Holocaustul nostru

Atunci când vorbim despre Holocaust, mintea ne zboară la titluri celebre de cărți sau de filme - "Tatuatorul de la Auschwitz", "Pianistul", "Lista lui Schindler", "Mai este oare acesta un om?", "Băiatul cu pijamale în dungi", intraductibilul "La vita e bella" etc., etc. - și la înfiorătoarele lagăre de exterminare care le-au inspirat pe acestea - Sobibor, Treblinka sau Auschwitz-Birkenau. Astăzi, însă, de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, este obligatoriu să ne amintim și de implicarea directă a autorităților și a armatei României în uciderea sau în deportarea a sute de mii de evrei, în special în perioada1940-1944.

Pogromurile de la București, Dorohoi sau Iași și Masacrul de la Odesa - poate cele mai tragice evenimente ale Holocaustului desfășurat în țara noastră - ar trebui să își găsească urgent loc în romanțatele manuale de Istorie a României. La Iași, spre exemplu, la inițiativa lui Ion Antonescu, în cadrul planurilor de epurare etnică numite "Curățirea terenului", au fost uciși cca. 14.000 de evrei. O treime din populația evreiască, pe atunci și majoritară, a Iașului. Deși pare de necrezut, în timpul Masacrului de la Odesa din 22-25 octombrie 1941 - cunoscut și ca "pata rușinoasă de pe obrazul armatei române" -, au fost violați, împușcați, spânzurați, arși de vii sau aruncați în aer peste 25.000 de copii, femei, barbați sau bătrâni evrei. Alți 45.000 au fost trimiși, tot de militarii români, în lagărul de la Bogdanovca, unde și ei au fost uciși.

De ce să ne amintim de aceste momente nenorocite și de ce să le consemnăm în manuale? Mai întâi, pentru ca nu cumva, ignorându-le, să devenim complicii acestor crime detestabile. Apoi, doar prin cunoașterea și prin asumarea participării României la genocidul evreilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ne putem antrena simțurile atunci când noii tribuni extremiști ai țării ne vor servi ideologii xenofobe sau șovine, sub masca protocronismului, a naționalismului romantic, sau sub cea a veșnicei victimizări statale. Altfel spus, dacă nu vom cunoaște și nu ne vom asuma erorile trecutului, nu vom ști să le evităm nici în viitor.

Pandemie de leproși

Pe cei nouă leproşi din evanghelie îi întâlnim şi astăzi, după 2000 de ani, în pandemie. Mai întâi sunt aceia care se vindecă prin dăruirea medicilor și prin mila lui Dumnezeu, dar care atunci când se întorc acasă sănătoși uită prea repede prin ce au trecut. Însă nu la aceștia, ci la alții vreau să fac referire aici. La creștinii care, profitând de starea lor bună de sănătate sau de forma lor fizică la fel de bună, sfidează măsurile de protecție cerute nu atât de specialiștii virusologi și de autoritățile medicale, cât de bunul simț pe care fiii Tatălui Ceresc se presupune că l-ar avea. În loc să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru sănătatea lor și să profite de aceasta pentru a-i proteja pe cei vulnerabili în fața virusului, ei dau dovadă de o nepăsare și de un egoism comparabil cu cel al celor nouă leproși vindecați și nerecunoscători. Sunt interesați doar de binele personal și de conservarea propriului confort. Noțiunea binelui comun le este necunoscută.

Mă refer deci la acei creștini care au crezut și cred în continuare cu ușurință în tot felul de teorii conspiraționiste, deoarece acestea le alimentează scuza de a nu renunța la confortul propriu. M-am îngrozit să aud astfel de indivizi aclamând cu nonșalanță: Cine e să moară, să moară, viața merge înainte! Dar, în cazul celor plecați dintre noi, mai putem vorbi de mersul vieții? Sau viața celor care au pierdut persoane dragi din cauza coronavirusului mai merge ea înainte la fel? Pot fi acestea cuvinte de consolare pe care să le adresăm celor îndoliați?

Persoanele acestea egoiste au transformat în idoli stilul lor de viață lipsit de orice fel de precauție – cu întâlniri cu sau fără motiv, cu petreceri la fel, cu vacanțe în stațiuni aglomerate – și au uitat că prudența și cumpătarea se numără printre constantele care caracterizează viața creștinului. Oameni care sunt preocupați mai mult de darurile primite, decât de binefăcătorul lor. Aidoma celor nouă leproși nerecunoscători care, când s-au văzut vindecați, au uitat de Dumnezeu și au alergat la idolii pe care îi pierduseră: la caselele lor, la familie și la prieteni. Doar recunoștința îi putea feri de idolatrie pe cei nouă, pentru că ea îl repune pe Dumnezeu pe primul loc în inimile noastre.

Însă această perioadă a scos la iveală și suflete frumoase care, precum samarineanul recunoscător, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătate prin altruismul lor, prin faptele lor bune, prin grija și prin respectul arătat celorlalți, în special celor mai vulnerabili în fața acestui virus perfid. Sufletele acestea minunate ne învață că lucrul cel mai important pe care îl avem în viaţă nu este propriul nostru confort, ci însuși Dumnezeu. Iar când Dumnezeu ocupă primul loc în viaţa noastră, abia atunci știm să ne bucurăm deplin şi de toate darurile primite din mâna lui: de sănătate, de familie, de prieteni, de casa pe care o avem, de serviciu şi de toate celelalte bunuri.

Boboteaza. Diverse.

În anii trecuți, de Bobotează, am mers să sfințesc casele doar acolo unde am fost invitat. Puneam pe afișierul de la intrarea în biserică un tabel în care cei care doreau să îi vizitez "cu Boboteaza" se puteau înscrie într-un interval orar. Lăsam timp pentru fiecare vizită. O oră, cel puțin. Și ca să am vreme să ajung dintr-o parte în alta a orașului, dar și ca să pot râmâne la o cafea sau la o prăjitură cu gazdele, acolo unde eram invitat, deci cam peste tot. Și nu vă pot spune cât de frumos este să intri în casa cuiva atunci când ești așteptat, la ora deja stabilită. E frumos și când ne vedem la biserică, să nu mă înțelegeți greșit, dar la fel este și când schimbăm rolurile și bunii prieteni din parohie devin ei amfitrionii întâlnirii. Conversațiile prilejuite cu această ocazie au avut întotdeauna o textură aparte.

Contextul pandemic actual ne-a determinat să renunțăm totuși la mersul cu Boboteaza în acest an, sperând că ne vom putea întâlni pentru sfințirea căminelor cu o altă ocazie. Dacă ne vom imuniza suficient de mulți, poate chiar în Postul Mare. Dar asta nu înseamnă că mâine nu poate veni fiecare dintre credincioși la biserică pentru a-și lua puțină agheasmă mare cu care să își sfințească apoi casa, sau apartamentul, sau garsoniera, după caz. O lumânare aprinsă și o rugăciune rostită sau cântată ne pot ajuta destul de mult în acest sens. Cei mai curajoși pot încerca să cânte troparul Botezului Domnului, iar ceilalți îl pot asculta pe YouTube.

Așadar, să rămânem prudenți și să avem încredere în vremurile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit!

*******

Cineva își începea predica de azi spunând cu inspirație că Boboteaza nu este o sărbătoare folclorică. Și, oare, ne-am întrebat vreodată de ce sărbătorile creștine au devenit folcloristice? Eu sunt convins că s-a ajuns aici din cauza Doreilor din Biserică. Adică din cauza botezaților - clerici și laici - care nu citesc niciodată instrucțiunile de asmablare a credinței, recte Sfânta Scriptură și Magisteriul Bisericii. Și așa ajungem ca, de Bobotează, în loc să vorbim despre Misterul Preasfintei Treimi și despre reînnoirea propriului botez, spre exemplu, să vorbim despre vise cu busuioc sub pernă, despre iordănitul domnișoarelor, despre grăitul animalelor în limbi, despre recuperarea crucilor din apele înghețate sau despre thrillere cu cisterne.