Scurt istoric al datei Crăciunului

Pentru că în trilogia despre viaţa Mântuitorului - cea pe care Sfântul Părinte Papa Emerit Benedict a scris-o - ni s-a atras atenţia asupra faptului că 25 decembrie nu este chiar ziua de naştere a lui Isus (lucru arhicunoscut printre teologi, de altfel), consider că se cuvin câteva precizări referitoare la această temă. Chiar dacă nu bănuiaţi, Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie la cel puţin trei secole de la moartea şi învierea Mântuitorului, începând cu secolul al IV-lea în Apus şi cu cel de-al V-lea secol în Răsărit. Iniţial, sărbătoarea Naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d.H. la Roma, iar în Est, Boboteaza - serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea - celebra atât naşterea, botezul, cât şi primul miracol al lui Isus.

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Isus. Numeroşi părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data adevăratei lor naşteri din perspectiva Bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi de festivismul celebrării pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special a Saturnaliilor romane. Şi chiar aveau dreptate să afirme acest lucru, deoarece plasarea sărbătorii Naşterii lui Isus Hristos - din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini - exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie, adică 25 decembrie sau 6 ianuarie, se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Isus!

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al Naşterii Domnului a fost, deci, că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală, se celebrau diverse date de naştere ale altor zei. Spre exemplu, o sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui Neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii, ca şi Saturnaliile, dealtfel. Odată ce creştinii au abandonat celebrarea Naşterii pe 6 ianuarie, optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi Naşterea lui Hristos. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol Invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Isus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon I, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a Zeului-Soare, fapt care l-a determinat pe papă să-i mustre pe rătăciţi.

Observăm, aşadar, cum importante componente sau tradiţii ale Crăciunului îşi au originea în antichitatea romană, o parte din ele datând dinaintea creştinismului. Iar printre aceste obiceiuri putem plasa şi băştinoasele noastre pluguşoare sau capre. Cu toate acestea, sărbătoarea Naşterii Domnului, Crăciunul, a reuşit să ia faţa sărbătorilor păgâno-romane. Rămâne totuşi de văzut dacă această deosebit de importantă sărbătoare a creştinilor va reuşi să depăşească şi ultimele tendinţe ale societăţii secularizate în care trăim. Pentru că, fără să băgăm de seamă, împodobitului ieslei în familie îi primează împodobitul bradului, minunea Naşterii Domnului pierde teren în faţa moşului încărcat de povara darurilor şi bucuria luminii astrului din Betleem a fost deja înlocuită cu miile de beculeţe care ne împodobesc casele şi oraşul.

Primirea Sfintei Euharistii (Împărtăşania), recompensă pentru „starea de vrednicie” sau dar?

Mulţi dintre creştinii necatolici care intră în bisericile noastre (indiferent de rit) ne întreabă: cum este posibil ca majoritatea participanţilor la Sfânta Liturghie să se împărtăşească; nu cumva Biserica Catolică desconsideră Sfântul Sacrament? Apoi şirul întrebărilor continuă: e proprie doar catolicilor împărtăşirea în fiecare duminică sau chiar zilnică? Oamenii care se cuminecă, ştiu ce primesc? Dar sunt vrednici?… Orice le-ai răspunde, ei o ţin una şi bună că ar fi păcat să te împărtăşeşti frecvent.

Urmărind însă dinamica Sfintei Liturghii de rit bizantin (celebrată în România atât în bisericile ortodoxe, cât şi în cele unite), este uşor să remarci că invitaţia preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” nu este deloc una figurată sau metaforică. De fapt, în primele secole ale creştinismului, pentru a putea fi realizată pe deplin comuniunea euharistică, se împărtăşeau toţi participanţii. Şi, pe bună dreptate, ei considerau Euharistia un dar ceresc şi nu o răsplată a vredniciei.

Desigur, pentru a ne putea apropia şi gusta din Sfânta Taină a Euharistiei, este necesară şi o pregătire anterioară: mărturisire a păcatelor, rugăciune, o perioadă minimă de post (de renunţare) şi viaţă trăită, cel puţin în linii mari, conform moralei creştine. Sfânta Împărtăşanie este un dar, însă noi nu putem primi oricum acest dar. Aşadar, se pot cumineca toţi creştinii care s-au pregătit precum am arătat mai sus şi care, mai apoi, participă la întreaga Sfântă Liturghie. Singurii care sunt absolviţi de participarea la Liturghie sunt bolnavii care fie nu pot asista la toată slujba (din motive medicale, bineînţeles) sau care nu se pot deplasa de acasă (aceştia, periodic, vor primi vizita preotului pentru a putea fi împărtăşiţi).

Referitor la cei care vin la biserică, dar nu se împărtăşesc pentru că se consideră nedemni, într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Zadarnic se aduce Jertfă zilnic, am stat degeaba lângă Altar, nimeni nu se mai împărtăşeşte! Nu eşti vrednic de Jertfă? Nici de împărtăşire? Atunci nu eşti vrednic nici de rugăciune! (…) «Sunt nevrednic», zici tu, dar nu erai vrednic nici de intrarea în sfânta biserică. Tu însă ai intrat şi ai văzut unde stă Dumnezeu (la Masa Împărătească), deci ţi-ai îngăduit să intri şi să vezi; dar când vine Dumnezeu (Jertfa de pe Altar), tu pleci! Nu te împărtăşeşti din jertfă! Să nu învinovăţim firea sau neputinţa, ci mai curând neglijenţa…” Îmi doresc şi ar fi chiar minunat să putem accepta şi înţelege următorul fapt: nu noi suntem cei care îi dictăm lui Hristos când să ne împărtăşim, ci el este cel care ne oferă această şansă!… Oare cât bine ne facem refuzând această ofertă?

Trăim într-o societate care a devenit aliturgică. Ne-am împietrit atât de mult inimile, încât ni se pare absolut firesc să nu mai mergem duminica la Sfânta Liturghie. Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului ni se par chestiuni de-a dreptul ridicole. Atâta timp cât păstrăm această atitudine, Hristos rămâne pentru noi un străin, rămâne marele absent din vieţile noastre; cu toate că, de fapt, el este atotprezent. Vă invit să intrăm cu adevărat în starea de aşteptare a întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar în ziua Naşterii sale sfinte, atunci când Domnul are nevoie disperată de un loc de găzduire, să-l invităm să poposească şi în inimile noastre, iar apoi să nu-i mai refuzăm prezenţa… niciodată!