DA atunci când ne-au născut şi aşa cum Dumnezeu spune DA rugăciunilor şi cererilor noastre de bine, trimiţându-şi harul peste toţi oamenii din toate timpurile…

10 mai 1950 - martiriul episcopului Vasile Aftenie

Icoană realizată de Elena Murariu, © Vicariatul Greco-Catolic de Bucureşti

Într-o zi, spre sfârşitul lui august 1948, la poarta reşedinţei episcopului vicar a sunat generalul Doncea Constantin, primarul comunist al capitalei care l-a întrebat pe ierarh într-un mod lipsit de respect: „Părinte, cine şade aici?” Cu voce blândă şi cu demnitate PSS Vasile Aftenie i-a răspuns: „Dacă aţi sunat aici, ştiţi pe cine căutaţi şi în ce scop aţi venit”. Generalul-primar, cu aceeaşi obrăznicie, i-a replicat: „În 24 de ore să curăţaţi locul”. Din acest moment va începe calvarul episcopului unit care a fost nevoit să se mute la biserica din Str. Polonă cu puţinul său avut, ajutat  de omul său de serviciu Luca, călugăr bazilitan (Vasile Marcu, Episcopul dr. Vasile Aftenie – cel dintâi martir al Bisericii Române Unite cu Roma, în Dreptatea).

Episcopul vicar Vasile Aftenie nu s-a temut de martiriul iminent; Luca, omul de casă al episcopului, cel care îi îngrijea reşedinţa, relata că înainte cu o săptămână de a fi arestat, ierarhul îşi pregătise deja geamantanul. Se pare că acesta fusese deja avertizat (în secret) de către ministrul-preot Budurcea, printr-un emisar (şi el preot ortodox la Apărătorii Patriei) despre iminenta arestare. În privinţa datei arestării, istoricii care s-au ocupat de acest caz nu au căzut de acord, propunând zilele: 28 octombrie şi 29 octombrie. Imediat după arestare, PSS Vasile Aftenie – vicarul general al Bucureştiului – a fost dus împreună cu ceilalţi episcopi uniţi la reşedinţa de vară a patriarhului Justinian Marina din Dragoslavele, iar de acolo la Căldăruşani. Se pare că direct de la Căldăruşani, episcopul Vasile Aftenie a fost transportat la Sinaia, acolo unde i se pregătise, un faimos banchet şi unde, contrar aşteptărilor patriarhului, vicarul Bucureştiului a arătat necanonicitatea aşa-zisei uniri. La Dragoslavele, alături de episcopul Vasile Aftenie, se mai aflau şi episcopii: dr. Valeriu Traian Frenţiu, dr. Iuliu Hossu, dr. Ioan Bălan, dr. Alexandru Rusu şi dr. Ioan Suciu. Această reşedinţă a Patriarhiei Ortodoxe Române fusese transformată cu acest prilej într-un lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară.

În încercările sale de a-i convinge pe ierarhii uniţi să semneze trecerea, patriarhul Justinian a mers de trei ori la Dragoslavele pentru a purta discuţii cu aceştia. Într-o a patra vizită, Justinian Marina a dorit să vorbească numai cu PSS Vasile Aftenie, însă această discuţie a degenerat în ceartă deoarece, la sugestia patriarhului de a trece la ortodocşi, arhiereul unit ar fi exclamat: „Piei de la mine satano!” Tot în acest loc de detenţie episcopul vicar a trebuit să respingă şi presiunile stareţului Mănăstirii Dragoslavele Muscel care a avut un comportament nedemn comparativ cu funcţia pe care o deţinea. Iarna 1948-1949 i-a găsit pe episcopii uniţi în detenţia de la Dragoslavele, loc în care aceştia au fost ţinuţi în condiţii inumane şi unde au suportat frigul şi foamea până în februarie 1949 când au fost transferaţi ca puşcăriaşi de drept comun la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, mănăstire care a fost şi ea împrejmuită cu sârmă ghimpată şi asigurată cu pază militară. În acelaşi timp au fost aduşi la Căldăruşani şi cei 25 de membri ai clerului superior greco-catolic (canonici, profesori universitari, protopopi sau preoţi de oraşe) care fuseseră încarceraţi la Mănăstirea Neamţu.

Încercarea autorităţilor civile de a-l cuceri pe episcopul dr. Vasile Aftenie a fost reluată la 10 mai 1949 atunci când arhiereul a fost ridicat de la Căldăruşani, apoi transferat şi izolat în subsolurile Ministerului de Interne unde a avut parte de un regim extrem de dur. În timpul detenţiei de la Ministerul de Interne, episcopului Vasile Aftenie i se cereau în mod provocator amănunte despre relaţiile cu partizanii din munţi, deşi era evident că arhiereul nu deţinea asemenea informaţii. Există şi unele informaţii conform cărora episcopul unit a fost dus din beciurile Ministerului de Interne din nou la Sinaia pentru a se încerca (pentru a câta oară?!) trecerea acestuia la ortodoxie.

Iată cum descrie PSS Vasile Aftenie însuşi acest eveniment: „Închis la Ministerul de Interne, într-o bună zi am fost dus la Sinaia şi aşezat într-o frumoasă vilă cu pază şi cu un trai foarte bun. La două săptămâni sunt anunţat că voi primi o vizită foarte importantă, cu oameni mari. Vizitatorii au şi venit. Am fost condus într-un salon de mare preţ, în care i-am recunoscut pe toţi: Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim secretar pe ţară al partidului comunist, dr. Petru Groza, prim-ministrul, Justinian Marina, patriarhul ţării şi Teohari Georgescu, ministru de interne. Mă întrebam în timp ce mă examinau de ce oare unora le era ruşine să-şi poarte numele adevărat? De ce Gheorghiu nu recunoaşte că-i bulgar şi-l cheamă Gherghieff? De ce acesta nu vrea să i se spună Burăh Teskovich şi îi zice Georgescu? Mie nu mi-e ruşine că mă cheamă Vasile Aftenie şi nu îmi spune nici Vasilescu nici Aftenescu? Aveau ceva de spus, dar se uitau la mine. Apoi Gheorghiu mi-a spus: domnul Aftenie avem o schimbare. Ai să ajungi din nou Episcop şi poate şi Mitropolit. Eşti de acord? Nu am răspuns nimic. Cum să ajung Mitropolit sub cei care îmi ucid Biserica şi când bisericile sunt închise? Tăcerea mea părea să îl încrânceneze. Pesemne nu era obişnuit să fie refuzat. Atunci intervine dr. Petru Groza: preasfinţite, eu ştiu că sunteţi un om de lume, iubiţi viaţa şi mai aveţi ani buni în viaţă. Nu-i aruncaţi la coş, nu vreţi să ne ajutaţi să facem ordine în ţară, să strângem credincioşii în jurul dumneavoastră? Puteţi ajunge Episcop la Cluj sau la Sibiu Mitropolit. Este mai bine ca la Aiud sau Gherla? Am înţeles ce vreau de la mine dar iarăşi nu am răspuns nimic. Voiam să văd ce mai spun şi ceilalţi. Atunci, unul mai grozav din suită, mi-a tras un pumn în faţă. Nu spui nimic când te întreabă tovarăşii conducători de stat? Zelosul, lingăul şi viteazul în faţa unui prizonier nu merită nici un răspuns nici el. M-a apărat Justinian Marina, patriarhul: Lăsaţi-l pe iubitul nostru frate, pe seama mea. Noi doi vorbim aceeaşi limbă şi ne vom înţelege. Iubite frate, noi doi vom da o altă faţă Bisericii din România. Frăţia Ta, Mitropolit la Iaşi şi poate succesorul meu, iar eu la Bucureşti. Avem câmp larg de acţiune. Partidul este generos, dar oamenii de valoare stau de o parte. Nu-ţi îngropa talentul! Vino să ni-l fructificăm în slujba lui Hristos! Văzând că iarăşi tac, Marina a adăugat: Preasfinţite ai de ales din două, Mitropolit la Iaşi sau în mormânt la Bellu cu Papa de la Roma cu Uniaţie cu tot! M-a biruit neruşinarea, ticăloşirea lor, chemarea la slujba Mamonei. De aceea am răspuns să mă audă toţi: nu am nici suflet, nici conştiinţă, nici neam şi nici credinţă de vânzare!” (Ioan Lucăcel, Biserica martiră – Biserica Greco-Catolică, în Vestitorul).

Ziua uciderii episcopului Vasile Aftenie este considerată a fi 10 mai 1950. Asasinarea vicarului Bucureştiului a fost ordonată (cel mai probabil) de către sinistrul general Nikolski de la Ministerul de Interne. Locul în care arhiereul unit a fost asasinat, conform documentelor CNSAS, a fost închisoarea Văcăreşti, unde dr. Vasile Aftenie fusese transferat după torturile la care fusese supus. Iniţial, autorităţile au dorit incinerarea cadavrului, însă este probabil ca cineva să fi intervenit pentru a o opri. Aici există două teorii despre persoana care ar fi intervenit: unii cred că este vorba de doctorul închisorii Văcăreşti, iar alţii cred că dimpotrivă, Isaia Popa, directorul închisorii ar fi împiedicat incinerarea episcopului dr. Vasile Aftenie.

Securitatea nu a dorit ca înmormântarea episcopului Vasile Aftenie să fie cunoscută deoarece, dacă s-ar fi aflat despre aceasta, cu siguranţă lumea ar fi început să facă pelerinaje la mormântul martirului, lucru care până în final s-a şi întâmplat datorită micilor scăpări ale serviciilor de securitate. Evident, Securitatea nu îşi făcea scrupule în a nu urma ritualul creştin al înmormântării, exemplu fiind şi cei decedaţi la închisoarea din Sighet care erau duşi rapid şi în secret în gropi necunoscute. În cazul episcopului Vasile Aftenie organele oprimării au încercat să se folosească de acest prilej pentru a mai prinde în plasă posibile victime, preoţi greco-catolici clandestini.

În odioasa lor încercare de a găsi membri ai Bisericii din catacombe, aceştia au pregătit o înscenare în care ei deveneau aşa-zişi membri ai familiei defunctului. Ca urmare, din familia martirului nu a fost chemat nimeni la înmormântare. Cei care s-au dat drept rudenii ale defunctului şi au venit cu coroane nu erau decât agenţi de Securitate. Aceştia s-au prezentat la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti (doi bărbaţi şi o femeie în doliu care se dădea drept nepoata episcopului ucis) unde au solicitat participarea unui preot unit la funeraliile unchiului. Încercarea lor însă a eşuat. Se pare că înmormântarea a avut loc seara, deja pe întuneric. La căpătâi, cineva i-a pus o cruce simplă pe care a fost prinsă o tăbliţă rotundă cu iniţialele „A.V.” şi sub ele „1950”, anul morţii. Între timp mormântul a fost încadrat cu o bordură din marmură albă, cu o cruce din acelaşi material şi cu efigia episcopului. Pe 20 iunie 2010 osemintele PS Vasile Aftenie au fost depuse în biserica Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti, strada Sirenelor, 39.

Moartea PSS Vasile Aftenie a fost cel dintâi tribut de sânge plătit de episcopii BRU în condiţii încă neştiute şi niciodată cunoscute în întregul lor tragism. Probabil, expertiza medicală asupra osemintelor martirului ar putea să ne arate într-o oarecare măsură chinurile pe care acesta le-a suferit. Oricum, episcopul dr. Vasile Aftenie este şi va rămâne, datorită confruntării sale cu puterea comunismului ateu, un erou şi, totodată, martir al creştinătăţii lumii moderne.