Moşii de Iarnă – Pomenirea Adormiţilor

Mâine, sâmbătă, înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi - duminica lăsatului sec de carne -, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi, eveniment numit în tradiţia populară şi Moşii de iarnă. Moşii - de fapt, strămoşii - sunt toţi cei care au trecut din această viaţă şi pentru care avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura de fericirea veşnică. Ne putem ruga în orice zi a săptămânii pentru strămoşi? Desigur, însă în mod deosebit, sâmbăta, pentru că aceasta este ziua în care Mântuitorul, înmormântat fiind, a coborât cu sufletul în Iad pentru a-i elibera pe drepţii anticului testament din întunericul morţii.

Acum, după ce am scăpat de introducere, voi ridica următoarea chestiune: dacă - după Evanghelia bogatului nemilostiv şi a sărmanului Lazăr (Luca XVI, 19-31) - între Iad şi Paradis „s-a întărit prăpastie mare”, imposibil de trecut, mai pot fi utile rugăciunile pentru cei adormiţi?… Da, dacă admitem că, în afară de cele două stări amintite - Raiul şi Iadul -, ar mai exista şi o a treia numită, să-i spunem, Purgatorul sau, de ce nu, Tinda Raiului - denumire mult mai apreciată de teologii ortodocşi. În această a treia stare (atenţie, stare, nu loc!) cel care a murit, aflându-se în harul şi prietenia lui Dumnezeu - adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii -, dar imperfect purificat, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Când o persoană trece la viaţa veşnică (din nou atenţie: trece în viaţa veşnică, nu în nefiinţă, aşa cum auzim frecvent în discursurile comemorative ale diverşilor erudiţi care se mai şi autoproclamă creştini!!), ea nu mai poate face nimic pentru a-şi schimba starea. Noi, cei care trăim în această viaţă, în schimb, îi putem fi de ajutor. Şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, pe lângă viaţa personală a răposatului, mai ţine cont şi de aprecierile celor care l-au cunoscut. De unde şi dictonul latin: „De mortuis nihil nisi bene!”. Prin postul, rugăciunile şi faptele noastre bune, dar mai ales prin celebrarea Sfintei Liturghii, noi putem ajuta sufletele care se află în Purgator sau, aşa cum spuneam, în Pridvorul Raiului. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii. Aşadar, iubirea noastră poate ajunge chiar şi în lumea de dincolo.

În schimb, cei care au murit conştienţi şi cu deplină voinţă în păcat de moarte, fără a se căi, ei înşişi au respins definitiv iubirea lui Dumnezeu şi, totodată, comuniunea cu El. Aceştia, din nefericire, nu mai pot fi ajutaţi… Chiar libertatea omului face posibil acest fapt: dacă nu alegem în mod liber să-l iubim pe Dumnezeu, nu mai putem fi împreună cu El şi cu cei fericiţi. Revenind la cei din Purgator, deci la cei care mai pot fi ajutaţi: încă de la începuturile sale, Biserica a cinstit amintirea celor adormiţi, pentru ca ei, purificaţi, să ajungă mai repede la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iată, de ce Biserica recomandă să fie făcute pomeni, rugăciuni şi celebrări euharistice în favoarea celor răposaţi!

Deschiderea şcolilor româneşti, consecință a Unirii cu Biserica Romei

Una dintre componentele majore ale istoriei noastre moderne care a stârnit atâtea pasiuni şi dispute este, fără îndoială, Unirea religioasă a românilor transilvăneni din anii 1697-1700. A vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU), înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, mai ales a celor transilvăneni, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturalizatoare a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Spun asta deoarece, de-a lungul timpului scurs de atunci, adevăratul sens istoric al acestui eveniment a fost afirmat sau infirmat cu o pasiune rară, chiar şi pentru o istoriografie în care violenţele de limbaj nu sunt cu totul necunoscute.

Blaj – 1754 este marele început al luminării şi al dezvoltării culturii româneşti. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională. "Flacăra aprinsă la Blaj", de care vorbea Mircea Eliade, a fost purtată mai apoi de Gheorghe Lazăr la Bucureşti, unde acesta a deschis prima şcoală românească; de Gheorghe Asachi la Socola-Iaşi; de Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Liviu Maiorescu) la Craiova; de Aron Pumnul la Cernăuţi; de sute, poate mii de dascăli prin toate şcolile transilvănene, dar şi prin cele din Principate.

Aşa cum era firesc însă, în astfel de situaţii, discuţia a deviat de la istorie către cu totul alte orizonturi, cei mai mulţi dintre combatanţii frontului istoriografic ocolind interesat sau uitând reala semnificaţie a naşterii BRU şi a şcolilor blăjene. Tot astfel, observăm în lucrările apărute după decembrie 1989 anumite analize istoriografice care, probabil motivate de absenţa lucrărilor de specialitate din perioada regimului comunist totalitar, ilustrează vechea perspectivă unilaterală asupra istoriei eclesiastice.

Deschiderea şcolilor româneşti blăjene la 11 octombrie 1754 este opera episcopului unit Petru Pavel Aron. Acest eveniment reprezintă încununarea eforturilor predecesorului său Inochentie Micu Klein, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XVIII-lea, care a luptat pe parcursul întregii sale vieţi pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor românilor transilvăneni. De acum, mii de absolvenţi ai cursurilor acestei şcoli se vor răspândi în tot spaţiul românesc pentru a răspândi spiritul acestui loc, unde s-au pregătit şi s-au afirmat marile nume ale Şcolii Ardelene. De la corifeii: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior și Ion Budai Deleanu; până la pașoptiștii: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu și Andrei Mureşanu; până la memorandiştii: Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ion Raţiu și Iuliu Maniu; și până la fericiții episcopii martiri: Vasile Aftenie, Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu.

Orientarea religioasă către Roma a românilor transilvăneni de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a confundat cu dorinţa de emancipare şi de afirmare a neamului. Putem spune că prin unirea cu Biserica Romei, pe lângă mulţimea de motive care sunt invocate de diferitele istoriografii, s-a sperat şi să se deschidă poarta către învăţătură şi adevăr, dar nu numai pentru clerul Bisericii, ci şi pentru fii iobagilor. În acest fel, cultura a devenit un bun al tuturor românilor cărora această Unire le-a introdus în conştiinţă luminile umanismului şi ale renaşterii europene.

Aşadar, Bisericii Unite, greco-catolice, i se atribuie - pe bună dreptate - un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. Acest efort al BRU s-a înscris în procesul mult mai amplu de modernizare a societăţii transilvănene, începând cu momentul în care preocuparea Bisericii transilvănene a trecut de la educarea propriilor cadre necesare vieţii eclesiastice, la organizarea învăţământului de grad primar din propriile comunităţi religioase.

Teofil, Atanasie şi apoi toţi episcopii români uniţi au avut, fără îndoială, pe lângă un adânc sentiment naţional şi o puternică aplecare spre cultură şi spre o muncă organizatorică riguroasă. Cu siguranţă, ei au avut şi convingerea că prin sacrificiul lor vor contribui atât la revigorarea vieţii bisericeşti, cât şi la eliberarea ţăranilor transilvăneni de sub poverile impuse de stăpânirea claselor privilegiate. Din nefericire, în pofida contribuţiei lor majore la evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, uniţii au fost în permanenţă marcaţi, nu fără motive juste, de ideea că sunt suspectaţi dar şi consideraţi de către societatea românească un grup aparte.

În încheiere, elogiem înfiinţarea unui sistem de învăţământ care a dat roade, care a format generaţii întregi de elevi, de dascăli, însă, elogiem şi acel spirit al Blajului care nu e legat numai de confesiune, ci este un spirit care exprimă acţiunea, care exprimă românitatea în genere.

Grupul statuar „Şcoala Ardeleană” – opera sculptorului Romulus Ladea – 

a fost dezvelit la Cluj-Napoca în faţa intrării principale a UBB, în 1973.

Corifeii reprezentaţi sunt: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.

Şi totuşi, fiul cel mic rămâne cel risipitor

În această duminică, ritul bizantin ne oferă spre meditaţie Pilda fiului risipitor ca pericopă evanghelică (Luca XV, 11-32). Aşa cum deja aţi sesizat şi domniile voastre, îmi permit, uneori, să fac scurte comentarii asupra textelor duminicale şi să le postez aici. Revenind la generoasa temă propusă de cea de-a doua duminică a Triodului, nu voi insista asupra faptului că această parabolă se putea numi mai degrabă Pilda tatălui iubitor sau a tatălui îndurător, dar în schimb voi încerca să susţin, contrar uzanţei, că mântuirea, salvarea mult dorită, ne este mai aproape - ori măcar la fel de aproape - dacă urmăm pilda fratelui mai mare!

Mântuitorul era cu siguranţă un narator desăvârşit, genial, aşa cum poate încă mai găsim povestitori şi astăzi, bineînţeles, păstrând proporţiile. Un astfel de povestitor va avea grijă ca totdeauna să dezvăluie punctul culminant către sfârşitul expunerii sale. Iar dacă punctul culminant al parabolei despre care vorbim ar fi fost întoarcerea fiului risipitor, Isus ar fi oprit firul evenimentelor în momentul în care tatăl îşi îmbrăţişează feciorul reîntors acasă. Mântuitorul însă îşi continuă istorioara prezentându-ne succint, către sfârşitul acesteia, un alt personaj - pe fratele cel mare.

Hotărârea de a-i face acestuia o scurtă apologie este de fapt reacţia la nenumăratele predici pe care le-am ascultat sau chiar rostit în decursul anilor şi care pun în antiteză comportamentul celor doi fraţi. Aşadar, ar concluziona toate aceste predici, care dintre aceştia doi este personajul mai negativ? Cu siguranţă, fratele cel mare! - am fi tentaţi să afirmăm, minimalizând gestul său de ascultare şi trăgând pripit concluzia că atitudinea acestuia poate diminua iubirea pe care tatăl său i-o poartă. Însă, poate că aşa am dori noi să se întâmple deoarece, cel mai adesea, cu toţii ne considerăm fii risipitori. În acest fel, ne complacem în ideea că salvarea ne este mai aproape tot nouă, spre deosebire de cei care reuşesc totuşi să nu risipească avuţia tatălui. Apoi, deoarece aceştia sunt şi cei care ne atrag atenţia - în mod direct sau indirect - că am cheltuit aproape toată partea noastră de avere, îi mai ponegrim şi cu apelativul de fraţi mai mari.

Oricum, finalul parabolei rămâne neterminat sau chiar ezitant, am putea considera. De ce? Pentru că nu ştim dacă fiul cel mare a acceptat invitaţia la banchet, deoarece, dacă ar fi acceptat-o, am putea să-l scăpăm definitiv de eticheta de personaj mai negativ. Putem doar să bănuim că a rămas ascultător faţă de tatăl şi că a participat la sărbătoarea familiei. Însă nu ştim nici dacă fratele său cel mic a apreciat iertarea tatălui, cum nu ştim nici dacă acesta a mai făcut ulterior vreo trăsnaie. Folosindu-se aşadar de acest final incert, pare că Mântuitorul a lăsat la aprecierea fiecăruia din noi să decidem care dintre cei doi fraţi este (sau poate deveni) model vrednic de urmat... Singura certitudine pe care o putem avea, la sfârşitul Parabolei fiului risipitor, este următoarea: în acea casă este suficient loc încât să încăpem cu toţii şi iubirea Tatălui, pentru fiecare dintre fiii săi, este eternă!

Detaliu al unei statui de bronz care a fost realizată de Karen Schmidt 

şi care este inspirată de pictura „Întoarcerea fiului risipitor” a lui Rembrandt van Rijn.