luni, 23 decembrie 2013

Spectacolul de Crăciun

În Duminica dinaintea Naşterii Domnului, Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică din Râmnicu Vâlcea a organizat deja tradiţionala Serbare de Crăciun. În deschidereaa spectacolului s-a prezentat următoarea ipoteză: Dacă Pruncul Isus i s-ar adresa şi el Moşului, ce i-ar scrie? Desigur, i-ar cere să-şi primească ziua de naştere înapoi şi, în acest fel, El să fie cel sărbătorit şi felicitat de toţi creştinii anual, pe 25 decembrie. De altfel, în desfăşurarea sa, spectacolul susţinut de copilaşii parohiei ne-a întărit convingerea că Sărbătoarea pe care o aşteptăm este una adevărată – cea despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi nu una care să elogieze personaje imaginare lapone.

După scurta introducere în spectacol, copiii le-au prezentat invitaţilor rezultatul muncii lor din ultimele cinci-şase săptămâni: o piesă de teatru şi concertul de colinde. Sceneta intitulată „Al patrulea Crai” ne-a ilustrat povestea celui de-al patrulea mag care a pornit spre Betleem pentru a-i dărui nestematele sale Micului Nou Născut. Concluzia acestei piese de teatru este următoarea: nu ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de farmecul material al acestei Sărbători a Crăciunului, ci să ne gândim mai ales la faptul că Dumnezeu Mântuitorul s-a întrupat şi a suferit pe Cruce pentru a ne oferi darul cel mai de preţ: viaţa veşnică. A urmat apoi concertul de colinde pregătit de micuţii parohiei împreună cu părintele paroh Marian Stoicănescu şi primirea cadourilor care, de data aceasta, nu au mai fost aduse de Moş, ci de îngerii Domnului şi de magi.

Grupul de copii ai parohiei din Râmnicu Vâlcea anexează special pentru domniile voastre câteva imagini din spectacol şi vă urează sărbători sfinte!








luni, 9 decembrie 2013

Nevroza Crăciunului



Voi nu aţi început să gâfâiţi alergând?… Alergând unde!?… În întrecerea pe care am început-o înainte de „Moş Nicolae”, cea care durează mai bine de o lună şi în care ne-am lăsat atraşi, ca fraierii, cu toţii! Întrecerea în care avem drept jaloane: beculeţele colorate, reclamele ameţitoare, multe lumini, cutiile şi hârtia de împachetat, cadourile, casele împodobite, globuleţele, stelele pentru vârful bradului, sms-urile, e-mail-urile, cărţile poştale, onomasticile, petrecerile, serbările…, groşteii, afumăturile, caltaboşii, vitrinele încărcate, sacoşele pline…, facturile, pe Moş Crăciun, renii, Laponia etc. A, dar staţi o ţârică! Parcă mai e încă o chestie referitore la ceva ca un staul… Sau ca o iesle… Sau, cine ştie, poate mă înşel. Oricum, un staul întunecat şi umed nu prea are nimic în comun cu jaloanele enumerate mai sus, nu-i aşa?

Dar mai bine vă invit să vorbim despre draguţul de Moş Crăciun!!! Haideţi să le povestim tuturor, în special micuţilor, cât de bun este Moşul! Să le vorbim despre sania lui zburătoare care porneşte încărcată cu de toate şi care străbate tot mapamondul! Auzi, da Moşu ăsta de unde o fi originar, din Laponia cea nordică sau din… Betleem!?! Aaa, nu, Moşul stă sigur în Laponia, am văzut şi la televizor! Mă scuzaţi, sunt aşa de zăpăcit în perioada sărbătorilor!… La fel ca voi, nu-i aşa? Am atât de multe pe cap şi nu ştiu de ce tocmai acum îmi tot vin în minte imagini precum: iesle, ciobănaşi, staul, drumeţi şi… iar Betleem!? O fi vorba despre vreo poveste absurdă a copilăriei, despre vreun prunc nou născut care primise ceva cadouri de la Moşul cel Bun. Sau poate cadourile erau de la trei magi şi de la… îngeri!?!… Ce magi, domne, şi ce îngeri? Că doar ştie toată lumea că scumpii de spiriduşi sunt ajutoarele Moşului!

Cred că le-am încurcat rău de tot. Uff, în acest moment, ca să-mi pot clarifica ce anume sărbătorim, chiar aş avea nevoie de puţin ajutor. Ia, staţi, staţi o ţârişoară să-mi trag sufletul!… Şi acum, că-mi pare că m-am liniştit puţin, tind să cred că despre altceva ar putea fi vorba în această perioadă. Parcă despre o noapte întunecată şi friguroasă, şi despre nişte călători care nu găsesc locşor unde să-şi tragă sufletul, şi despre un copil născut într-o sărăcie lucie… Hmm, păi şi atunci - dacă ar fi aşa - despre ce ne mai aminteşte opulenţa cu care ne împresurăm în toată această lună?… Hai, că nici nu mai ştiu ce să cred! Şi, până la urmă, Moş Crăciun acesta există sau nu? Voi ce părere aveţi?

Iar acum, să mă scuzaţi, domniile voastre, dar vreau să mă retrag puţin din această alergătură sufocantă! Îmi iau o pauză. Este absolut necesar s-o iau. De ce? Păi, ca să văd dacă nu cumva am greşit grav hiperbolizându-l pe bătrânul bărbos roşu şi, în aceşaţi timp, desconsiderându-l pe Micul Nou-Născut. Gata, ştiu, voi merge să mă informez! Cu siguranţă voi merge! Dar unde? Şi cine ar putea să mă lămurească şi să-mi vindece nevroza?… Staţi aşa, dragilor, am găsit! Parcă un renumit Dr. Luca ar fi scris explicit în Evanghelie - best-seller-ul său - despre evenimentul căruia s-ar cuveni să-i oferim toată atenţia. Gata, voi da praful jos de pe Scriptură şi voi elucida singur Misterul! Iar după ce voi studia temeinic subiectul, poate voi reveni să vă povestesc şi vouă. Însă, domniile voastre, continuaţi să alergaţi, cine ştie unde veţi putea ajunge!

miercuri, 4 decembrie 2013

Sfântul Nicolae

Se apropie cu paşi repezi şi Sărbătoarea Sfântului Nicolae, iar noi încă nu ne-am decis ce cadouri să le facem celor dragi! Ameţiţi de beculeţele colorate şi de reclamele luminoase ale oraşului, ne lăsăm sufocaţi încă o dată de comercialul care aproape a înlocuit sfinţenia sărbătorilor ce se doreau a fi creştine. Preocupaţi atât de mult cu alegerea cadourilor, cu împachetarea şi distribuirea lor, nu mai avem timp să înţelegem şi motivul pentru care Sfântul Nicolae a devenit protectorul copiilor, în special. Ca să nu mai spunem că unii dintre creştini l-au numit „Moş” pe Sfântul, încercând şi reuşind pe-alocuri să-l desacralizeze. Drept urmare, ne vom strădui să le ţinem piept acestora, scoţându-vă ochii din vitrine şi îndreptându-vă atenţia asupra evenimentelor care l-au făcut sfânt pe Nicolae.

Data naşterii Sfântului ne este necunoscută. Ştim doar că s-a născut la sfârşitul secolului al III-lea, în vremurile în care împăraţii Diocleţian şi Maximilian îi persecutau pe creştini. Nicolae s-a născut la Patara, în părţile Lichiei, iar părinţii săi care erau creştini se numeau: Teofan şi Nona. Întemniţat din cauza credinţei, tânărul Nicolae a fost eliberat în urma edictului dat în 313 de cei doi cumnaţi: Constantin şi Liciniu. După eliberare, pentru a-i mulţumi Domnului, Nicolae a vizitat locurile sfinte din Ierusalim. Încheind acest pelerinaj, s-a întors în Lichia (în Turcia de azi). Aici, după moartea episcopului Ioan  probabil unchiul său – sinodul episcopilor din împrejurimi, sub inspiraţia Sfântului Spirit, l-a ales pe Nicolae să fie consacrat episcop al Mirei Lichiei.

Una dintre cele mai cunoscute legende atribuite sfântului spune că trei surori nu se puteau mărita din cauza nevoilor materiale cu care se confrunta tatăl lor. Mai mult, părintele lor începuse să ia în calcul şi posibilitatea ca acestea să se prostitueze pentru a se putea întreţine. Aflând de la Dumnezeu despre planul tatălui, atunci când copilelor le-a venit vremea să se căsătorească, episcopul Nicolae a lăsat la uşa casei acestora câte un săculeţ cu aur. O altă variantă spune ca săculeţii cu aur au fost lăsaţi prin hornul casei şi au căzut în şosetele puse la uscat, de unde şi obiceiul atârnării şosetelor la şemineu. Când a venit timpul celei de-a treia fete să se mărite, tatăl fetelor a stat de veghe pentru a-l descoperi pe binefăcător. Văzându-se deconspirat, Sfântul Nicolae i-a cerut acestuia să păstreze secretul, însă în zadar, deoarece tatăl copilelor nu s-a putut abţine să-şi facă cunoscut binefăcătorul. De atunci, continuă legenda, toţi cei care primesc daruri neaşteptate îi mulţumesc Sfântului Nicolae pentru ele. În iconografia apuseană (vezi foto) cei trei săculeţi cu bani de aur sunt reprezentaţi sub forma a trei bile de aur, devenite simbolul Sfântului.

Ajuns episcop, Nicolae ar fi participat la primul Conciliu Ecumenic din 325 de la Niceea. Aici el l-ar fi pălmuit pe preotul egiptean Arie, cel care nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, fapt pentru care i s-ar fi luat omoforul şi evanghelia – simbolurile arhieriei  şi pentru care a fost închis. La scurt timp, în urma viziunilor avute de unii dintre cei 318 părinţi care au participat la sinodul niceean, Sfântul Nicolae a fost eliberat şi repus în drepturi. Se pare că data trecerii la cele veşnice a Sfântului Nicolae este 6 decembrie 345 (după alţii 352); iar din anul 1087, pentru a nu fi distruse de musulmani, moaştele sale au fost luate din Mira şi mutate în sudul Italiei, la Bari.

Ulterior, după încreştinarea slavilor, cultul Sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului agriculturii, Mikula. Astăzi, Sfântul Nicolae este considerat a fi patron al Ţărilor de Jos, al Greciei, al Rusiei, al provinciei Lorena şi al mai multor oraşe europene, în special Bari. Mai este cunoscut şi ca ocrotitor al fetelor nemăritate, al mireselor, al călătorilor, al comercianţilor  adică tocmai al acelora care astăzi îi desacralizează cultul, ce ironie! –, al celor acuzaţi pe nedrept şi, desigur, al copiilor.

Din nefericire, cu timpul, sărbătoarea personajului imaginar Moş Crăciun a înlocuit-o pe cea a „Sfântului minunilor” în numeroase ţări, iar Moşul a devenit o oportunitate pentru comercianţi pentru a-şi mări vânzările. Tot în timp, faima lui Nicolae de episcop sfânt a fost ştearsă şi înlocuită cu imaginea celui care le aduce daruri copiilor, în urma poveştii celor trei surori ajutate de Sfânt. Cum s-au întâmplat toate acestea? Atunci când emigranţii din nordul Europei s-au stabilit în Statele Unite ale Americii, iar imaginea Sfântului Nicolae – „Sinterklaas”, după cum îl numeau olandezii – s-a metamorfozat în cea a lui „Santa Claus”, Moş Crăciunul modern care s-a rupt definitiv de spiritualitatea creştină a sărbătorilor de iarnă. Iar din State, Moşul, simpatic cum îl ştim, s-a cocoţat pe TIR-urile celor de la Coca-Cola şi a venit şi pe la noi.

Aşadar, înainte de a da buzna în magazine şi de a le prăda rafturile, poate că ar trebui să avem şi un scurt moment de reflecţie: de ce cumpărăm cadouri în perioada Crăciunului şi, mai ales, pentru cine le cumpărăm? Că dacă nu o facem în numele lui Hristos şi pentru El, atunci am pierdut şi noi tot ce era mai creştinesc şi mai frumos în acest timp sfânt.


marți, 19 noiembrie 2013

Situaţia românilor transilvăneni înainte de 1700 - premisă a Unirii cu Biserica Romei


Începând cu secolul al XV-lea Transilvania era condusă de cele trei naţiuni (unguri, secui şi saşi) care prin alianţa  Unio Trium Nationum creată în 1437 şi-au unit forţele pentru a supune ţărănimea transilvăneană, această alianţă fiind întărită de legislaţia de mai târziu şi de culegerile de legi, în special de  Tripartitum (1526), Approbatae Constitutiones (legile adoptate de Dieta Transilvaniei între anii 1540-1653) şi Compilatae Constitutiones (legislaţia dintre anii 1654-1669). Termenul naţiune implica în acest sens mai mult calitatea decât cantitatea. El nu îi definea pe toţi oamenii cu aceeaşi origine etnică, ci doar pe cei care deţineau drepturi şi imunităţi speciale. Astfel nici ţăranii unguri, saşi sau secui nu aparţineau nici ei vreunei naţiuni şi nici nu participau la viaţa politică.

Excluderea românilor din rândul naţiunilor politice se baza mai ales pe criteriul de clasă socială deoarece marea majoritate a românilor erau ţărani (iobagi) şi deci nu se puteau alătura vreuneia dintre naţiunile existente sau să formeze o naţiune a lor. Deoarece şi ţăranii celor trei naţiuni erau excluşi din viaţa politică, este posibil ca ei să fi fost privilegiaţi de faptul că, din punct de vedere etnic, erau reprezentaţi în Dietă, iar românii, după cum am observat, nu au avut parte de o astfel de reprezentare, termenul român devenind sinonim cu termenul ţăran. Oricum, până în secolul al XVII-lea legislaţia Dietei în ceea ce priveşte taxele, prestaţiile în muncă pentru domnii pământului sau dările făceau discriminări evidente între ţărani şi au reuşit într-o mare măsură să-i izoleze pe români  de celelalte naţiuni transilvănene. Datorită stării deplorabile în care se aflau românii transilvăneni, în repetate rânduri aceştia s-au răsculat pentru a-şi cere drepturile, iar una dintre faimoasele adunări ale răsculaţilor este cea de la Bobâlna din 1437 care însă în loc să ducă la îmbunătăţirea sorţii românilor, a dus la înfrăţirea nobililor unguri, saşi şi secui pentru a se apăra împotriva unor eventuale evenimente de acest fel prin alianţa  Unio Trium Nationum.

După înfrângerea Ungariei la Mohács (1526) de către turci, o parte a nobilimii maghiare s-a refugiat în Transilvania care avea în acel timp o organizaţie autonomă sub protecţia turcilor. Antagonismul dintre naţiunile privilegiate şi masa românilor devine acum tot mai pronunţat. În acest fel iobagii devin clasa socială care va fi silită să rămână secole la rând în întunericul ignoranţei deoarece pe lângă munca şi birurile la care erau obligaţi, mai erau puşi şi în situaţia de a nu se bucura de nici un fel de educaţie culturală sau civică (şcolile fiind rezervate numai claselor privilegiate). Această ostilitate faţă de elementul român a durat aproape tot veacul al XVII-lea, până în 1685, când Transilvania a ajuns sub stăpânirea Casei de Habsburg. Înainte de ocuparea Transilvaniei de către Austria, această provincie avea o individualitate politică pe care a reuşit să şi-o păstreze pe parcursul timpului. După ocupaţia habsburgică, principatul s-a aflat în permanentă opoziţie cu cealaltă parte a Ungariei. Însă, mai înainte de aceasta, la începutul secolului, luptele dintre germani şi turci pentru ocuparea Ungariei au influenţat şi politica Transilvaniei.

Victoriile coaliţiei austro-polone împotriva turcilor la Viena (în 1683), la Buda (2 septembrie 1686) şi la Mohács (12 august 1687) au deschis şi calea spre Transilvania care fiind stat autonom sub suzeranitate turcească solicita Imperiului Habsburgic o procedură legală care să recunoască stările ţării. Evenimentele politice şi militare care au urmat au reuşit în final să determine Curtea vieneză la perfectarea compromisului cu stările privilegiate, efectele acestui compromis reflectându-se în Diploma leopoldină (4 decembrie 1691) care a servit drept constituţie provinciei nou anexate. Înainte de acesta însă, atunci când armatele Împăratului au intrat în Transilvania nu au fost primite cu mare entuziasm din partea saşilor şi a ungurilor care nu doreau să îşi piardă privilegiile moştenite din Evul Mediu. Iobagii în schimb, sperau ca noua autoritate să le schimbe condiţiile de trai. În pofida acestor aşteptări, diploma semnată în decembrie 1691 oglindeşte înţelegerea dintre stări şi Imperiu, definind totodată, raporturile principatului cu puterea centrală. Menţinând bazele constituţionale ale ţării – unirea celor trei naţiuni medievale, statutul religiilor recepte (catolică, calvină, luterană şi unitariană), Dieta, legislaţia, administraţia şi justiţia principatului – Imperiul reuşeşte să integreze Transilvania, recunoscându-i în acelaşi timp şi statutul separat. În realitate, instituţiile principatului, guvernul, armata, tezaurul, au fost subordonate Vienei prin Cancelaria aulică (1694).


Până destul de târziu, românii transilvăneni nu au avut o mitropolie proprie. Cele de care depindeau erau situate, în general, destul de departe: în Ţara Românească, Moldova, Serbia sau Haliciu. Evident, de la asemenea distanţe, atribuţiile pastorale s-au exercitat cu dificultate. În acest context, mănăstirile româneşti au devenit principalele centre de îndrumare şi supraveghere a vieţii bisericeşti, iar una dintre misiunile lor importante era cea de a întreţine un elementar învăţământ preoţesc care, chiar dacă nu a avut un cadru sistematic de organizare, a asigurat pregătirea clerului de rit oriental. Asemenea centre au existat la Feleac, Vad şi Strâmba Fizeşului (lângă Dej), la Telciu (zona Năsăudului), la Râmeţi, Geoagiu şi Silvaş (în sudul Transilvaniei). În unele dintre acestea, în secolele XV-XVI, au fost instalate scaune episcopale cu activitate sporadică şi jurisdicţie imprecis determinată. Episcopii efemere au putut fi astfel atestate la Peri (1931), la Feleac (în 1488), la Hunedoara (în 1456) sau la Vad (de către Ştefan cel Mare pentru posesiunile sale din Transilvania: Cetatea de Baltă - lângă Blaj - şi Ciceu care cuprindea 60 de sate). Această episcopie a Vadului va dura aproape 80 de ani, iar jurisdicţia sa acoperea văile Mureşului şi Someşului, comitatul Bistriţei şi, cu intermitenţe, Maramureşul. O altă episcopie cunoscută este cea de la Geoagiu care a activat din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi care şi-a încetat activitatea în deceniul al şaptelea al secolului următor, atunci când, acţiunile prozelitiste ale Bisericii reformate vor atinge apogeul.

Mihai Viteazul este cel care a întemeiat prima mitropolie a întregului Ardeal atunci când, prin pactul încheiat cu Sigismund Báthory în 1595, a asigurat trecerea tuturor românilor din Transilvania sub jurisdicţia mitropolitului de Târgovişte. Tot domnitorul Ţării Româneşti a construit în anul următor la Bălgrad (Alba Iulia) o mănăstire destinată viitoarei reşedinţe mitropolitane unde în 1599 a fost instalat vlădica Ioan din Prislop drept ierarh al tuturor românilor din principat. Urmaşii acestuia vor purta titlul de Mitropoliţi ai Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului, Maramureşului şi Ţerii Ungureşti. Pe tot cursul secolului al XVII-lea aceştia vor fi supuşi influenţei directe şi controlului tot mai insistent al principilor Transilvaniei care, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, au căutat să-i câştige pe români pentru cauza calvină.

Am văzut că până în ajunul dezastrului de la Mohács din 1526 care a provocat prăbuşirea şi desprinderea Ungariei de Transilvania, cele trei naţiuni dominante ale acestei provincii formau, din punct de vedere bisericesc, o unitate perfectă. Toate trei, cu excepţia protopopiatelor (decanatelor) săseşti ale Sibiului şi Braşovului, erau supuse jurisdicţiei episcopului catolic din Alba Iulia. Curentul reformist iniţiat de Martin Luther, odată pătruns în Transilvania, în curs de numai trei decenii, a reuşit să destabilizeze puternicul catolicism transilvănean din care nu au mai rămas decât câteva frânturi care nu şi-au mai putut aduce aproape nici un aport în viaţa politică şi socială a ţării. Cauzele care au dus la răspândirea vertiginoasă a reformei în Transilvania sunt în mare parte identice cu cele din Germania: conştiinţa necesităţii unei rapide reformări a întregii vieţi bisericeşti pentru a readuce simplitatea şi puritatea evanghelică în manifestările Bisericii. În acel moment existau: sus un cler înalt politicianizat şi laicizat, iubitor de imense bogăţii câştigate cu orice preţ şi prea puţin preocupat de realizarea idealului de austeră perfecţiune creştină, iar jos un cler de rând, lipsit de cultură, care se limita la săvârşirea mecanică a ceremoniilor rituale şi care avea o viaţă nu tocmai exemplară pentru credincioşii storşi de biruri şi de crunta sărăcie. O altă cauză favorabilă reformei a fost Umanismul cu dispreţul său pentru rigidul Scolasticism (care devenise aproape filosofia oficială a Bisericii) şi care propunea libertatea deplină a afirmării personalităţii.

Cauzelor de ordin general expuse mai sus li s-au adăugat şi alte cauze de ordin local. Spre exemplu cazul saşilor care intraseră într-un tulburător conflict cu faimosul mitropolit de Esztergom, cardinalul Toma Bakocz, cel care uimise prin fastul, luxul şi bogăţia sa şi care a reuşit să-şi supună definitiv decanatele de Sibiu şi Braşov. Tendinţa de a stăpâni cele două mari centre era percepută de saşi ca pe un pericol naţional, iar reforma era percepută în schimb ca pe un mijloc de înlăturare pentru totdeauna a acestei ameninţări.

Cu episcopi pentru care episcopatul era numai izvor de venit, uneori cu episcopi copii dar şi cu episcopi cu o altă vocaţie decât cea spirituală, Biserica ajunsese pe mâna vicarilor fără pregătire şi fără autoritatea necesară menţinerii unei riguroase discipline în rândul clerului inferior lipsit de pregătire. Toate aceste cauze i-au împins pe saşi să îmbrăţişeze, iniţial, luteranismul într-un timp relativ scurt şi nu lipsit de evenimente. Saşii însă, în avântul lor de a reforma şi purifica Biserica, s-au îndreptat şi către români, cu atât mai mult cu cât aceştia nu aveau ierarhia fastuoasă şi bogată sau amestecată în războaiele lumii, cum aveau latinii, ci erau abia la începutul înfiripării unei ierarhii modeste şi timide Românii nu îl aveau nici pe papa de le Roma şi mai mult, luau Împărtăşania sub amândouă speciile (a pâinii şi a vinului), neavând nici celibatul preoţilor. Aveau, în schimb, posturi şi icoane, se închinau sfinţilor, dădeau de pomană pentru morţi, iar cuvântul lui Dumnezeu îl ascultau într-o limbă străină şi neînţeleasă (slavona).

Pentru a-i ajuta pe români să se elibereze de aceste obiceiuri necreştine, saşii sibieni au început tipărirea de cărţi în limba română. Astfel a apărut în 1544, la Sibiu Catechismul românesc, o broşură lipsită de orice spirit ofensiv şi deci fără urmări însemnate ca de altfel şi cel de-al doilea catehism luteran tipărit la Braşov în 1559.  Convinşi de nereuşita unor astfel de încercări, saşii au renunţat la opera de convertire a românilor iar tipografia românească pe care o întemeiaseră la Braşov cu ajutorul diaconului Coresi a fost pusă la dispoziţia oricui putea plăti. Este de remarcat faptul că la această tipografie au fost tipărite atât cărţi româneşti şi slavoneşti de cel mai pur ortodoxism, dar şi cărţi de violentă propagandă calvinistă.

Acţiunea prin care se dorea reformarea bisericii româneşti a fost preluată de însăşi stăpânirea maghiară a Transilvaniei care, spre deosebire de saşi, îmbrăţişase reforma lui Calvin. Calvinismul însă era mai rigid şi mai puţin flexibil decât luteranismul, ceea ce explică şi caracterul mai agresiv al acţiunii sale de convertire. Aşadar, Biserica românească, deşi tolerată, era lipsită de privilegii şi considerată de celelalte religii recepte schismatică, obscurantistă, primitivă şi acuzată că propagă credinţe, rituri şi superstiţii păgâne. După severele acuzaţii aduse preoţilor valahi, Dieta de la Sibiu din 1566 decide să treacă Biserica românilor sub autoritatea celei calvine, numind chiar un episcop valah calvin, pe George de Sângeorz din Vad. Iată ce spunea art. 17 al Dietei în acest sens: „Pentru ca predicarea Evangheliei să nu fie stingherită la nici o naţiune, iar cinstea şi mărirea lui Dumnezeu să nu fie vătămate ci, dimpotrivă, să se stârpească şi să înceteze toate idolatriile şi injuriile aduse Domnului, se decide din nou ca astfel de idolatrii să fie şterse la toate popoarele acestei ţări, iar cuvântului Domnului să fie răspândit liber, mai ales între valahi… celor care nu vor să primească adevărul, Măria Sa le porunceşte să interpreteze Biblia cu superintendentul, episcopul George şi să pătrundă înţelesul adevărului. Cei care nici astfel nu vor face loc adevărului înţeles să fie îndepărtaţi din ţară, fie episcopi valahi, fie preoţi, fie călugări; şi cu toţii să asculte numai  de episcopul ales, superintendentul George şi de preoţii aleşi de el.” Episcopul român calvin George de Sângeorz a întrunit în 1567 la Teiuş un sinod care a decis introducere limbii române (a poporului) în Biserică pentru ca, aşa cum spune şi Molitvelnicul lui Coresi, „să înţeleagă popa ce zice însuşu şi oamenii ce ascultă”. Liturghia urma deci să fie rostită în româneşte, pe înţelesul credincioşilor, înlăturâdu-se astfel slavona, cea care fusese impusă de vechile rânduieli bisericeşti. Biserica română din Transilvania nu a opus rezistenţă acestei reforme care a fost menţinută chiar şi după desfiinţarea episcopiei calvine române.

Cum existenţa culturală a românilor era legată strâns de voinţa lor religioasă, introducerea limbii române în slujba bisericească a avut consecinţă, după cum spunea şi Nicolae Iorga, „înjghebarea unei culturi româneşti, crearea unui curent care merse să învie mult mai departe decât hotarele Ardealului, scrisul şi cugetarea neamului”. Politica de calvinizare, întreţinută de majoritatea reformată a Dietei, ajunge la apogeu către sfârşitul domniei lui Ioan Sigismund Zapolya (1540-1571). În aceşti câţiva ani românii au fost păstoriţi numai de către episcopul calvin. După 1571 însă, principii catolici din familia Báthory vor admite ca, alături de episcopii calvini, să fie reinstalaţi la Vad şi Silvaş vlădici ortodocşi, pentru a limita poziţiile de forţă ale calvinilor. În scurta sa domnie în Transilvania, şi Mihai Viteazul a încercat să întărească autoritatea Bisericii româneşti şi să îmbunătăţească situaţia socială a preoţilor. În acest sens, el a obligat Dieta să scutească de iobăgie pe preoţii români, dar nu şi pe familiile acestora. Cea mai mare realizare a lui Mihai Viteazul rămâne însă, aşa cum am arătat, întemeierea Mitropoliei din Bălgrad şi cu aceasta, instituirea primei ierarhii stabile a românilor transilvăneni.

Episcopii români de la Alba Iulia, în tot cursul secolului al XVII-lea, îşi puteau ocupa scaunul mitropolitan doar în urma validării lor de către principe şi, majoritatea dintre ei, erau unşi în Ţara Românească. Principii protestanţi au pretins cu insistenţă, uneori chiar cu duritate, ca ierarhii români să contribuie activ la orientarea Bisericii păstorite în sensul Reformei: să vegheze ca Liturghia să fie ţinută în limba poporului, să înlăture din Biserică tot ceea ce nu derivă din cuvântul Bibliei (Reforma considera că Tradiţia este generatoare de superstiţii), să înfiinţeze şcoli, să tipărească şi să răspândească texte pentru cultivarea credinţei pe înţelesul poporului. Pentru a îndeplini acest program, vlădicii urmau să fie îndrumaţi de superintendentul (episcopul) calvin şi supuşi autorităţii acestuia. Aşadar, începând cu secolul al XVII-lea, politica religioasă a reformaţilor faţă de români se schimbă, încercările de calvinizare radicală fiind înlocuite printr-o oarecare toleranţă faţă de ritul grecesc care se dorea trecut însă sub controlul Bisericii reformate. Pe de altă parte, după Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, de la sfârşitul secolului, este foarte probabil ca schimbarea statutului religios al românilor de la religie tolerată, la religie receptă să fi dus la abandonarea planului de convertire susţinut de reformaţi.

Am redactat acest succint studiu (ca şi pe cel anterior - Starea materială a clerului român...), pentru a evidenţia contextul în care transilvănenii au ales Unirea cu Biserica Romei. Desigur că acest tablou este departe de a fi complet, însă cele scrise mai sus pot deveni punct de plecare pentru cei care doresc să se debaraseze de partizanatul confesional şi să înţeleagă necesitatea evenimentelor eclesiastice întâmplate în jurul anului 1700 în Principatul Transilvaniei.

Marele Principat al Transilvaniei în hărţile iozefine, 1769-1773 (Sursa)

Bibliografie:

● ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998
● ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006
● David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Ediţie revăzută, Bucureşti, 1984
● Keith Hitchins, Clerul român din Transilvania înainte de unirea cu Roma, în 300 de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000
● Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006


luni, 18 noiembrie 2013

Starea materială a clerului român din Transilvania – premisă a Unirii cu Biserica Romei


Cercetarea condiţiei clerului român din Transilvania în secolul al XVII-lea este necesară în descoperirea motivelor pentru care unirea cu Biserica Romei ar fi putut fi atractivă acestuia. Analiza superficială a negocierilor dintre reprezentanţii catolici şi episcopii Teofil şi Atanasie precum şi a actelor unirii sau a diplomelor leopoldine din 1699 şi 1701 ar putea sugera că clerul român ar fi fost obligat să accepte Unirea din perspectiva beneficiilor economice şi politice ce urmau a fi câştigate şi nu din convingeri religioase. Însă, dacă ne-am limita la a face doar o investigaţie a condiţiilor materiale în care trăia clerul român transilvănean înainte de 1700, portretul acestuia va rămâne totuşi incomplet, deoarece unirea clerului ortodox transilvănean cu Biserica Catolică nu poate fi explicată numai prin analiza circumstanţelor materiale. Aşadar, când vom analiza motivele care au dus la acceptarea Unirii, va trebui luat în considerare şi climatul teologic sau cel mintal existent în acele vremi.

Harta Transilvaniei în secolul al XVII-lea (Sursa)

Locul pe care clerul românesc din Transilvania l-a ocupat în secolul al XVII-lea a fost determinat în mare măsură de legi şi practici ale principatului încă din secolul al XV-lea. Astfel, clerul românesc era părtaş la discriminările şi excluderile din viaţa politică pe care naţiunile guvernante le-au impus românilor ca şi comunitate. Pentru a găsi adevăratele motive care au determinat clerul român să se unească cu Biserica Romei, pe lângă examinarea statutului economic şi social din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, trebuie arătat şi cât de pregătit era clerul din punct de vedere formativ; şi dacă această clasă, chiar dacă nu în totalitate, emitea pretenţii de emancipare sau, mai ales, care erau aspiraţiile clericilor faţă de credinţă dar şi faţă de propria comunitate.

Preotul român parohial a fost cel care în mod evident a purtat povara lipsurilor prescrise în Approbatae şi Compilatae Constitutiones astfel, el era discriminat în primul rând din cauza religiei sale şi, un fapt bizar, ortodocşii transilvăneni nu erau recunoscuţi nici măcar ca fiind creştini, fiind în schimb alăturaţi schismaticilor! Dacă preoţii uneia dintre celelalte patru religii permise erau oameni liberi şi uneori puteau fi chiar nobili şi deci scutiţi de taxe publice, de cele mai multe ori preoţii români cădeau într-o categorie cu totul diferită. Nici chiar preoţii români care locuiau într-un sat liber nu aveau nici un fel privilegii, nu le era permis să colecteze zeciuiala; fiind ei înşişi obligaţi să plătească zeciuială către clericul unei alte religii. Existenţa materială a preotului de la sat era precară, enoriaşii fiind şi ei împovăraţi cu taxe la stat şi cu datorii şi servicii către domnii de pământ nu-i puteau plăti un salariu regulat. Uneori, pentru a-şi putea întreţine familiile, preoţii lucrau pe câmp şi fiindcă pământul lucrat aparţinea adesea unui stăpân ei deveneau subiecţi ai aceloraşi dijme şi taxe aplicate iobagilor. Mai mult, ca şi o regulă generală, pe lângă obligaţia substanţială către trezoreria Principatului, fiecare preot român îi datora stăpânului un honorarium (taxă anuală în bani sau bunuri).

Dificultăţile cu care s-au confruntat preoţii români i-au obligat pe principii Transilvaniei ca uneori să-i scutească pe aceştia de diferite taxe sau dări şi să limiteze tratamentul arbitrar la care adesea îi supuneau stăpânii funciari. Aceste acte însă, nu erau tot timpul expresii ale altruismului ci, de cele mai multe ori, ele deveneau mijloace de atragere a românilor la calvinism. Chiar şi aşa, aceste beneficii făcute în favoarea clerului român de către principi au atras mânia domnilor de pământ care controlau Dieta şi care au reuşit să abroge rapid decretele principilor, reimpunând vechile poveri. De exemplu, Dieta din 1680 a eliminat toate scutirile acordate preoţilor români, iar cea din 1683 a stabilit ca toţi candidaţii români la preoţie să plătească honorarium-ul către stăpâni.

În ciuda tuturor acestor condiţii exista însă o inflaţie de preoţi deoarece anumite sate aveau până la zece preoţi, în funcţie de mărimea lor şi foarte puţine sate par să nu fi avut nici un preot pentru mai mult timp. Faptul că găsim în secolul al XVII-lea o competiţie intensă pentru ocuparea funcţiilor eclesiastice ne sugerează că avantajul de a fi preot depăşea poverile; deoarece chiar şi continuarea exploatării preoţilor de către domnii feudali, care ignorau decretele avantajoase date de principi, nu i-au putut descuraja pe candidaţii la preoţie. Practic, mulţi preoţi erau pregătiţi să reziste durei realităţi a iobăgiei. Un rol deosebit în acest sens l-au avut şi scutirea preoţilor în funcţie  de plata zeciuielii şi de robotă (muncă obligatorie pe care ţăranii dependenţi o făceau stăpânilor de pământ), aceste scutiri fiind un bun stimulent pentru mulţi ţărani care au devenit preoţi.

Cu siguranţă că avantajele materiale singure nu pot explica în totalitate atracţia pe care o exercita preoţia ca şi carieră şi deci, existau şi tineri care erau atraşi de preoţie din pietate sau din convingere. Pe de altă parte, cariera în Biserică era una dintre puţinele căi care le puteau îmbunătăţi românilor condiţiile de viaţă sau chiar ascensiunea socială. Este cunoscut şi faptul că mulţi dintre preoţii care deţineau pământ respectau o oarecare tradiţie prin care cel puţin un fiu să devină preot pentru a se conserva în familie darul preoţiei, lucru care nu este chiar străin nici timpurilor noastre.

În comparaţie cu simplii preoţi, clerul superior avea atât un stil diferit de viaţă dar şi o altă viziune asupra vieţii. Este clar deci că o funcţie, cea de protopop spre exemplu, oferea mai multe avantaje. Spre exemplu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea protopopii erau confirmaţi în funcţii de către autorităţile locale sau chiar de către principe. Poziţia socială şi standardul de viaţă al protopopilor era net mai bun decât al parohilor. În plus, faţă de venitul de la parohiile lor, mai primeau şi contribuţii de la toţi preoţii care se aflau sub jurisdicţia lor. Câţiva dintre ei deţineau proprietăţi şi erau destul de bogaţi ca să plătească restaurarea sau chiar construirea de biserici. Totuşi, ca şi preoţii parohi, şi protopopii aveau obligaţii faţă de autorităţi: pe lângă plata acelui honorarium anual, ei mai ofereau şi diferite cadouri cu ocazia Crăciunului, Paştelui şi Rusaliilor; însă ei nu au fost niciodată supuşi la prestaţii în muncă. Chiar dacă pare că protopopii erau oarecum preferaţi de autorităţi, nici ei nu puteau scăpa de complexul inferiorităţii sociale pe care îl simţeau datorită religiei lor.

Dintre toţi membrii clerului, mitropoliţii sau episcopii întâmpinau, probabil, cele mai mari dificultăţi. Ei trebuiau să supravegheze problemele tuturor bisericilor, răspunzând chiar de supravieţuirea acestora. Chiar dacă poziţia lor eclesiastică le-ar fi dat dreptul la privilegii şi onoruri, ei erau destul de des împiedicaţi de către principi sau de Dietă să îşi exercite funcţia. Adăugând faptul că pe lângă toate discriminările religioase şi excluderea de la onoruri civile sau avantaje materiale, clericii au fost în mod constant obiecte ale prozelitismului calvin, putem afirma că toţi membrii clerului românesc, superior şi inferior, au avut o sarcină specială de suportat.

Pentru a răspunde aşa cum se cuvine la întrebarea: ce a motivat clerul român să adere la unirea cu Roma?, considerăm că trebuie să privim problema din două perspective – din cea a preoţilor parohi de la sate şi din cea a clerului înalt. Este cunoscut faptul că printre preoţii de la sate au existat ezitări, chiar dacă avantajele oferite de Unire trebuie să fi fost atractive, însă este neclar câţi dintre aceştia au avut cunoştinţă de detaliile negocierilor şi de termenii Unirii. Referitor la mitropoliţi şi protopopi, cărora iezuiţii şi ceilalţi promotori ai Unirii li s-au adresat direct, credem, problema a fost mai puţin ambiguă deoarece ei aparţineau unei lumi de idei diferite faţă de masa credincioşilor şi de majoritatea preoţilor parohi. Bine educaţi şi angajaţi în afaceri, ei fuseseră iniţiaţi în competiţia generală a societăţii acelui secol şi cu siguranţă erau nerăbdători să scape de intoleranţa pe care au avut-o de suportat şi să înlăture barierele care au împiedicat ascendenţa lor socială şi participarea la viaţa publică. Venirea Habsburgilor în Transilvania în 1690 şi propunerea Unirii venită din partea iezuiţilor le-au conturat uşurarea pe care o căutaseră. Aceste evenimente trebuie să îi fi convins că vechea ordine a fost schimbată şi trebuie ca ei să fi crezut în aşteptările unui nou viitor. Cu toate acestea, însă, clerul românesc din Transilvania a considerat de neimaginat abandonarea moştenirilor răsăritene.

Orientarea religioasă către Roma a clerului transilvănean s-a confundat deci şi cu dorinţa de emancipare şi de afirmare a neamului. Putem spune că prin Unirea cu Biserica Romei, pe lângă mulţimea de motive care sunt invocate de diferitele istoriografii, s-a sperat şi să se deschidă poarta către învăţătură şi adevăr atât pentru clerul Bisericii, cât şi pentru fii iobagilor. În acest fel, cultura a devenit un bun al tuturor românilor cărora, această Unire, le-a introdus în conştiinţă luminile umanismului şi ale renaşterii europene.

Bibliografie:

● ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998
● ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006
● Keith Hitchins, Clerul român din Transilvania înainte de unirea cu Roma, în 300 de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

N.B.: Voi reveni cu contextele: social-politic şi ecleziastic, anterioare Unirii.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Pe scurt, despre îngeri


Primele cuvinte pe care le găsim atunci când deschidem Scriptura sunt: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Geneză I, 1). Dar cerul acesta nu este acelaşi cu tăria creată de Domnul şi numită tot cer în cea de-a doua zi a creaţiei. Cerul de „la început” este, de fapt, lumea spirituală şi, deci, nevăzută a îngerilor pe care Dumnezeu, din iubire, a creat-o înaintea lumii materiale pe care noi o percepem. Aşa cum oamenii sunt cununa creaţiei pământeşti, tot aşa şi îngerii sunt cele mai nobile făpturi ale cerului spiritual. Catehismul Bisericii Catolice evidenţiază: „Existenţa fiinţelor spirituale, netrupeşti, pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri, este un adevăr de credinţă” (CBC, § 328). Aşadar, a asculta învăţătura bisericii despre îngeri devine cu adevărat o trăire a credinţei.

Din mărturisirile sfinţilor Bisericii şi din descoperirile Bibliei, scopul pentru care au fost creaţi îngerii este acela de a-l iubi pe Dumnezeu, de a-l preamări şi de a-i împlini voia sa sfântă în conducerea lumii, a popoarelor şi a oamenilor. Pentru aceasta îngerii au devenit apărători, mesageri şi călăuze ale oamenilor. Însă trebuie să remarcăm şi faptul că aceştia pot fi uneori şi executanţi ai pedepselor dumnezeieşti precum cele din Vechiul Testament - pierderea Sodomei sau plăgile venite peste egipteni.

Catehismul pentru clasele primare al P.S. Ioan Suciu ne spune că: „Îngerii sunt spirite curate (aşadar, nu au trup) care au înţelegere şi voinţă liberă”. Cuvântul înger (din latinescul angelus) înseamnă trimis. Acest fapt ne atestă că îngerul este un curier între oameni şi Dumnezeu şi viceversa: duce rugăciunile noastre la Dumnezeu, dar poartă şi mesajele Domnului care ne sunt adresate. Fiind spirite pure, îngerii ne sunt superiori nouă, oamenilor, având înţelegere şi voinţă mai puternice decât avem noi. Sfântul Dionisie Areopagitul (ucenic al Sfântului Apostol Pavel) îi clasifica în trei ierarhii, fiecare ierarhie fiind şi ea compusă din trei cete. În ordine ierarhică, de sus în jos, aceste cete sunt: tronurile, heruvimii şi serafimii; stăpânirile, domniile şi puterile; începătoriile, arhanghelii şi îngerii.

Dar din mulţimea acestora, conform Sfintei Scripturi, noi nu cunoaştem decât numele a trei îngeri din ceata arhanghelilor: Mihail, Gabriel şi Rafael. Fiecare dintre aceştia a primit misiuni speciale de la Dumnezeu. Astfel, Mihail (numele său înseamnă „Cine este ca Dumnezeu”) a condus lupta împotriva lui Lucifer şi a adepţilor săi, îngerii decăzuţi; Gabriel („Puterea lui Dumnezeu”) a fost trimis la Maria pentru a-i comunica Vestea cea Bună a mântuirii, dar tot el le-a vestit naşterea de prunci şi lui Ioachim şi Anei sau lui Zaharia (tatăl Botezătorului); iar Rafael („Medicamentul lui Dimnezeu”) l-a însoţit pe tânărul Tobie în călătorie şi l-a vindecat pe tatăl acestuia Tobit.

Încă de când suntem micuţi, mai ştim că fiecare dintre noi avem şi câte un înger păzitor sau apărător. Aceşti păzitori se străduiesc să ne îndrume paşii către propria salvare, către mântuirea propriilor suflete. Îngerii apărători fac eforturi pentru a ne feri de păcat, dar şi pentru a ne obţine virtuţi sau haruri deosebite. Tot ei ne trezesc în suflet mustrările de conştiinţă şi părerea de rău pentru greşelile comise. Dar misiunea îngerilor păzitori nu se încheie aici, tot ei sunt şi cei care ne feresc de pericolele la care viaţa noastră în trup este expusă: boli, atentate, accidente etc. Desigur că, ştiind toate acestea, am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm: dacă este adevărat că îngerul ne scapă de pericole, de ce ni se întâmplă totuşi atâtea nenorociri? Răspunsul este că îngerul rămâne tot timpul fidel misiunii sale, însă noi suntem cei care nu conştientizăm prezenţa şi misiunea sa. Noi suntem cei care, odată deveniţi adulţi, l-am neglijat total pe acest prieten fidel şi am uitat să-i mai cerem ajutor şi protecţie, aşa cum făceam în anii copilăriei când nu adormeam înainte de a rosti: „Înger îngeraşul meu ce mi te-a dat Dumnezeu…”!

După ce am amintit care este misiunea îngerului păzitor, poate că ar trebui să verificăm şi care sunt datoriile pe care le avem către acesta. E simplu, datoria pe care o avem faţă de înger este aceea de a-l asculta cu atenţie atunci când ne conduce pe calea îngustă a binelui şi de a-i fi recunoscători şi mulţumitori pentru grija şi fidelitatea pe care ni le poartă. Şi dacă până în acest moment al vieţii noastre de adulţi pre(a)ocupaţi nu am conştientizat misiunea şi rolul îngerului nostru păzitor, vă invit să redevenim copiii Împărăţiei Cerurilor şi să ne arătăm devoţiunea pe care o avem faţă de îngeraşul propriu, rostind din nou, seară de seară rugăciunea:

Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare;
Şi-n tot locul mă păzeşte şi de rele mă fereşte. Amin!


joi, 31 octombrie 2013

Arestarea şi primele încercări de „convertire” a episcopilor români uniţi



Este o certitudine faptul că episcopii uniţi au realizat în toamna anului 1948 că arestarea lor este iminentă. Vasile Aftenie declara în iarna anului 1948 că temniţele şi lagărele guvernului comunist nu îi sperie pe greco-catolici ci, „îi antrenează în lupta contra regimului”. Astfel, episcopii şi-au avertizat credincioşii de faptul că semnarea listelor de adeziune la alt cult ar fi un păcat contra Spiritului Sfânt şi au încercat să dea instrucţiuni care să permită o supravieţuire a Bisericii în catacombe. În acest sens ei au desemnat succesori, de exemplu, la Lugoj, locţiitor al episcopului fusese desemnat vicarul general Ioan PloscaruMai toţi episcopii greco-catolici au fost arestaţi noaptea, între 28-29 octombrie 1948, adică imediat după publicarea în presă a răspunsului dat de guvernul român la nota din 2 octombrie a Vaticanului. Ştirea arestării episcopilor uniţi a ajuns şi la diferite medii ortodoxe, D. Veştemeanu, consilier în Ministerul Cultelor, aflase de arestarea lui Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Tit-Liviu Chinezu, protopopul greco-catolic de Bucureşti, în seara zilei de 29 octombrie.

Imediat după arestarea episcopilor a urmat preluarea catedralelor şi a reşedinţelor episcopale. A urmat apoi preluarea locaşurilor de cult greco-catolice, dar şi a unor biserici care aparţineau cultului latin.

Acţiunea brutală de desfiinţare a BRU se va legifera la 1 decembrie 1948 prin Decretul nr. 358 care preciza: „ca urmare a revenirii la cultul ortodox român a comunităţilor locale ale cultului greco-catolic şi în conformitate cu art. I al Decretului nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale ale acestui cult (mitropolie, episcopii, capitluri, fundaţii, asociaţii precum şi orice alte instituţii şi organizaţii de orice altă natură sau nume ar fi) încetează de a mai exista”.

Pentru a desfiinţa BRU, puterea politică s-a folosit de metode barbare pentru a constrânge şi a şantaja. Episcopii nu trebuiau numai alungaţi, ci şi izolaţi şi exterminaţi. Această soartă nu o vor avea numai ei, ci şi întreaga instituţie pe care o reprezentau. Credincioşii uniţi au fost socotiţi o turmă gata să primească, cu uşurinţă, alţi păstori. S-a vorbit şi chiar s-a hotărât în numele lor: la Cluj, la Bucureşti şi la Alba Iulia. În numele unei false reuniri, s-au încălcat legi omeneşti dar şi legi ale iubirii creştine. Ierarhii Bisericii Unite împreună cu o parte din elita acestei instituţii (canonici, protopopi, profesori etc.) au început să fie purtaţi prin celulele poliţiilor care i-au arestat, pentru ca în final, să ajungă cu toţii în închisoarea din subsolul Ministerului de Interne. De la început au fost supuşi unui sever regim de detenţie, dar constrângerile, ameninţările, pedepsele aplicate şi practicate în toate închisorile comuniste nu i-au putut face pe aceştia să îşi vândă credinţa pentru nici un preţ.

O problemă stringentă cu care s-au confruntat conducerea BOR şi autorităţile statului a fost statornicia în credinţă a episcopilor uniţi, statornicie care genera şi o mai puternică rezistenţă a clerului unit clandestin sau chiar retractări ale preoţilor ce iniţial aderaseră la ortodoxie. După arestare, episcopatul greco-catolic a fost transferat la vila Patriarhiei Române din comuna Dragoslavele, deoarece oficialităţile încă mai sperau în convertirea a măcar unuia dintre episcopi. Canonicii şi preoţii uniţi cu funcţii importante au fost şi ei arestaţi şi aduşi la mănăstirea Neamţ. În perioada 13-15 noiembrie 1948, patriarhul Justinian se afla la Dragoslavele pentru a încerca să-i convingă pe ierarhi de necesitatea revenirii lor la ortodoxie. Deoarece tentativa patriarhului a eşuat, acesta şi-a mai încercat încă o dată norocul, printr-o altă vizită. În această a doua vizită la Dragoslavele, patriarhul a fost însoţit şi de arhimandritul Teoctist Arăpaşu. În urma discuţiilor, Justinian i-a lăsat pe arhiereii uniţi să înţeleagă că „s-ar putea să li se intenteze proces sau să fie mutaţi în altă parte, unde ar avea de suportat un tratament mai rău”, fapt care ar fi dus la un schimb dur de replici între patriarh şi episcopul Vasile Aftenie care i-ar fi zis primului: „piei de la mine, satano!”.

Bineînţeles, comentatorii greco-catolici au judecat foarte aspru participarea ierarhiei ortodoxe la drama Bisericii Unite, comparând împărţirea bunurilor sale, după desfiinţare, între BOR şi stat cu episodul biblic al împărţirii de către ostaşii romani a hainelor Mântuitorului, după crucificare. Chiar din toamna anului 1948 au apărut condamnări vehemente la adresa Bisericii Ortodoxe şi a autorităţilor statului, referitoare la drama Bisericii Romane Unite cu Roma, greco-catolică. Spre exemplu, într-un manifest semnat de comitetul provizoriu de conducere al PNŢ (din clandestinitate) se spunea: „Astăzi, Biserica Română Unită trebuie să dispară. Aşa a hotărât guvernul comunist şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române. Au fost confiscate de stat (bisericile, n.a.), a început procesul de lichidare a întregei Biserici Unite. E cea mai monstruoasă crimă împotriva Biserici noastre, a drepturilor şi aspiraţiunilor noastre naţionale. Călăii sunt, pe lângă guvernanţii comunişti, spre durerea noastră: patriarhul Justinian, mitropolitul Nicolae Bălan […], deveniţi cu toţii instrumente docile şi conştiincioase ale Partidului Comunist”.

Surse:
● Marcu, Vasile, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente şi mărturii, Editura Crater, Bucureşti, 1997
● Moisin, Anton, Episcopul român unit Vasile Aftenie, Partea întâi, Editura Imago, Sibiu, 2001
● Ploscaru, Ioan, Lanţuri şi teroare, Editura Signata, Timişoara, 1993
● Vasile, Cristian, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
● Vasile, Cristian, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003

miercuri, 23 octombrie 2013

Sfinţilor Grigorie Decapolitul şi Ioan de Capistrano rugaţi-vă pentru noi!

Printre diverşii istorici italieni care au studiat viaţa Sfântului Ioan de Capistrano (sărbătorit astăzi de Biserica Apuseana), se zvoneşte că trupul sfântului s-ar afla, ghiciţi unde, tocmai în biserica Mănăstirii Bistriţa din judeţul Vâlcea (aceeaşi mănăstire în care au fost „găzduite” măicuţele greco-catolice după fatidicul an 1948). Sfântul Ioan s-a născut în Capestrano, un sat din Abruzzi (Italia). Din tumultoasa-i viaţă de călugăr franciscan, amintesc doar aportul pe care Ioan l-a avut în bătălia de la Belgrad (1456), atunci când Ioan Huniade (adică de Hunedoara) i-a respins pe turci.

Dar să revin la zvonul auzit din gura unui preot italian preocupat de această temă. Îmi povestea că un grup de istorici şi de teologi italieni ar fi pornit să caute trupul franciscanului luptător de la Belgrad. Şi în urma cercetărilor amănunţite, aceştia s-au bucurat să-l descopere pe sfântul din Capestrano tocmai în biserica mănăstirii despre care vorbeam anterior! Se pare că negustorul care a vândut moaştele banului Barbu Craiovescu, a ascuns voit identitatea acestora. Desigur că reprezentanţii Episcopiei Râmnicului - pe atunci - au respins dovezile aduse de italieni, susţinând una şi bună că trupul cu pricina nu este al lui Ioan de Capistrano, ci al lui… Grigorie Decapolitul, cel sărbătorit de biserica ortodoxă din România la 20 noiembrie, pare-mi-se!

Buuun, acestea fiind spuse ce era de făcut? Italienii au propus atunci datarea rămăşiţelor pământeşti din racla ce se află expusă în biserică prin utilizarea metodei cu radiocarbon sau Carbon-14. Şi dacă ţinem cont de faptul că Sfântul Grigore a trecut la cele veşnice în secolul al IX-lea, iar Sfântul Ioan în secolul al XV-lea, propunerea cercetătorilor era, evident, una justificată. Răspunsul primit de la reprezentanţii BOR a fost, desigur, unul negativ. Sau altfel spus: ce mai contează ale cui sunt moaştele din racla de argint aurit de la Bistriţa (vezi foto), atâta timp cât poporul găseşte acolo ascultarea rugăminţilor fierbinţi?

NB: Celor care, în urma lecturii afirmaţiilor de mai sus, li s-a urcat sângele în cap, le reamintesc că până una-alta vorbim doar despre o ipoteză sau despre un zvon pe care am vrut să-l împărtăşesc şi preaiubiţilor mei cititori. La confirmare, vom reveni cu detalii.


ADDENDAÎnsăşi posteritatea devoţională ulterioară conferită Sf. Ioan Capistrano, însufleţitorul spiritual al lui Ioan de Huniade, reticent până la violenţă faţă de activitatea episcopului Ioan de Caffa, dar care nu a tulburat prea mult echilibrul religios al nobilimii române din Haţeg, avea să-i joace feste acestui discipol al Sf. Francisc: conform unor cercetări începute la sfârşitul secolului trecut şi continuate în timpul primului război mondial, relicvele atribuite Sf. Grigorie Decapolitul, venerate la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia), achiziţionate de Barbu Craiovescu după 1517 din Serbia, ar fi, de fapt, ale Capistranului.

Sursa: Caietele OBSS I - Probabil că nota 13 de subsol de la pagina 23 ar putea să facă puţină lumină în chestiunea noastră de mai sus (S. Damian, F. De Marchis, San Giovanni da Capestrano, 1386-1456. Il mistero delle sue reliquie,Vita Minorum”, Padova). Voi încerca să dau de ea, apoi voi reveni. 

joi, 10 octombrie 2013

Parabola Semănătorului

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.
Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.


Pentru a-şi expune învăţătura, Mântuitorul folosea un limbaj simplu, accesibil tuturor celor care îl ascultau, indiferent de nivelul lor intelectual. Şi pentru a reuşi acest lucru, adesea, Domnul Isus se folosea de pilde sau parabole. Pilda semănătorului, cea care va fi proclamată duminică în biserici, ne dezvăluie necesitatea ascultării cuvântului lui Dumnezeu, dar şi a punerii acestuia în practică, condiţie sine qua non pentru accederea în Împărăţia Cerurilor.

Dacă vom urmări cu atenţie cuvântul evanghelic, vom constata că primele trei tipuri de pământ (drumul, solul pietros şi cel năpădit de spini) reprezintă opoziţia omului faţă de cuvântul Domnului, dar şi faţă de harurile dumnezeieşti care i-au fost încredinţate. Solul fertil, aşa cum bănuiţi, simbolizează primirea cuvântului şi sporirea acestuia. Altfel spus, există mai multe tipuri de reacţii ale omului, atunci când i se dezvăluie cuvântul dumnezeiesc. Şi acest lucru este posibil pentru că omul are toată libertatea în a asculta şi a pune în practică sau nu cuvântul (după cum ştim, Dumnezeu numai ne recomandă, nu ne şi obligă!).

A asculta înseamnă mai mult decât a auzi. A asculta cuvântul lui Dumnezeu cu adevărat, presupune şi împlinirea acestuia. Semănătorul îşi aruncă sămânţa peste tot ogorul lumii, însă, pentru ca aceasta să poată rodi însutit, depinde şi pe ce tip de pământ a căzut. Iar noi suntem singurii care hotărâm din ce fel de sol suntem plămădiţi. Aşa cum sămânţa aruncată pe pământ poate întâmpina diferite piedici în a face rod; la fel şi oamenii, prinşi în mijlocul hedonismului contemporan, pot fi întrerupţi sau înfrânaţi din acţiunea de sporire a talanţilor primiţi.

Căutând explicaţii ale acestei pilde, am găsit o comparaţie între etapele ascultării cuvântului dumnezeiesc şi dezvoltarea seminţei sădite în pământ. Astfel, audiţia cuvântului era comparată cu însămânţarea solului; înţelegerea sau priceperea cuvântului, cu încolţirea seminţei şi creşterea plantei; iar punerea cuvântului dumnezeiesc în practică era asemănată cu coacerea fructelor. Însă, prin parabola semănătorului, Isus Hristos ne arată că nu întotdeauna este aşa, nu întotdeauna sămânţa azvârlită pe ogor reuşeşte să aducă fructe sau roade. Deoarece omul poate auzi cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu-l priceapă; sau îl poate pricepe, dar nu-l poate pune şi în practică. Iată, deci, la ce suntem chemaţi de textul evanghelic al duminicii acesteia: nu doar să ascultăm cuvântul dumnezeiesc, ci şi să ne străduim să-l înţelegem, pentru ca apoi să-l putem aplica în propriile vieţi!