Autobiografie restrânsă

La cererea preaonoratului public internaut şi cititor, voi mâzgăli aici o scurtă biografie a subsemnatului. Aşadar, sunt fiul lui Constantin şi al Elenei (al treilea din cinci), născut la 20 ianuarie 1982, în Caracal. Din anul 1991, la îndrumarea părintelui paroh am început să frecventez slujbele religioase celebrate în parohia ortodoxă din comuna Osica de Sus, dar şi să cunosc viaţa intimă a acestei parohii. La începutul anului 1992, în 24 februarie, tatăl meu a suferit un accident în urma căruia s-a mutat din această viaţă. Din acest moment îngrijirea celor cinci copii (trei fete şi doi băieţi) a căzut pe umerii mamei mele.

Am efectuat clasele I-VIII între anii 1988-1996 la Şcoala Generală Nr. 2 Osica de Sus şi, începând cu clasa a VII-a, am început pregătirea pentru examenul de admitere la Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Râmnicu Vâlcea. În vara anului 1996 am susţinut acest examen în urma căruia am fost declarat respins. Pentru a mă putea pregăti mai temeinic în vederea susţinerii examenului de admitere din anul următor, am hotărât ca în anul şcolar 1996-1997 să urmez cursurile Şcolii de Cantori din cadrul aceluiaşi Seminar, fapt ce s-a dovedit util, deoarece în vara anului 1997 am fost declarat admis în clasa a IX-a a Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. Despre cei cinci ani petrecuţi în Seminar (1997-2002) am mai scris câte ceva în secţiunea STV-Confesiuni a blogului, dar nu e musai să luaţi de bune chiar toate bazaconiile de acolo, ci doar pe majoritatea.

Paradoxal, în toţi aceşti ani din seminarul vâlcean, simţeam cum în mod constant convingerea mea de a deveni slujitor pe ogorul Domnului scădea an de an. Dar cu toate acestea, merită amintit faptul că, din anul 2000, atunci când fostul părinte paroh, Marian, a intrat în clerul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, datorită principiilor în care fusesem educat până atunci, au urmat aproape doi ani de discuţii puţin amiabile în care îi reproşam acestuia greşeala pe care tocmai o făcuse.

Nu pot încă să descriu cu exactitate ce s-a întâmplat în ultimul an de liceu - eu leg acest eveniment deosebit de important din viaţa mea de o vizită pe care am făcut-o la mormântul P.S. Vasile Aftenie -, cert este că în Săptămâna Patimilor din anul 2002 am renunţat la ideea de a deveni preot al Bisericii Ortodoxe şi, fapt care i-a uimit pe mulţi apropiaţi ai mei care mă ştiau drept un anticatolic convins, am hotărât să studiez istoria Bisericii Greco-Catolice. Astfel, în anul 2002 am început cursurile Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Departamentul Oradea, Specializarea Teologie-Istorie, cursuri pe care le-am încheiat prin susţinerea lucrării de licenţă intitulată „Rezistenţa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, faţă de agresiunea comunistă. Cazul episcopului Vasile Aftenie”, în anul 2006.

În primul an petrecut la Oradea am reuşit să cunosc suficient Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, fapt care m-a determinat ca în anul 2003 să încep şi cursurile Specializării Teologie-Pastorală, din cadrul aceleiaşi facultăţi şi, totodată, să devin seminarist al Seminarului Român Unit „Sfinţii Trei Ierarhi” din Oradea. Pe parcursul celor patru ani petrecuţi în Seminar am încercat să-mi aprofundez studiile teologice şi în acelaşi timp să am diverse activităţi care să-mi fie utile atunci când voi fi ales să aduc roadă, aşa cum Însuşi Mântuitorul ne-a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi…” (Ioan XV, 16). Tot în aceşti patru ani am primit treptele inferioare ale preoţiei prin punerea mâinilor P.S. Sale Virgil Bercea: Lectoratul în 11 decembrie 2005 şi Ipodiaconatul în 6 decembrie 2006

În 2007 am absolvit atât Specializarea Teologie-Pastorală având titlul lucrării de licenţă: „Unirea românilor cu Biserica Romei, 1697-1701”, cât şi Masteratul „Fundamente ale identităţii europene” al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea, cu lucrarea de disertaţie: „Debutul programelor educaţionale româneşti,efect al unirii cu Biserica Romei”.

2007 s-a dovedit a fi unul însemnat pentru mine, deoarece tot în toamna acestui an, pe 16 septebrie, m-am căsătorit cu Iulia-Veronica - cea care mi-a fost alături la toate deciziile importante pe care le-am luat în ultimii ani – şi am primit taina preoţiei prin punerea mâinilor P.F. Cardinal Lucian, la 25 noiembrie. Puţin după aceasta, la 1 februarie 2008, am primit misiunea de administrator parohial al parohiei din Brezoi (click aici pentru un scurt istoric al acesteia), moment în care am început lupta cu morile de vânt în încercarea de a redobândi fosta bisericuţă a comunităţii greco-catolice.

Ţinând cont de faptul că trecutul apropiat îmi este deja consemnat - ba pe blog, ba pe facebook - şi cu speranţa că am satisfăcut pe deplin curiozitatea prietenilor internauţi, mă voi opri aici. Pax et bonum!

Mirosul campaniei de toamnă

Miez de septembrie. Într-o luni dimineaţă însorită. Ieşi din casă şi te aştepţi să simţi mirosul reavăn al fructelor, care pârguite, care deja răscoapte… Tragi puternic aerul dimineţii în piept şi ce să vezi: mirosul de hoit îţi umple plămânii încă de la prima inspiraţie trasă pe nări în faţa blocului. Te-ai fi aşteptat, totuşi, ca după luptele nocturne date la ore de înalt rating prin diversele studiouri, în dimineţile încă blânde ale aceastei campanii de toamnă, să miroase a sânge proaspăt - abia vărsat pe ţărâna ideologiilor politice – şi, poate, a sudoare. Ei, aş! Mirosul înţepător de cadavru se întrepătrunde cu cel de lături, creând astfel inconfundabilul iz al campaniei electorale.

Te stăpâneşti ca să nu-ţi dea pe-afară stomacul strâns ca un ghem şi te îndrepţi către serviciu cu speranţa că mirosul de bancnote uzate de aici îl va înlocui pe cel de-afară. Degeaba! Colegii împărţiţi pe găşti, unii în dreapta şi alţii în stânga, îţi aduc aminte de carnagiul televizat din noaptea trecută. Acuzele şi reproşurile care zboară dintr-o parte în alta, acompaniate de pumnii strânşi care lovesc aerul, sunt din cele mai grave: comunişti, securişti, tâlhari, trădători, delapidatori, ipocriti, compromişi, vânzători de ţară etc. Haitele - de dreapta sau de stânga - încearcă să te convingă pe rând că trebuie să fii de partea lor, de partea Răului Mai Mic. În zadar! Nu fac altceva decât să-ţi amintească de cuvintele preotului la cateheza duminicală: „Alegeţi doar Binele! Răul rămâne rău, indiferent dacă e mai mic sau mai mare!”. Îţi mai aduci aminte şi că în trecut ai votat Răul Mai Mic şi că apoi ai fost nevoit să fii martor la creşterea spectaculoasă acestuia. Mirosul de campanie care-ţi invadează până şi biroul te astupă, îl simţi ca pe o gheară care ţi se încleştează în piept.

Îţi acoperi gura şi nasul cu batista (încă nu ştii din ce motiv: fie să nu mai înhalezi izul cadaveric, fie să nu borăşti din cauza acestuia…, fie din cauza amândoura) şi începi să-ţi verifici poşta electronică. Un amic îţi trimite costul amănunţit al campaniei dusă de candidatul X, un altul îţi trimite fotografia lui Y, preferatul său, în spatele căruia se înalţă cupole de catedrală, şi te roagă să-l ajuţi cu strângerea de semnături pentru susţinerea creştinului competitor. Desigur că în inbox mai ai şi alte e-mail-uri despre alţi icşi şi igreci şi zeţi pe care le ştergi fără să clipeşti. Mirosul de campanie îţi urcă până la mansardă.

Poate că drumul spre casă va fi altfel, îţi închipui, şi te afunzi printre aleile parcului. Rememorezi cuvintele lui Chirilă care spunea că sufletul politicianului miroase a flegmă uscată pe un birou ponosit de provincie; comparativ cu sufletul fecioarei, spre exemplu, care miroase a grâu timpuriu abia stropit de ploaie. Nici nu-ţi duci gândul până la capăt, că simţi din nou acel miros de hoit şi de lături. Vine dinspre aleea seniorilor care, în dauna simpaticului joc de table, preferă discuţii politicianiste. Îi pun în antiteză cu atât de mult patos pe onorabilul X şi pe verticalul Y, încât ai crede că se sfâşie între ei, ca hienele pe stârv. Îţi propui să îţi ţii respiraţia în timp ce treci printre venerabili, dar nu poţi să nu observi cu coada ochiului cum îşi şterg cu mânecile balele ce li se preling pe sfrijitele bărbii sau pe guşi, după caz. Ei sunt cei care în ultimele câteva decenii l-au votat pe Răul Mai Mic care odată ajuns la putere a devenit Răul Mai Mare, oferindu-i astfel Fostului Rău Mai Mare şansa de a deveni Rău Mai Mic şi de a putea fi votat din nou, ca să ajungă iarăşi Mai Mare…, Mult Mai Mare!

Ajuns acasă nu îţi mai doreşti decât să închizi ferestrele şi să te speli de miros. Te cureţi de mirosul campaniei de toamnă şi lupţi din răsputeri să rămâi inodor. Şi totuşi clachezi. Eşuezi tocmai pentru că te consideri o persoană care preţuieşte informaţia şi care nu poate fi atât de uşor manipulată, care ştie să citească printre rânduri. Îţi supraevaluezi putinţa şi, involuntar, cauţi telecomanda. Doar ce-i apeşi butonul roşu şi mâinile deja au început să ţi se împută… Acum e miezul nopţii şi miroşi precum televizorul, miroşi şi tu ca toată lumea: a carnagiu.

Maslul cel... „de obşte”?

După o lungă perioadă de cugetare, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să scriu despre aşa numitul „Maslu de obşte”. Şi voi face acest lucru, chiar dacă sunt conştient de faptul că îi voi supăra pe mulţi dintre credincioşi, dar şi dintre colegii mei preoţi. Bine, fie, mă cunoaşteţi suficient de bine încât să ştiţi că poate tocmai de aceea abordez subiectul. Îndrăznesc să tratez acum tema Maslului de obşte, tocmai pentru faptul că suntem în extrasezon; vă daţi seama ce ar fi însemnat să scriu acest material în Postul Mare, mai ales în Săptămâna Sfintelor Patimi!

Despre ce e vorba? S-a împământenit cutuma ca preoţii să celebreze acest tip de maslu în perioada mai sus menţionată. Atunci, uşile bisericilor şi profilurile parohiilor de pe Facebook sunt pline de afişe de genul: „În data de … în biserica noastră se va săvârşi Maslul de Obşte de către enşpe preoţi…, bla, bla…, vă aşteptăm cu drag!”. Şi o să încep prin a cita Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Can. 737, § 1: „Prin ungerea sacramentală a bolnavilor (Sfânta Taină a Maslului), îndeplinită de sacerdot cu rugăciunea, credincioşii creştini afectaţi de boală gravă şi căiţi din inimă primesc harul prin care, întăriţi cu speranţa răsplăţii veşnice şi dezlegaţi de păcate, devin dispuşi la îndreptarea vieţii şi sunt ajutaţi să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare.” Vedem cum, conform CCBO, cei care primesc maslul sunt acei creştini grav bolnavi care anterior au primit şi Sacramentul Mărturisirii (Spovada). Aşadar cei care suferă de vreo banală viroză cauzată de AC-ul maşinii sau cei care au migrene din cauza stresului de la serviciu sunt excluşi de la primirea acestui sacrament!

Bine, bine, veţi spune, dar am auzit noi că Maslul vindecă şi bolile sufleteşti, nu doar pe cele trupeşti! Atunci, preaiubiţilor, nu aţi auzit suficient de bine, deoarece pentru bolile sufletului există un alt sacrament: Taina Penitenţei sau Spovada (a se vedea CCBO, de la Can. 718). Cum altfel ţi-ai putea vindeca sufletul, decât în urma mărturisirii păcatelor şi a primirii îndreptării şi dezlegării de la preot!

Este adevărat că Dogmatica Bisericii Ortodoxe - cel puţin cea după Isodor Todoran şi Ioan Zăgrean - admite că prin Maslu „se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea păcatelor” şi că „este justificată practica de a săvârşi maslul de obşte pentru toţi credincioşii care doresc”; dar în primul rând regulile BOR nu ne sunt nouă aplicabile şi apoi, în aceeaşi dogmatică, găsim o înterpretare greşită a textului scripturistic de la Iacov 5, 14 care spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului.”. De ce este greşită înterpretarea acestui text? Pentru că în dorinţa de a justifica caracterul obştesc al Tainei Maslului - adică tocmai faptul că acest sacrament i se poate administra oricărui creştin, indiferent de gravitatea bolii - autorii respectivei dogmatici scot din context următorul fragment: „De este cineva bolnav”, deci nu grav bolnav, susţin ei! Însă dacă ar da drumul textului să curgă mai departe, ar observa şi ei că maslul se administrează acelor bolnavi care au, cel puţin, dificultăţi în a se deplasa, de aceea, continuă textul: „Să cheme preoţii bisericii”!! Să nu îmi spuneţi acum că şi Mântuitorul a făcut numeroase vindecări bolnavilor care totuşi se deplasau, pentru că nu se pune. Atâta timp cât Biserica nu preia vreuna dintre aceste vindecări miraculoase ca temei scripturistic pentru instituirea Tainei Sfântului Maslu, rămâne cum am stabilit, nu-se-pu-ne!

O altă practică eronată în celebrarea sacramentului ungerii bolnavilor este înmânarea pomelnicelor care cuprind persoane ce nu sunt de faţă şi pentru care preotul se roagă în timpul acestei taine. E ca şi când aş merge să mă spovedesc şi i-aş înmâna preotului o listă cu iubiţii membri ai familiei mele. Păi, dacă tot îmi dă mie dezlegare, cât îl costă să îi dezlege şi pe ei, nu? Rectific, voiam să spun: cât mă costă să îi dezlege şi pe ei? Ia, să îi rugaţi pe preoţii care primesc pomelnice la Maslu să vă arate şi domniilor voastre unde în Molitfelnic - carte care cuprinde diverse slujbe - există o ectenie anume în care să fie citite pomelnicele în timpul acestui sacrament! Şi dacă nu există, cu de la cine putere modifică structura slujbei care nu este deloc una oarecare?

Un ultim aspect pe care aş vrea să îl iau în discuţie este deschiderea cărţii la sfârşitul slujbei Maslului. E adevărat că atât Molitfelnicul editat de BOR, cât şi cel al BRU menţionează: „Preotul, luând Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute şi apoi o deschide preotul (deci, tot preotul, nu bolnavul!!); astfel deschisă, preoţii slujitori o ţin deasupra capului celui bolnav, iar preotul cel dintâi zice rugăciunea aceasta cu glas mare: Împărate Sfinte, îndurate şi mult-milostive Doamne Isuse Hristoase…”. Dar acesta este un gest liturgic şi nu un moment care să scoată la iveală darul de profet sau de vizionar al preoţilor. Şi am ţinut să menţionez acest lucru pentru că eu însumi am văzut popi care îi pun pe oameni să deschidă Sfânta Evanghelie spre sfârşitul slujbei, pentru a le descoperi viitorul! Ba mai mult, dovedind şarlatania popilor-ghicitori şi adresându-mă în acest sens creştinilor care au primit canoane să participe la enşpe Sfinte Masluri, în enşpe mii de locuri, tot eu am fost cel acuzat că din cauza tinereţilor nu stăpânesc rânduiala liturgică bisericească!

Acestea fiind spuse, închei cu speranţa că printre cei care aţi parcurs aceste rânduri, se vor afla şi persoane care vor dori să se aplece cu mai mare atenţie asupra sacramentelor pe care Biserica are datoria de a le administra, cel puţin, cu onestitate. Iar dacă am deschis aici vreo cutie de-a Pandorei, fiţi convinşi că voi reveni şi cu alte cutume care denaturează aspecte din viaţa cotidiană a Bisericii!