Scurt istoric al datei Crăciunului

Pentru că în trilogia despre viaţa Mântuitorului - cea pe care Sfântul Părinte Papa Emerit Benedict a scris-o - ni s-a atras atenţia asupra faptului că 25 decembrie nu este chiar ziua de naştere a lui Isus (lucru arhicunoscut printre teologi, de altfel), consider că se cuvin câteva precizări referitoare la această temă. Chiar dacă nu bănuiaţi, Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie la cel puţin trei secole de la moartea şi învierea Mântuitorului, începând cu secolul al IV-lea în Apus şi cu cel de-al V-lea secol în Răsărit. Iniţial, sărbătoarea Naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d.H. la Roma, iar în Est, Boboteaza - serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea - celebra atât naşterea, botezul, cât şi primul miracol al lui Isus.

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Isus. Numeroşi părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data adevăratei lor naşteri din perspectiva Bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi de festivismul celebrării pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special a Saturnaliilor romane. Şi chiar aveau dreptate să afirme acest lucru, deoarece plasarea sărbătorii Naşterii lui Isus Hristos - din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini - exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie, adică 25 decembrie sau 6 ianuarie, se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Isus!

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al Naşterii Domnului a fost, deci, că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală, se celebrau diverse date de naştere ale altor zei. Spre exemplu, o sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui Neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii, ca şi Saturnaliile, dealtfel. Odată ce creştinii au abandonat celebrarea Naşterii pe 6 ianuarie, optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi Naşterea lui Hristos. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol Invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Isus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon I, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a Zeului-Soare, fapt care l-a determinat pe papă să-i mustre pe rătăciţi.

Observăm, aşadar, cum importante componente sau tradiţii ale Crăciunului îşi au originea în antichitatea romană, o parte din ele datând dinaintea creştinismului. Iar printre aceste obiceiuri putem plasa şi băştinoasele noastre pluguşoare sau capre. Cu toate acestea, sărbătoarea Naşterii Domnului, Crăciunul, a reuşit să ia faţa sărbătorilor păgâno-romane. Rămâne totuşi de văzut dacă această deosebit de importantă sărbătoare a creştinilor va reuşi să depăşească şi ultimele tendinţe ale societăţii secularizate în care trăim. Pentru că, fără să băgăm de seamă, împodobitului ieslei în familie îi primează împodobitul bradului, minunea Naşterii Domnului pierde teren în faţa moşului încărcat de povara darurilor şi bucuria luminii astrului din Betleem a fost deja înlocuită cu miile de beculeţe care ne împodobesc casele şi oraşul.

Primirea Sfintei Euharistii (Împărtăşania), recompensă pentru „starea de vrednicie” sau dar?

Mulţi dintre creştinii necatolici care intră în bisericile noastre (indiferent de rit) ne întreabă: cum este posibil ca majoritatea participanţilor la Sfânta Liturghie să se împărtăşească; nu cumva Biserica Catolică desconsideră Sfântul Sacrament? Apoi şirul întrebărilor continuă: e proprie doar catolicilor împărtăşirea în fiecare duminică sau chiar zilnică? Oamenii care se cuminecă, ştiu ce primesc? Dar sunt vrednici?… Orice le-ai răspunde, ei o ţin una şi bună că ar fi păcat să te împărtăşeşti frecvent.

Urmărind însă dinamica Sfintei Liturghii de rit bizantin (celebrată în România atât în bisericile ortodoxe, cât şi în cele unite), este uşor să remarci că invitaţia preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” nu este deloc una figurată sau metaforică. De fapt, în primele secole ale creştinismului, pentru a putea fi realizată pe deplin comuniunea euharistică, se împărtăşeau toţi participanţii. Şi, pe bună dreptate, ei considerau Euharistia un dar ceresc şi nu o răsplată a vredniciei.

Desigur, pentru a ne putea apropia şi gusta din Sfânta Taină a Euharistiei, este necesară şi o pregătire anterioară: mărturisire a păcatelor, rugăciune, o perioadă minimă de post (de renunţare) şi viaţă trăită, cel puţin în linii mari, conform moralei creştine. Sfânta Împărtăşanie este un dar, însă noi nu putem primi oricum acest dar. Aşadar, se pot cumineca toţi creştinii care s-au pregătit precum am arătat mai sus şi care, mai apoi, participă la întreaga Sfântă Liturghie. Singurii care sunt absolviţi de participarea la Liturghie sunt bolnavii care fie nu pot asista la toată slujba (din motive medicale, bineînţeles) sau care nu se pot deplasa de acasă (aceştia, periodic, vor primi vizita preotului pentru a putea fi împărtăşiţi).

Referitor la cei care vin la biserică, dar nu se împărtăşesc pentru că se consideră nedemni, într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Zadarnic se aduce Jertfă zilnic, am stat degeaba lângă Altar, nimeni nu se mai împărtăşeşte! Nu eşti vrednic de Jertfă? Nici de împărtăşire? Atunci nu eşti vrednic nici de rugăciune! (…) «Sunt nevrednic», zici tu, dar nu erai vrednic nici de intrarea în sfânta biserică. Tu însă ai intrat şi ai văzut unde stă Dumnezeu (la Masa Împărătească), deci ţi-ai îngăduit să intri şi să vezi; dar când vine Dumnezeu (Jertfa de pe Altar), tu pleci! Nu te împărtăşeşti din jertfă! Să nu învinovăţim firea sau neputinţa, ci mai curând neglijenţa…” Îmi doresc şi ar fi chiar minunat să putem accepta şi înţelege următorul fapt: nu noi suntem cei care îi dictăm lui Hristos când să ne împărtăşim, ci el este cel care ne oferă această şansă!… Oare cât bine ne facem refuzând această ofertă?

Trăim într-o societate care a devenit aliturgică. Ne-am împietrit atât de mult inimile, încât ni se pare absolut firesc să nu mai mergem duminica la Sfânta Liturghie. Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului ni se par chestiuni de-a dreptul ridicole. Atâta timp cât păstrăm această atitudine, Hristos rămâne pentru noi un străin, rămâne marele absent din vieţile noastre; cu toate că, de fapt, el este atotprezent. Vă invit să intrăm cu adevărat în starea de aşteptare a întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar în ziua Naşterii sale sfinte, atunci când Domnul are nevoie disperată de un loc de găzduire, să-l invităm să poposească şi în inimile noastre, iar apoi să nu-i mai refuzăm prezenţa… niciodată!

1 decembrie 1918, Alba Iulia

De ziua naţională, an de an, la Alba Iulia, aceeaşi poveste: politicieni şi ierarhi ai bisericii majoritare care ţin discursuri tot mai patetice dar, în acelaşi timp, tot mai lipsite de substanţă; care se pupă şi care joacă în Hora Unirii cu gândul la căpătarea a niscaiva capital de imagine. Despre ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 şi despre cine au fost adevăraţii partizani ai Marii Uniri, se vorbeşte tot mai puţin sau chiar deloc. De fapt, în memoria colectivă, ziua naţională nu este despre aceia, ci despre ţuica fiartă şi iahnia cu cârnaţi, eternele pomeni electorale.

Convins că v-am captat atenţia, în continuare, vă voi dezvălui persoane, acţiuni şi instituţii, omise din ştie Dumnezeu (dar ştim şi noi) ce motive, care au contribuit în mod determinant la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Desigur, subliniind aportul personalităţilor greco-catolice la îndeplinirea evenimentului amintit anterior, aş putea fi acuzat de partizanat confesional, dar ştiţi ce?… Îmi asum de la bun început acest risc, de fapt, chiar nu mă mai interesează. Mă preocupă doar să vedeţi şi dintr-o altă perspectivă, probabil cea concretă, faptele evocate.

1 decembrie 1918. La ora 8 dimineaţa, episcopul unit Iuliu Hossu invoca Puterile Dumnezeieşti asupra operei, din acea zi, de mântuire a poporului român. După slujbă, corul teologilor din Blaj a dat tonul imnului naţional, „Deşteaptă-te române!”, ale cărui versuri fuseseră scrise tot de un fiu al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (BRU) - Andrei Mureşanu. La ora 10.30 s-a făcut linişte. Din cei 1228 de delegaţi împuterniciţi, Gheorghe Pop de Băseşti (greco-catolic) a fost desemnat preşedinte al Marii Adunări ce fusese convocată de Ştefan Cicio-Pop (şi el, tot fiu al BRU). Printre cei care au ţinut discursuri înflăcărate s-au aflat atât personalităţi de confesiune ortodoxă, precum Vasile Goldiş, cât şi credincioşi marcanţi ai BRU, precum Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voevod.

După încheierea formalistă a şedinţei, deloc întâmplător, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost ales să prezinte mulţimii de peste 120.000 de oameni adunaţi în Alba Iulia „Rezoluţia Unirii” (moment surprins în fotografie de Emanoil Mârza) din care citez: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…” Aplauzele au fost frenetice. După fiecare punct citit şi aplaudat, vestitorul unirii, episcopul Iuliu, flutura Rezoluţia. În încheiere, viitorul cardinal in pectore a rostit emoţionat: „Fericit am vestit Hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă!… Fiii fiilor voştri vor chezăşui puternic şi fericiţi rostind: şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!…” A urmat apoi îmbrăţişarea cu episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, care a adăugat şi el: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”

Iuliu Hossu, alături de Alexandru Vaida-Voevod, de Miron Cristea şi de Vasile Goldiş (de remarcat paritatea confesională) au alcătuit delegaţia care trebuia să predea „Hotărârea de Unire” regelui Ferdinand, la Bucureşti. Traseul acestei delegaţii a fost cel de pe Valea Oltului. Duminică, 15 decembrie 1918, la Palatul Regal, în Sala Tronului, Alexandru Vaida-Voevod i-a întins Suveranului sulul pe care era caligrafiată Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia.

Vedeţi, aşadar, că atât episcopul Iuliu Hossu, cât şi ceilalţi fii ai BRU, participanţi la deosebitele evenimente care au dus la realizarea României Mari (alături, bineînţeles, de personalităţile de confesiune ortodoxă), au scris o pagină solemnă a istoriei noastre. Şi, dacă sunteţi de acord cu mine că aşa este, atunci de ce ierarhii sau reprezentanţii BRU nu se găsesc niciodată, la comemorarea anuală din 1 decembrie, alături de celelalte personalităţi, pe podiumul de la care se ţin înflăcăratele cuvântări elogioase?… Voi încerca să răspund tot eu acestei chestiuni: poate că locul ierarhilor noştri nu este pe podiumuri, ci în biserici (acelea pe care le mai avem), în mijlocul oamenilor… De fapt, chiar aşa şi este: episcopii noştri întotdeauna - uneori chiar şi din temniţe - au fost printre noi!

Intrarea în Templu a Maicii Domnului

Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare Maria, sărbătoarea prăznuită astăzi, este strâns legată de o alta, Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie). Informaţiile referitoare la aceste evenimente din viaţa Mariei se găsesc Protoevanghelia lui Iacob, scriere apocrifă din secolul al II-lea. O altă sursă a copilăriei şi vieţii Maicii Sfinte este Evanghelia aşa cum mi-a fost revelată a Mariei Valtorta (pentru cei interesaţi, din cele 10 volume, doar primele trei sunt traduse în limba română, la o editură italiană).

De ce spun că cele două sărbători amintite mai sus sunt interdependente? Pentru că sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii vârstnici ai Mariei, făgăduiseră că dacă vor primi copilul mult dorit, îl vor duce la Templul din Ierusalim şi îl vor închina lui Dumnezeu. Acest lucru s-a şi întâmplat atunci când copila de numai trei anişori a fost adusă la Templu şi întâmpinată de preotul Zaharia, tatăl sfântului Ioan Botezătorul.

Părinţii Sfintei Fecioare, ne spun scrierile necanonice sau apocrife, ar fi murit la scurt timp după ce şi-au închinat unicul copil Domnului, având amândoi în jur de 80 de ani. Maria a rămas 12 ani în Templu: de la acea fragedă vârstă până la 15 ani, atunci când, logodită fiind cu protectorul său Iosif, a primit de la arhanghelul Gabriel Vestea cea Bună. Faptul că Fecioara Maria şi-a petrecut copilăria la Templu nu este un caz extraordinar. În jurul Templului se aflau zeci de camere în care trăiau fie femei văduve, fie copile care erau aduse de părinţi pentru a se ruga pentru popor, pentru a sluji templului şi pentru a-şi păstra fecioria până la căsătorie.

Aş dori să evidenţiez două aspecte ale praznicului de astăzi. Primul aspect este legat de oferta, de jertfa, pe care Ana şi Ioachim au făcut-o Domnului şi care contrastează cu viziunea familiilor moderne ce ar transforma într-o adevărată dramă intrarea unuia dintre copii (cu atât mai mult a unicului copil!) într-un ordin călugăresc, de pildă. Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat este ascultarea sau supunerea desăvârşită a micuţei Maria în faţa dorinţei părinţilor, supunere care i-a caracterizat Sfintei Fecioare întreaga viaţă.

Mai amintesc şi faptul că astăzi, deşi se poate mânca peşte, ar trebui să rămânem totuşi cumpătaţi. Astfel, preparatele culinare pretenţioase şi scumpe de tip: calamari sau fructe de mare, icre negre sau de Manciuria etc, printr-o ecuaţie simplă, pot fi schimbate cu preparate mai modeste, dar cu care să fie hrănite mai multe guri flămânde.

Refreshing memory

„…Dacă ar fi să ne întrebăm pentru ce există preotul, atunci ar trebui să răspundem: pentru Euharistie! Să ne aducem aminte că la Cina de Taină, Isus a întemeiat aceste două sacramente deodată. Aşadar nu poate exista Preoţie fără Euharistie şi nici Euharistie fără Preoţie. Aici stă marea demnitate a preotului!

La hirotonie, când noul preot primeşte în mâini Dumnezeiescul Odor, adică Trupul lui Hristos, el primeşte o lumină nouă asupra misiunii sale preoţeşti, lumină care izvorăşte tocmai din celebrarea Euharistiei, care produce efecte nu numai asupra lui, cât şi asupra întregii comunităţi umane, asupra întregii creaţii. Preotul hirotonit nu participă la Euharistie, ci el însuşi celebrează Jertfa Euharistică «in persona Christi» şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor.”

„…Să respectaţi şi să cinstiţi pe preoţi, dragii mei. Iar voi, preoţilor, iubiţi şi osteniţi, cu timp şi fără timp, pentru credincioşii voştri. Numai în felul acesta se realizează comuniunea de viaţă şi de iubire între toţi oamenii, numai aşa se zideşte Biserica.”

„…Părinte Victor, trăieşti astăzi momente unice din viaţa ta. Domnul te-a ales să-i fii vas ales, să osteneşti pentru Împărăţia Lui, să îi determini pe oameni să se intereseze de moştenirea vieţii veşnice. Sfânta Liturghie să stea în centrul misiunii tale preoţeşti. Te fericesc, părinte Victor, că ai păşit pe treapta preoţiei. Vei descoperi mereu iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu în viaţa ta şi a păstoriţilor tăi!”

25 noiembrie 2007

PF Lucian Cardinal Mureşan

„Nu vă temeţi, deschideţi-i larg porţile lui Isus!” – Ioan Paul II, 22 octombrie 1978

22 octombrie, este ziua în care Biserica îl aminteşte pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, papă, cel care a fost, fără nici un dubiu, omul sfârşitului de mileniu care abia a trecut. Eu îl mai numesc pe acesta şi primul meu papă (consider că nu mai e cazul să justific şi de ce). Fragmentul pe care l-am ales ca titlu face parte din discursul pe care sfântul părinte Ioan Paul II l-a rostit duminică, 22 octombrie 1978, în ziua inaugurării pontificatului său. Acest apel, de a-i deschide larg porţile Mântuitorului şi de a renunţa la frică, este unul adresat lumii întregi - „Deschideţi-i larg porţile lui Isus!… Deschideţi graniţele statelor, sistemele economice, la fel şi pe cele politice, vastele câmpii ale culturii, ale civilizaţiei… Nu vă fie frică! Isus cunoaşte ce e înăuntrul omului…” -, dar şi lui însuşi, celui care a recunoscut chiar în ziua alegerii sale că s-a temut de acea numire.

Chiar dacă acest îndemn a fost interpretat mai ales ca o sfidare la adresa regimurilor comuniste, Ioan Paul al II-lea a reluat acest apel şi după prăbuşirea acestora în Europa, dovadă că sensul acestui imbold era unul mult mai larg. Astfel, la Viena, în 1998, primul meu papă rostea următoarele cuvinte: „La începutul pontificatului i-am invitat pe credincioşii reuniţi la Roma, în piaţa Sfântul Petru, să-i deschidă porţile lui Isus. Astăzi îmi repet apelul către bătrânul continent: Europă, deschide porţile tale lui Isus!” Însă, invitaţia la deschiderea sistemelor politico-economice nu înseamnă şi supunerea Bisericii - aşa cum greşit ar crede unii - în faţa acestora. Acelaşi papă spunea în 1979: „Biserica vrea să se menţină liberă în faţa sistemelor opuse, pentru a putea opta doar în favoarea omului”.

Desigur că mi-ar fi extrem de dificil să subliniez care ar fi fost cea mai însemnată realizare a pontificatului său. Aş avea de ales între misionarism, ecumenism, declinul şi căderea comunismului în Europa, apărarea vieţii, opoziţia faţă de războie (în special faţă de cel din Golful Persic), înfiinţarea zilelor mondiale ale tineretului etc. etc. Toate acestea şi nu numai merită atenţie deosebită. Eu mă voi mai opri asupra altor cuvinte ale papei Ioan Paul II care au impresionat omenirea şi au intrat în istorie, cea mai frumoasă din cererile sale de iertare, rostită la 21 mai 1995 în Cehia: „Astăzi, eu, Papă al Bisericii Romei, în numele tuturor catolicilor, cer iertare pentru toate greşelile făptuite împotriva necatolicilor de-a lungul istoriei frământate a acestor popoare şi în acelaşi timp, ofer iertarea Bisericii Catolice pentru ceea ce au avut de suferit fii săi”

La câteva săptămâni după rostirea cuvintelor de mai sus, la Presov (Slovacia), omul sfârşitului de mileniu ne-a oferit, probabil, şi cel mai umil gest ecumenic al său. Iată contextul acestui gest: la 2 iulie 1995, la Kosice, papa a beatificat trei preoţi martiri ucişi de autorităţile protestante în anul 1619. Ca răspuns la această proclamaţie, în ziua precedentă, un grup de protestaţi s-au adunat la monumentul celor 24 de evanghelişti executaţi de autorităţile catolice în 1687, în Presov. Gestul uimitor al papei constă în faptul că, după ce a omagiat măreţia spirituală a martirilor evanghelişti în predica de la Kosice, printr-o hotărâre de ultim moment, a mers pe jos, în ploaie, pentru a se reculege în faţa monumentului martirilor protestanţi din Presov.

În încheiere amintim şi că Sfântul Ioan Paul II este cel care a schimbat profund imaginea despre papă şi chiar despre cler, apropiindu-o de creştinul obişnuit al timpului nostru, iar pontificatul său a fost parcă menit să reevanghelizeze lumea întreagă şi să aducă în discuţie râvnita unitate între Biserici. Sfinte Ioan Paul al II-lea, roagă-te pentru noi şi pentru unitatea Bisericii lui Hristos!

Istoricul Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea

Înaintea fatidicului an 1948, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU) nu a avut parohii doar în Transilvania, ci şi în Vechiul Regat. Aşadar prezenţa credincioşilor uniţi la Sud de Carpaţii Meridionali, după căderea regimului comunist, nu ar trebui să fie deloc un fapt ieşit din comun. La fel de adevărat este şi faptul că, după reintrarea în legalitate a BRU, în anul 1990, aceasta şi-a reluat rolul de promovare a valorilor creştin-naţionale în toate localităţile în care credincioşii uniţi au cerut sprijinul ierarhilor pentru înfiinţarea de noi parohii.

La fel s-a întâmplat şi în Râmnicu Vâlcea, acolo unde se afla un grup compact de greco-catolici proveniţi fie din Transilvania (detaşaţi pentru a lucra la combinatul chimic, spre exemplu), fie din Brezoi, localitate în care până în 1948 funcţionase o parohie înfiinţată de ardelenii care veniseră să lucreze la fabrica de cherestea. Toţi aceştia (în jur de 40 de persoane), trecând peste piedicile inerente puse de o democraţie încă imatură, au reuşit ca în seara zilei de 6 iulie 2001 să semneze actul de formare al parohiei din Râmnicu Vâlcea.

Din acel moment, preotul paroh Marian Stoicănescu împreună cu credincioşii parohiei au început o muncă titanică care avea ca scop nu atât zidirea unei biserici parohiale, cât mai ales edificarea şi consolidarea bisericii din sufletele creştinilor. Astfel, pas cu pas, după procurarea obiectelor, a cărţilor de cult, sau a veşmintelor bisericeşti, la 15 august 2001, în biserica romano-catolică Sfântul Anton, a fost celebrată prima Sfântă Liturghie a comunităţii greco-catolice din Râmnicu Vâlcea. De altfel, sărbătoarea Adormirii şi Înălţării cu Trupul şi cu Sufletul la Cer a Maicii Domnului a devenit hramul principal al parohiei. Până la 1 octombrie 2006, toate celebrările liturgice ale comunităţii nou înfiinţate s-au ţinut în biserica parohiei romano-catolice din oraş.

O altă dată de referinţă în viaţa parohiei noastre este 22 mai 2005, dată la care a fost sfinţit locul şi pusă piatra de temelie a viitoarei biserici parohiale ce urma să o aibă ca protectoare şi hram secundar pe cea sărbătorită în această zi, Sfânta Rita din Cascia. La eveniment au participat PF Sa Cardinal Lucian, arhiepiscopul BRU şi PS Sa Damian, episcop auxiliar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, însoţiţi, bineînţeles, de un grup numeros de preoţi şi creştini de diferite confesiuni.

Chiar dacă acele timpuri par a se fi petrecut cu mult timp în urmă, considerăm ca fiind oportun să amintim, dintre multele încercări trăite de comunitatea românilor uniţi din Râmnic, refuzul repetat al autorităţilor locale de a ne aproba cererea de cumpărare a terenului atât de necesar pentru a putea ridica zidurile bisericii parohiale. Spre mărirea lui Dumnezeu însă, toate aceste obstacole au putut fi depăşite şi astfel, la 1 octombrie 2006, am avut cu toţii bucuria imensă de a participa la sfinţirea bisericii Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea, bisericuţă ce poartă două hramuri: „Adormirea şi Înălţarea cu Trupul şi cu Sufletul la Cer a Preacuratei Fecioare Maria” şi „Sfânta Rita din Cascia”. Arhiereii prezenţi la acest unic eveniment în viaţa unei comunităţi creştine au fost: PF Sa Lucian Cardinal Mureşan, PS Sa Virgil Bercea şi PS Sa Cornel Damian, însoţiţi de alţi zeci de preoţi şi de sute de credincioşi vâlceni şi nu numai. Începând cu acest eveniment, biserica adăposteşte într-un relicvar (în partea stângă, aproape de iconostas) un fragment de material textil din veşmântul Sfintei Rita adus de la Cascia (Italia).

Ne aflăm astăzi la mai bine de un deceniu de la înfiinţarea parohiei noastre, timp în care ne-am bucurat de o serie de evenimente extraordinare pe care le-am putut trăi la Râmnic. Astfel, putem aminti repetatele vizite arhiereşti ale PF Sale Lucian Cardinal Mureşan, ale PS Sale Mihai Frăţilă şi ale altor prelaţi catolici, de cele două hirotoniri găzduite de parohie, de organizarea Întâlnirii Arhidiecezane a Tinerilor Greco-Catolici în zilele 1-2 mai 2009, dar mai ales, de primirea relicvarului cu moaştele Sfintei Rita în august 2011 şi în aceeaşi lună din 2012.

Credem că este necesar să descriem în câteva rânduri şi biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea. Aceasta nu iese în evidenţă prin dimensiunile sale (lungime - 19 metri, lăţime şi înălţime – 9 metri), ci, mai degrabă, prin simplicitatea, naturaleţea, eleganţa şi intimitatea stilului său arhitectonic de tip navă (corabie), specific Transilvaniei. Drept elemente care se disting în această bisericuţă, menţionăm ferestrele pictate cu reprezentări ale unor sfinţi care fac parte din ambele tradiţii ale Bisericii (bizantină şi latină) şi, mai ales, iconostasul format din cele două icoane împărăteşti şi din alte două icoane reprezentând hramurile, iconostas ce a fost realizat din fier forjat de culoare aurie patinată şi sticlă pictată.

Înălţarea Sfintei Cruci, aspecte istorice

Deşi este una dintre cele mai vechi sărbători al creştinismului (început de secol IV), semnificaţia istorică a Înălţării Sfintei Cruci este puţin cunoscută de creştini. Ea evocă două momente referitoare la lemnul Sfintei Cruci pe care a pătimit Hristos: descoperirea Crucii Sfinte de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin şi aşezarea acesteia în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, biserică sfinţită la 14 septembrie, iar cel de-al doilea fiind readucerea Sfintei Cruci în biserica Sfântului Mormânt de împăratul Heracluis în anul 629 (după ce în anul 614 fusese luată de perşii care cuceriseră Ierusalimul).

Voi reda în cele ce urmează un scurt istoric al faptelor menţionate mai sus. După răstignirea lui Isus, temându-se ca nu cumva iudeo-creştinii să-şi dezvolte cultul şi să ajungă să venereze Sfânta Cruce, evreii au hotărât ca aceasta să fie îngropată alături de crucile celor doi tâlhari. Fără să realizeze acest fapt, de fapt ei au salvat lemnul Crucii de la distrugerea la care probabil ar fi putut fi expusă în anul 70, atunci când Titus a ocupat şi nimicit Ierusalimul.

În urma săpăturilor iniţiate şi conduse chiar de ea în anul 326, Sfânta Elena a descoperit cele trei cruci şi piroanele care-i străpunseseră picioarele şi palmele Mântuitorului. Pentru a putea fi identificată crucea lui Isus, Macarie, patriarhul Ierusalimului a cerut ca cele trei cruci descoperite să atingă pe rând corpul unei bolnave în agonie, cu credinţa că la atingerea Crucii Mântuitorului bolnava se va vindeca, fapt care s-a şi întâmplat.

Crucea Sfântă a început să fie venerată de creştini încă de la descoperire. Însă sărbătoarea propriu-zisă îşi are începutul în anul 335, la 14 septembrie, atunci când patriarhul Macarie a ridicat un amvon pe care a aşezat Crucea, pentru ca aceasta să fie văzută şi venerată de toţi creştinii adunaţi la sfinţirea bisericii Sfântului Mormânt. În amintirea acelui eveniment, şi în zilele noastre, la 14 septembrie, preoţii expun o cruce spre a fi adorată pe un amvon, în mijlocul bisericilor.

Cel de-al doilea moment la care făceam referire s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către împăratul persan Cosroes, în 614. După cucerire, perşii au luat ca pradă de război şi racla de argint în care se afla lemnul Crucii. Heraclius, împăratul bizantin din Constantinopol (Istanbulul actual), a reuşit, după moartea lui Cosroes, să facă o înţelegere cu noul împărat al perşilor, aceasta constând în returnarea Sfintei Cruci, dimpreună cu eliberarea prizonierilor deportaţi în 614.

Astfel, în 14 septembrie 629, racla s-a întors la Ierusalim unde a fost întâmpinată de împărat, de patriarhul Ierusalimului şi de mulţimea creştinilor bucuroşi să fie martori ai acestui eveniment. Sfânta Cruce a fost reintrodusă în biserica Sfântului Mormânt de către împăratul Heraclius şi reaşezată la locul ei de către patriarhul Zaharia. Începând cu această perioadă creştinii din întreaga lume sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci, crucea devenind rapid şi simbolul creştinismului.

Probabil că acum vă întrebaţi (justificat de altminteri) ce s-a întâmplat cu lemnul Crucii. După căderea Constantinopolului şi, deci, a Imperiului Bizantin sub turci (1453) Sfânta Cruce a fost împărţită pentru a nu se mai pierde în totalitate. Cele mai mari fragmente din lemnul acesteia se găsesc astăzi în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, la Istanbul, la Athos, la Veneţia; dar fragmente ale acesteia se mai află şi în Franţa, Germania sau Spania.

Poate părea bizar să vorbim de această sărbătoare a Crucii, deoarece cruce înseamnă patimă, durere, chiar moarte. Crucea era instrument de tortură destinat celor condamnaţi la moarte. După răstignirea Mântuitorului însă, aceasta a devenit simbolul creştinismului şi obiect de adorare şi de cult. Adorând Crucea şi celebrând această sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, de fapt îl preamărim pe cel care, după cum spunea Sfântul Pavel: „s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce”. Este posibil ca un instrument de tortură să devină obiect de cult şi să fie şi venerat? Păi, iată că acest lucru s-a întâmplat! Însă, cu siguranţă, nu lemnul Crucii Sfinte este cel care ne-a mântuit, ci ascultarea lui Hristos (cel care a sfinţit acest lemn prin înălţarea sa pe el) faţă de Tatăl.

Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Mama lui Dumnezeu

Naşterea Sfintei Fecioare Maria, conform anului liturgic bizantin (care începe la 1 septembrie), este prima dintre cele 12 mari sărbători ale Bisericii (Praznicele Împărăteşti). Acest fapt nu este deloc întâmplător, dacă luăm în considerare faptul că astfel a fost început drumul salvării, al mântuirii noastre: Dumnezeu a ales-o pe Sfânta Fecioară ca mamă a Mântuitorului.

Această sărbătoare este cunoscută datorită unor scrieri numite apocrife din secolul al II-lea, scrieri care nu au intrat în canonul biblic. Cea mai importantă dintre acestea este o lucrare iudeo-creştină numită Protoevanghelia lui Iacov. Conform acesteia, părinţii Mariei se numeau Ioachim (urmaş al regelui David) şi Ana (din familia preoţească a lui Aron). Aşadar, la fel cum precizaseră şi profeţii Vechiului Testament, Isus Hristos avea o dublă descendenţă: preoţească şi împărătească.

Pentru că erau sterili, Ioachim şi Ana erau ironizaţi şi chiar batjocoriţi, în acele vremuri lipsa urmaşilor fiind considerată un blestem divin (diametral opusă uzanţei actuale în care naşterea mai multor copii pare un blestem!). Chiar şi marele preot al templului din Ierusalim i-a numit blestemaţi şi le-a refuzat jertfa în mod public. Întristaţi de acest eveniment, cei doi s-au întors la casa lor şi au hotărât împreună ca fiecare să postească şi să se roage pentru a primi binecuvântarea naşterii unui copil.

Sfântul arhanghel Gabriel i-a înştiinţat pe fiecare dintre cei doi că în urma rugăciunilor şi a postului lor vor primi binecuvântarea dorită. Maria a fost aşadar rodul rugăciunilor părinţilor săi, expresie a îndurării lui Dumnezeu. Trebuie remarcat şi faptul că spre deosebire de mamele sterpe din Anticul Testament care au născut băieţi (Sara, Rahila – mama lui Samson, Elisabeta – mama Botezătorului), Ana este singura care în urma intervenţiei divine a dat naştere unei fetiţe, Maria, cea care la rândul ei va deveni mama lui Dumnezeu, dar şi a noastră, a tuturor.

Ceea ce doresc să mai afirm este faptul că la naşterea Mariei nu s-a întâmplat vreun lucru senzaţional sau ieşit din comun. Naşterea Maicii Sfinte a fost un moment natural care nu a ieşit cu nimic în evidenţă, excepţie făcând poate doar vârsta foarte înaintată a părinţilor săi. Chiar dacă toţi iudeii aşteptau cu nerăbdare naşterea celei care avea să fie mamă a lui Mesia, distraşi de grijile lumii de atunci, aceştia nu au putut să recunoască miracolul pe care Dumnezeu li-l făcuse. Dacă dorim să o imităm pe mama noastră din ceruri, suntem datori şi noi să nu ne lăsăm distraşi de zgomotul lumii şi, precum odinioară Fecioara, să învăţăm să distingem vocea lui Dumnezeu prezentă continuu în viaţa noastră. Aceasta o putem face uşor dacă reuşim să observăm intervenţia divină (supranaturală) în toate lucrurile aparent mici care ni se întâmplă zilnic: de la deşteptarea pentru a începe o nouă zi, până la suferinţele sau bucuriile trăite, oricât de nesemnificative ni s-ar părea că sunt.

Rămâi la noi, Doamne!

Textul evanghelic din Duminica a 5-a după Rusalii este luat din Matei, capitolul 8, versetele 28-34. Acţiunea prezentată în acest fragment scripturistic este demnă de un thriller al cinematografiei moderne. Mântuitorul, peregrinând prin ţinutul gadarenilor (teritoriul Iordaniei actuale), întâlneşte doi demonizaţi „foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Hristos le permite diavolilor să între într-o turmă de porci, iar animalele se vor arunca în mare. După acest eveniment, toţi locuitorii au ieşit în întâmpinarea Domnului, însă nu pentru a-i mulţumi că i-a scăpat de primejdia în care se aflau ori de câte ori se întâlneau cu cei stăpâniţi de diavoli, ci dimpotrivă! Punctul culminant al thrillerului abia acum urmează: o întreagă cetate - dominată la rândul ei de patima banilor, a câştigului material -, contrar aşteptărilor, îi cere Domnului, binefăcătorului său şi al celor doi demonizaţi, să plece, „să treacă din hotarele lor”!!

Parcurgând acest text, îmi vine în minte un capitol din Fraţii Karamazov, acela în care marele inchizitor îl întreabă pe Mântuitorul: „De ce ai venit, să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama”, iar mai apoi, la sfârşitul monologului său, acesta îi cere lui Isus: „Du-te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!” Veţi spune, probabil: Vai, îngrozitor, eu nu l-aş alunga niciodată pe Domnul, dimpotrivă! Dar oare, aşa şi este? Oare nu spunem şi noi, precum gadarenii: Ce ne interesează pe noi de vindecările, de tainele tale, Isuse? Avem alte priorităţi, nu mai eşti de actualitate, avem alte preocupări, lasă-ne! Vă propun să ne examinăm sufletele. Nu cumva Hristos a devenit un obstacol în faţa stilului nostru de a trăi, nu cumva această viaţă modernă şi patimile ei cotidiene - de care, între noi fie vorba, suntem copleşiţi, chiar posedaţi - ne fac şi pe noi să-i cerem: pleacă de la mine, Doamne?

Când s-a întâmplat acest fapt, când l-am alungat pe Mântuitorul din viaţa noastră?… De fiecare dată când am plecat dimineaţa la serviciu prea preocupaţi pentru ca măcar să ne îndreptăm privirea către Cer; de fiecare dată când trecem pe lângă o troiţă sau biserică prea stingheriţi pentru a-l saluta şi pe Domnul; de fiecare dată când primim o favoare  şi suntem prea entuziasmaţi pentru a-i mai mulţumi Tatălui pentru cele dobândite; de fiecare dată când, stăpâniţi de apetit, mâncăm fără să ne mai rugăm (spre exemplu: cât de greu ne-ar fi ca într-un restaurant să ne facem semnul crucii înainte de a înfuleca?) etc etc etc.

Mai grav este faptul că, prin modul nostru de a trăi, îl alungăm pe Dumnezeu şi din vieţile copiilor noştri. Vor creşte fără să ştie că, mai presus de orice realizare tehnologică, există Dumnezeu-Creatorul. Şi aceasta se va întâmpla pentru că noi suntem prea extenuaţi după o săptămână încărcată de lucru şi nu mai avem energia necesară să-i ducem la biserică duminica. Însă întreb: unde ne putem odihni mai bine decât în faţa Sfintei Taine de pe altare, unde ne putem recăpăta energia mai eficient decât în bisericile în care vibrează ecoul sutelor, poate miilor de rugăciuni rostite? Unde mai întâlnim o asemenea vibraţie revigorantă? Cu siguranţă nu în pat şi nici în faţa televizorului… Niciodată nu este prea târziu să-l invităm pe Domnul în viaţa noastră, dar, înainte de a face această invitaţie, trebuie să ne aşteptăm şi la faptul că am putea fi exorcizaţi sau nevoiţi să aruncăm în mare toate patimile care ne stăpânesc.

Fragmente din Predica de pe Munte

Textul evangheliei din Duminica a treia după Rusalii face parte din Predica de pe Munte rostită de Mântuitorul şi redată de apostolul Matei în capitolele 5-7 ale cărţii sale. Înaintea evangheliei care va fi proclamată duminică la Sfânta Liturghie, în aceeaşi cuvântare, Isus le-a dezvăluit ascultătorilor săi care sunt fericiţii lumii acesteia (Mt. 5), iar mai apoi i-a învăţat şi rugăciunea domnească - Tatăl nostru (Mt. 6). Însă astăzi ne vom opri doar asupra celor trei teme esenţiale propuse de Biserică, duminică, spre reflecţie.

1. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.”

Unii teologi au înţeles „ochiul” ca fiind conştiinţa fiecărui om, cea care, dacă este curată sau dreaptă, luminează sufletul. Alţii afirmă că prin „ochi”, Isus făcea referire la chiar sufletul omului. Aşadar, dacă însuşirile sau caracterul unui om nu sunt curate, ci, dimpotrivă, sunt întunecate de ură, de orgoliu, de invidie sau prejudecăţi, acestea vor schimba întreaga viziune a acelui om. Adică acel om nu va vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, ci deformate din cauza vanităţii sau prejudecăţii sale. Spre exemplu, dacă doi dintre noi am privi pe fereastra unei cabane în timp ce afară plouă, unul va vedea cum muntele aburind îşi înalţă crestele până la cer, iar celălalt, foarte probabil, va vedea doar mocirla de pe jos. Vedem ceea ce ne dorim să vedem. Dacă dorim să auzim cântecul unei păsări în jungla urbană, vom ignora zgomotul ambiental şi ne vom bucura de acel ciripit.

2. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Ca şi astăzi, şi în vremea Mântuitorului banul avea o deosebită importanţă în viaţa cotidiană. Desigur că este necesar să producem bani, nu voi fi ipocrit, însă trebuie să păstrăm măsura corectă atunci când o facem. Trebuie să avem grijă să rămânem stăpânii banului, nu sclavii lui. Cei care se gândesc non-stop la procurarea cât mai uşoară a banilor, chiar înşelându-i pe alţii, cu certitudine au devenit robii Mamonei. Nu ar trebui să ne pierdem nici măcar un gram din demnitate alergând după avere. Este de datoria noastră ca în goana după bani să nu distrugem valori precum: liniştea familiei, educaţia celor mici, sănătatea sau chiar viaţa. Niciuna dintre acestea nu mai poate fi cumpărată ulterior. Este cel puţin curios cum astăzi părinţii, în încercarea lor de le asigura copiilor confortul material, ignoră în totalitate educaţia lor morală sau religioasă, spre exemplu. Bogat nu este cel care deţine, ci cel care oferă mai mult. Aşadar care ne sunt priorităţile, care ne sunt adevăratele valori?

3. „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (…) Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Hristos spune: „Nu vă îngrijiţi”. Probabil că mulţi vom înţelege greşit. Cum putem să trăim fără a avea deja un planning pentru viitor, sau măcar un cincinal, cum se spunea odinioară? Societatea ar fi distrusă, prosperitatea financiară ar dispărea, economia ar paraliza. Păi, vi se pare că toate acestea nu s-au întâmplat deja? Haideţi să nu ne uităm peste gard la ţările vecine, chiar în curtea noastră putem sesiza acest haos economico-financiar. Or acest haos nu se datorează, nicidecum, lipsei de preocupare a omului pentru ziua de mâine şi nici datorită faptului că omul ar munci mai puţin… Oricum, Hristos nu a condamnat niciodată munca şi, deci, nu o face nici aici. În schimb, a condamnat idolatrizarea muncii şi a profiturilor care rezultă în urma acesteia, a condamnat neglijarea completă a sarcinilor spirituale. Astfel, Hristos condamnă cea mai mare parte a societăţii contemporane.

„Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi?” Când a rostit aceste cuvinte, cu certitudine, Isus nu le-a oferit o scuză nudiştilor sau partizanelor topless-ului (că tot suntem în plin sezon). S-a referit la cei care fac risipă atunci când vine vorba de completarea garderobei cu elemente care să fie în trend cu tendinţele modei (probabil că hainele aruncate la gunoi în Europa ar îmbrăca toată populaţia sărmană Africii). Dumnezeu a aşezat în creaţie o ordine a lucrurilor, iar aceasta nu poate fi răsturnată. Spre exemplu: nici un câine răsfăţat al vreunei doamne sofisticate nu valorează mai mult decât un copil de ţigan. Iar împărăţia lui Dumnezeu trebuie să constituie prioritatea numărul unu în vieţile noastre, cu mult înaintea banilor, averii, reputaţiei etc. Pe Pământ lucrurile se schimbă, se demodează, se strică, dispar; însă împărăţia lui Dumnezeu rămâne în veac!

P.S.: Tot referitor la grija pentru ziua de mâine, voi reda versetul care urmează imediat textului evanghelic de duminică: „Nu vă faceţi atâta grijă pentru ziua de mâine; ziua de mâine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei.”

Scurtă biografie a Sfintei Rita (1381-1457)

Sfânta Rita s-a născut în satul Roccaporena din Cascia, în Umbria cea înverzită (numită şi Galilea Italiei), din părinţi vârstnici ce se credeau sterili, Antonio Lottio şi Amata Ferri, denumiţi datorită virtuţilor – Pacificatorii lui Hristos. Sfânta le-a fost părinţilor un dar ales din Ceruri, o recompensă pentru rugăciunile şi faptele lor bune. Ei i-au ales numele de la o floare, Margareta, al cărei diminutiv este Rita. 

Probabil, anul naşterii a fost 1381, la un an după moartea lui Caterina de Siena, suficient de aproape pentru a marca o oarecare continuitate, deci naşterea sfintei are şi o semnificaţie spirituală aparte.  

Epoca în care s-a născut Rita era marcată de ciocniri armate continue între familii rivale, între gherilele ţărăneşti sau clanuri familiale. Militantismul opus al partizanilor ghelfi ai Statului Papal şi cel al ghibelinilor care se opuneau acestora instiga  populaţia la ură împotriva politicienilor, creând astfel discordie între nobili şi plebei. Aroganţa unora şi intoleranţa altora stârneau certuri şi vendete individuale şi colective.

Numeroşi preoţi şi călugări predicatori nu oboseau să-i admonesteze pe locuitorii din Cascia şi să le amintească legea Evangheliei, a iertării. Misiunii evanghelizatoare a oamenilor Bisericii se adaugă activitatea educaţională a pacificatorilor care erau bărbaţi sau femei, deosebit de apreciaţi, cărora statutul oraşului liber le încredinţa în mod oficial sarcina dificilă de împăciuire a adversarilor sau, cel puţin, pentru a evita răzbunări sângeroase. Foarte probabil, şi părinţii Ritei exercitau funcţia de pacificatori în satul  Roccaporena.

Despre viaţa Ritei şi mai ales despre perioada anterioară intrării sale în mânăstire se ştie foarte puţin. Iar puţinele informaţii provin în principal din tradiţia orală.  Au trebuit să treacă aproape cincizeci şi opt de ani de la moarte, pentru ca povestirile despre viaţa ei să fie aşternute pe hârtie.

Roccaporena, locul de naştere al sfintei, este azi un orăşel frumos în Umbria, în provincia Perugia; însă în secolul al XIV-lea era o aglomerare minusculă de barăci şi căsuţe aşezate în partea de jos a unei depresiuni înconjurate de munţi bogaţi în păduri, fiind dominată politic de oraşul Cascia din apropiere. 

Prima preocupare a părinţilor sfintei în faţa unui astfel de dar, care nu mai era aşteptat, a fost cu siguranţă botezul care i-a fost făcut micuţei, probabil, în aceeaşi zi în care s-a născut sau, în orice caz, la scurt timp după aceea, conform obiceiului de atunci.

E bine de reţinut şi faptul că părinţii nu făceau parte din clasa socială cea mai modestă, ci din cea bogată. De fapt, sfânta este adesea înfăţişată cu cărţi în mână astfel încât, cel puţin, ştia să citească (şi nu toată lumea putea studia în timpurile sale, mai ales femeile).

Copilăria multor sfinţi, conform anumitor biografii, este adesea plină de episoade miraculoase şi, după Botez, acestea au început să se manifeste şi în cazul Sfintei Rita. Se spune că un roi de albine albe îi roiau în jur, în timp ce ea dormea în leagăn, intrând şi ieşind din gura ei fără a-i produce vreun rău. Episodul a fost considerat, încă din timpuri străvechi, un semn al sfinţeniei.

Însă Rita, după cum a scris Fericitul Ioan Paul al II-lea, este sfântă „nu atât de mult pentru reputaţia dată de semne pe care devoţiunea populară le atribuie mijlocirii sale la Dumnezeu Atotputernic, cât pentru normalitatea sa uimitoare, a vieţii de zi cu zi pe care a trăit-o ca soţie şi ca mamă, apoi ca văduvă şi, în final, ca şi călugăriţă augustiniană”. Dincolo de faptele prodigioase sau imaginare, copilăria Ritei a fost similară celei a fetelor de vârsta sa: acasă şi la câmp, acasă şi la fântână cu un ulcior de apă şi haine de spălat, acasă şi în pădure pentru a strânge lemne de foc şi, desigur, acasă şi la biserică. 

La aproximativ 14 sau 16 ani, părinţii i-au propus căsătoria cu un tânăr, Paolo Mancini di Ferdinando, cu toate că ştiau aspiraţia Ritei către viaţa monahală. Ea a dorit să-şi dedice trupul de fecioară şi sângele pur altarului Încântătorului Divin, Fascinantului Divin; dar trebuia să-i asculte pe părinţi şi să-l întâlnească pe tânărul care deţinea calităţi frumoase, însă care avea şi un caracter înfocat.

În timpul şi în oraşul sfintei celebrarea căsătoriei puţin după vârsta adolescenţei nu trebuia să fie o excepţie. Întrucât părinţii Ritei erau bătrâni şi afectaţi nu de puţine boli, aceştia doreau să-şi vadă fiica căsătorită înainte de a muri. Prin urmare, i l-au propus pe acel bărbat. Şi dacă ea a refuzat iniţial, nu a fost pentru a se împotrivi părinţilor, ci pentru considerentul ca Isus Hristos Crucificat era Soţul ei, cel căruia îi promisese fecioria.

Este certă imaginea soţului ca un om dificil şi arţăgos, feroce chiar, care „îngrozea prin vorbe şi înspăimânta în conversaţie”. Dar, probabil, au fost şi tradiţia şi fantezia populară cele care au exagerat brutalitatea şi violenţa bărbatului, prezentând-o pe sfântă ca având intenţia de a-l îmblânzi, precum Sfântul Francisc din Assisi în faţa lupului din Gubbio. Această caracteristică presupusă a soţului ei apărea în conformitate cu faima care o aveau oamenii din Cascia în secolele trecute. Desigur, acesta avea un caracter puternic. Astfel, în 1697,  Simonetti a scris că „Ferdinand era un bărbat bine dispus şi cu un aspect civilizat, însă dur, rigid, plin  de resentimente, dedicat armelor, senzualităţii şi, în puţine cuvinte, puţin bun creştin”. Era temut deoarece era o persoană certăreaţă, care nu fugea din faţa scandalurilor, ci chiar le atrăgea prin cuvinte aspre şi arogante.

Odată ce s-a căsătorit, Rita, având 14 ani, a adus conform obiceiului zestrea sa: o bucată de pânză, câteva ustensile de bucătărie, necesarul pentru a coase şi petici. Mamă a doi gemeni, Gian Giacomo şi Paolo Maria, a introdus în inima copiilor numele binecuvântat al lui Isus, cel care a fost primul nume pe care buzele lor nevinovate l-au pronunţat şi ultimul care a plecat din inima lor în momentul suprem al ofertei materne către Dumnezeu.  A fost o soţie şi o mamă exemplară, atentă la exigenţele soţului şi ale copiilor şi, mai ales, la educaţia lor creştină. Şi-a cultivat copiii ca pe nişte plante ale iubirii deşi, uneori, culesese din sufletele lor, în loc de dragoste, ciulini şi spini.        

Soţul, Mancini Paolo di Ferdinando, participând, cel mai probabil, la o revoltă populară, a fost ucis de către partea adversă. Dar, e posibil să fi fost şi o ambuscadă în apropierea castelului Collegiacone, la câţiva kilometri de casa lui. Nu ar fi existat nici un martor, nici un detaliu al delictului, nici un nume de atacatori. Necunoscute sunt chiar motivul şi perioada în care s-a comis crima. Vestea a zguduit-o pe Rita, chiar dacă era puternică. Aceasta a fugit cu copiii la locul crimei pentru a cădea în genunchi şi a se ruga. Odată ajunsă, a acoperit goliciunea corpului sfâşiat al soţului şi a ascuns apoi cămaşa însângerată pentru a evita ca vederea sângelui părintelui să-i determine pe copii să se răzbune.

Moartea tragica a soţului ei a fost pentru Rita o sursă de durere, însă şi o ocazie de creştere spirituală. Rita a fost victima urii, însă ea nu a urât. Dimpotrivă, i-a ascultat cuvintele Mântuitorului: „Părinte, iartă-i căci nu ştiu ce fac”. Şi-a deschis sufletul în faţa iertării. Copiii erau încă tineri atunci când a murit tatăl lor. O răzbunare ar fi putut atrage asupra lor şi a bietei lor mame probleme foarte grave: închisoarea şi chiar pedeapsa cu moartea. Cu deosebită putere, în acest moment dramatic al vieţii sale, Rita s-a rugat fierbinte pentru a fi în măsură să ierte şi pentru ca fiii săi să nu devină ei înşişi criminali, prin răzbunarea tatălui lor. A preferat să nu-i mai vadă, mai degrabă decât să-i vadă pătaţi de sânge sau pedepsiţi cu moartea, ca victime ale propriei lor uri. „Mai bine morţi decât criminali!”… A fost auzită. Într-o scurtă perioadă, de un an, cei doi tineri au fost înmormântaţi lângă tatăl lor. Se pare că aceştia au fost loviţi de un fulger, la mică distanţă unul de altul.

Pierzându-i pe cei dragi, Rita s-a trezit singură şi a început să vadă din ce în ce mai clar noua sa cale: cea către Dumnezeu. Liberă de orice legătură cu lumea, a putut în cele din urmă să-şi îndeplinească dorinţa cea mai mare: să trăiască o viaţă religioasă în Mânăstirea Sfânta Maria Magdalena din Cascia, între surorile augustiniene. Vocaţia augustiniană nu a fost determinată atât de prezenţa mânăstirii propriu-zise, Sfânta Maria Magdalena din Cascia, pentru că tot în Cascia erau şi alte mânăstiri, ci de spiritualitatea care iradia de la biserica şi de la mânăstirea Sfântului Augustin, construite în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Încă din 1244 augustinienii s-au dedicat evanghelizării şi apărării Bisericii, urmând exemplul maestrului lor, a cărui doctrină o studiau şi spiritualitate o urmau. Mai mult decât atât, ei păzeau comorile patristicii şi culturii clasice. După marea unire cu alte ordine, ordinul augustinian a înflorit în mod extraordinar pretutindeni şi de asemenea şi în Umbria.

Sfânta Rita a intrat la mânăstire în 1407, îndrumată fiind de protectorii săi spirituali: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Nicolae de Tolentino.

De mai multe ori s-a dus la Cascia pentru a solicita maicilor să o primească, însă poarta mânăstirii a rămas mereu închisă pentru ea, desigur, nu din cauza vârstei – treizeci şi şase de ani, nici din cauza stării de văduvie, ci pentru că era văduva unui asasin. Măicuţele nu erau sigure că se stinsese sentimentul răzbunării în ea. Chiar şi după mai mulţi ani, un delict putea atrage alte delicte. Mai mult decât atât, dacă în spatele asasinatului soţului Ritei existau motive politice, fapt probabil, este posibil ca ele să se fi temut de incursiuni devastatoare de pedepsire din partea bandelor din oraş sau din a clanurilor inamice.

Aşadar, augustinienele de la Mânăstirea Sfânta Maria Magdalena nu au vrut să îşi asume riscurile acceptând-o pe văduva din Roccaporena, pentru că ar fi fost un lucru periculos pentru măicuţe, pentru mânăstire şi chiar pentru Rita.

Pentru ca Rita să-şi îndeplinească vocaţia trebuia să fie făcută pace în afara mânăstirii, pentru a nu fi puse în pericol vieţile din interiorul acesteia. Dacă, după mai multe ezitări, într-un final sfânta a fost admisă în mănăstire, a fost poate şi pentru că a reuşit să-i împace pe autorii crimei cu opozanţii lor.

Rita s-a încredinţat Domnului prin rugăciune intensă şi a avut mângâierea a trei sfinţi patroni: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Nicolae de Tolentino. Se pare că, în faţa nenumăratelor refuzuri ale măicuţelor de a o accepta, sfânta Rita s-a descurajat şi, în timp ce stătea timidă şi neliniştită, a fost consolată de aceşti trei patroni ai săi care au introdus-o în mânăstire printr-o modalitate de neînţeles pentru ea şi care apoi au dispărut. Dimineaţa, măicuţele, găsindu-o în mânăstire, nu au reuşit să înţeleagă cum a reuşit să intre în timpul nopţii, uşile fiind închise. Auzind de la Rita care le-a povestit cu simplitate şi naivitate ceea ce s-a întâmplat, în cele din urmă au acceptat-o în mănăstire pentru a se conforma dispoziţiei divine directe.

Evenimentul central al celor patruzeci de ani de viaţă monahală a sfintei a fost rana de pe frunte, produsă de un spin desprins din crucifixul în faţa căruia se ruga. Era în anul 1442 şi Rita trecuse cu puţin peste şaizeci de ani. În rugăciunile sale, sfânta a solicitat să participe la patimile lui Hristos, iar acesta a ascultat-o în acest mod.

Ultimele evenimente referitoare la viaţa sa monahală nu sunt foarte cunoscute. Se povesteşte că, în momentul morţii, o rudă a venit să o viziteze şi găsind-o pe patul de moarte, a întrebat-o ce ar putea face pentru ea. Sfânta i-a cerut să se întoarcă în Roccaporena, satul său natal, şi să meargă la casa în care ea a fost soţia lui Ferdinando, pentru a-i aduce din grădină trandafirul pe care l-ar fi găsit acolo. Era iarnă, era zăpadă şi era imposibil să găseşti trandafiri. Ruda s-a gândit că săraca Rita delira, însă a vrut să meargă  şi să facă ceea ce i se ceruse. În grădină, în zăpadă, a găsit trandafirul exact aşa cum spusese Rita. Acel trandafir ar simboliza inima soţului pe care sfânta reuşise să o îmblânzească. Din această întâmplare minunată reiese obiceiul folosirii trandafirilor binecuvântaţi în ziua dedicată Sfintei Rita an de an, 22 mai.

Traducere din limba italiană şi adaptare:

Pr. Marian STOICĂNESCU  & Pr. Victor OSTROPEL

Despre troiţe

Deşi trăim într-un mileniu caracterizat de globalizare, de computer şi de materialism, putem sesiza cu bucurie că la sate (şi nu numai) încă se mai păstrează obiceiul de a sfinţi troiţe la margini de drumuri, la capetele de poduri sau la fântâni. Cruci şi monumente din lemn, din piatră sau orice alt material, pictate sau inscripţionate, sub cerul liber sau aflate în interiorul unor mici construcţii, aşa cum este şi cazul grotei sfinţite anul trecut la Proieni, pe Valea Oltului (vezi foto).

Conform tradiţiei populare, troiţele se construiesc la margine sau la răscruce de drumuri, pentru a ne arăta calea cea bună care trebuie urmată, dar şi pentru ca, oprindu-ne din drumul nostru şi însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci în dreptul lor şi chiar rostind o scurtă rugăciune, să fim ajutaţi de Milostivul Dumnezeu în călătoria noastră.

Sfinţirea unei troiţe este un moment important în viaţa comunităţii. De obicei, sfinţirile acestor monumente se oficiază la prânz, duminica sau într-o zi de praznic, de către preoţii comunităţii sau chiar de către arhierei. În momentul sfinţirii se alege şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual.

Conceptul troiţă, în funcţie de regiune, poate avea şi alte denumiri: cruci la răscruci (în nordul Moldovei), răstigniri (în Maramureş), icoane (în Vâlcea), rugi (în ţinutul Pădurenilor) ş.a.m.d. Etimologic, cuvântul troiţă, provine din limba slavonul troica, ceea ce duce cu gândul la monumentul creştin, arhetroiţa, a cărei imagine privită cu evlavie de către locuitorii autohtoni care se opreau pentru a i se închina în numele Treimii, i-ar fi influenţat pe slavi să o asocieze cu Sfânta Treime.

Troiţele sunt definite ca fiind cruci sau alte sculpturi confecţionate mai ales din lemn sau din piatră, împodobite cu diferite inscripţii. Uneori acestea sunt adăpostite într-o construcţie închisă din lemn sau piatra prevăzută cu un portal de vizitare şi pot reprezenta în afară de Crucea cu Isus Hristos răstignit, imagini ale Sfintei Fecioare sau ale sfinţilor.

Troiţele au îmbrăcat, pe lângă rolul social-religios, şi un pronunţat caracter utilitar, fiind folosite ca punct de reper în orientare şi uneori intrând în toponimia locului.

Bineînţeles, ca şi în cazul grupului statuar din Proieni (Brezoi), cea mai importantă semnificaţie a sfinţirii troiţelor şi a monumentelor la marginea drumurilor este aceea de a-l mărturisi public şi de a-i aduce cult Domnului Isus Hristos, mamei sale Maria şi sfinţilor săi iubiţi, aşa cum rezultă şi din cuvintele rugăciunii bizantine de sfinţire a troiţei: „Doamne, Dumnezeul măririi, Dumnezeule Savaot caută cu milostivire spre acest semn al crucii, pe care credincioşii servii tăi, din evlavie şi din credinţă tare şi din dragostea cea către tine au făcut-o, spre însemnarea biruinţei Fiului tău, a Domnului nostru Isus Hristos şi a răscumpărării şi mântuirii noastre. Amin.” (Rânduială la binecuvântarea şi sfinţirea crucii sau a troiţei noi din Euhologhion sau Molitvelnic)

Preasfânta Treime – marea sărbătoare nesărbătorită

Religiile lumii pot fi mono sau politeiste, însă creștinismul e mai special și ne propune un Dumnezeu format dintr-o comuniune de persoane: Tatăl Creatorul, Fiul Mântuitorul și Spiritul Sfânt Sfințitorul. Dintre toate metaforele care încearcă să ni-l înfățișeze pe Dumnezeu – precum: apa, soarele, oul, trifoiul, cărămida etc. –, cea mai dragă îmi este cea care Preasfânta Treime este asemănată cu o familie: paternitate/maternitate, filiație și iubire. Când Tatăl și Fiul se privesc, se văd așa cum sunt, desăvârșiți, unul pe celălalt; ceea ce face ca ei să se iubească, la fel, desăvârșit. Spiritul Sfânt este deci iubirea desăvârșită, necondiționată și sfântă a primelor două persoane ale Preasfintei Treimi, suflarea sfântă de iubire care îi unește pe Tatăl și pe Fiul. Însă Dumnezeu, preabunilor, nu este ca familiile noastre, oricât de frumoase ni s-ar părea acestea – fie în viața reală, fie în cea virtuală –, ci familiile noastre caută să fie ca Dumnezeu. Și asta pentru că familiile de pe pământ sunt imperfecte, în timp ce Sfânta Treime este singura desăvârșită, perfectă.

În lunea de după duminica Rusaliilor, în bisericile orientale – dar şi în prima duminică de după Rusalii, în ritul roman – este sărbătorită Preasfânta Treime. Mare sărbătoare, chiar cea mai mare dintre sărbătorile nesărbătorite, aș considera-o. De ce nesărbătorită? Păi, câţi dintre noi, creştinii contemporani, ştim că în calendarul din perete, printre nenumăraţii sfinţi onomastici, este marcată şi o zi închinată fix lui Dumnezeu? Sunt convins că nu foarte mulţi. Și la fel de convins sunt de faptul că dacă Mântuitorul ne-ar fi lăsat un suvenir cât de mic din preasfântul său trup – dinții de lapte sau o șuviță din păr, spre exemplu – pe care l-am fi aşezat mai apoi într-o cutie aurită spre a fi adorată, cu certitudine că sărbătoarea despre care vă vorbesc şi-ar fi găsit lesne loc în programul racla al marilor catedrale din metropolele creştine. Nici nu vreau să îmi imaginez câte coate s-ar fi dat/luat pentru a ne putea ruga în faţa respectivei racle, devenită locaș al materiei nemateriale.

Însă, din nefericire pentru mulţi dintre noi, Dumnezeu e spirit pur. Deci ce putem face, cui să i ne închinăm? Dacă dorim ca până la el să nu ne mai mănânce sfinţii, ar fi cazul ca, uneori măcar, să i ne adresăm direct. Fiecare dintre noi are capacitatea de a-l descoperi pe Dumnezeu. Păcatul nostru este că nu îl mai căutăm şi aceasta deoarece considerăm că Dumnezeu nu mai este interesant, atâta timp cât ne mulţumim să apelăm doar la sfinţi – adică la mijlocitori – şi la raclele lor. E ca și când ne-am putea programa singuri singurei o audiență la CEO-ul companiei, dar noi preferăm să facem programarea prin pile și prin relații.

Cât despre misterul Preasfintei Treimi... Vom reuşi să înţelegem ceva din această taină, numai dacă ne vom strădui în aceeaşi măsură în care ne străduim să cunoaştem lucrurile şi legile fizice. Și să mai reținem și următoarea chestiune: doar celui care practică credinţa i se vor descoperi și calea, și adevărul, și viața. Iar când vorbesc de credinţă, bineînțeles, iau în calcul și faptul că printre persoanele nereligioase există atât necredincioşi, cât și credincioși. Dar la fel există şi printre creștinii care participă zilnic la Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, atât necredincioşi, cât și credincioși. În concluzie, dacă îl vom cerceta doar din punct de vedere ştiinţific, acest mister al Preasfintei Treimi nu va putea fi niciodată lămurit, pentru că Dumnezeu nu poate fi nici argumentat şi nici demonstrat prin ştiinţă. Şi atunci ce am putea face în faţa acestei splendide taine? Să ne rugăm, cu umilinţă, pentru ca Spiritul Sfânt să se coboare în golul din inimile noastre şi să ne lumineze precum odinioară pe Sfânta Fecioară şi pe apostoli, în cenacol.

Addenda. Ar fi fain ca domniile voastre să nu considere cele spuse aici ca fiind un afront adus cultului sfinţilor. Vă asigur – împreună cu toți îngerii și sfinții – că nu acesta îmi este scopul.