Avortul sau criza simțului moral

În sâmbăta aceasta, la ora 10.00, în biserica Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea, se vor celebra Sfânta Liturghie şi apoi Parastasul care vor fi făcute mai ales pentru a ne aminti de pruncii ucişi nenăscuţi (avortaţi). În cele ce urmează, voi face referire la acest flagel moral care pare acceptat fără prea mari critici de lumea emancipată în care şi noi trăim.

De altfel, trăind într-o societate de sorginte creştină, ar fi trebuit să ne fie la îndemână să respectăm cel puţin preceptele divine esenţiale, printre care se numără şi ce a de-a cincea poruncă: „Să nu ucizi!” (Ieşirea XX, 13). Însă realitatea este următoarea: fenomenul numit avort este extrem de răspândit, foarte multe persoane apelând la acest delict care se împotriveşte vieţii. O realitate tristă, agravată parcă de terminologia neclară care încearcă să micşoreze gravitatea acestei fapte folosind termeni precum „întreruperea sarcinii” în loc de „avort” sau „embrion” şi „făt” în loc de „copil” sau de „prunc”.

Acceptarea avortului în mentalitatea actuală, dar şi în legislaţie, este dovada unei crize a simţului moral (criză mult mai primejdioasă decât cea aşa-zisă financiară) deoarece suntem puşi în imposibilitatea de a discerne binele de rău, chiar dacă aici discutăm despre dreptul fundamental la viaţă. Avortul este cu siguranţă acel delict care defineşte nivelul josnic la care a ajuns etica lumii moderne.

Cuvântul avort derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi, deci, înseamnă a muri. Însă aşa cum ştim cu toţii, moartea este fie un fapt, fie un act. Despre fapt putem vorbi atunci când avem de-a face cu un avort involuntar, neprovocat şi neprevăzut, atunci când acesta este o întâmplare profund regretabilă. Însă atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act; iar în această situaţie, Biserica nu vede simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi.

Oricât de multe definiţii ar încerca susţinătorii acestui tip odios de crimă, avortul rămâne uciderea directă şi deliberată a unui copil în faza iniţială a vieţii sale, fază încadrată între fecundaţie şi naştere. Definiţii precum „întreruperea cursului normal al sarcinii prin eliminarea produsului de concepţie mort mai mic de 1000 de grame”, nu fac altceva decât să ascundă sub preş mizeria de care putem da dovadă, crima comisă împotriva unei fiinţe umane lipsite de ajutor, împotriva unui copil care nu se poate apăra singur. Substituirea cuvintelor „viaţă” şi „copil” cu „sarcină” şi „produs de concepţie”, din definiţia de mai sus, nu face altceva decât să încurajeze dispreţul umanoizilor pentru viaţă şi să transforme sânul matern din „leagăn al vieţii” în „mormânt”, aşa cum remarca Clement Alexandrinul († 215).

Dacă pretindem că iubim adevărul, suntem datori să transmitem mai departe că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că avortul este o crimă. Dacă Dumnezeu hotărăşte ca un copil să se nască, atunci înseamnă că îi va purta de grijă şi în continuare. Iar în momentul în care Dumnezeu ne dăruieşte un copil, suntem datori să spunem şi noi da vieţii, aşa cum şi mamele noastre au spus da, necondiţionat, atunci când ne-au născut.

Inaugurarea platformei cultural-educative a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU)

Unul dintre obiectivele majore ale Reformei catolice iniţiată la Conciliul de la Trento (1545-1563) era crearea seminariilor diecezane. Pe ele trebuia să se sprijine procesul de promovare şi impunere pe scară largă a unui nou tip de preot, văzut drept cheia de boltă a întregii mişcări de revitalizare şi de transformare a Bisericii. Seminarul posttridentin avea menirea de a asigura un cadru unitar de instruire metodică a viitorilor preoţi; un cadru apt să le ofere acestora o pregătire teologico-liturgico-canonică standardizată care să le cultive un model de comportament social şi care să-i responsabilizeze în legătură cu datoriile lor pastorale. O astfel de instituţie s-a dorit a fi şi cea creată la Blaj în 1754, deoarece inaugurarea şcolilor din Blaj a reprezentat nu numai un simplu eveniment istoric, ci a devenit punctul de plecare în maturizarea intelectualităţii transilvănene şi nu numai a acesteia.

În mod general, şcoala catolică este văzută drept unul dintre instrumentele prin care Biserica îşi realizează menirea ei de învăţare şi formare a tinerilor atât prin educatorilor săi, dar şi cu sprijinul părinţilor şi al comunităţii bisericeşti. Având scopuri precise, şcolile catolice se adresează unor destinatari care nu sunt neapărat de confesiune catolică, iar acest fapt poate fi verificat în istoria şcolilor greco-catolice din Transilvania care, în decursul anilor, au găzduit şi format şi viitori clerici de confesiune ortodoxă.

Influenţat în mod cert de spiritul tridentin, Sinodul convocat de Atanasie Anghel în 8 iunie 1702 a hotărât înfiinţarea la Alba Iulia a unor şcoli româneşti şi, totodată, ca cei mai înzestraţi cinci tineri să fie trimiţi la şcolile mari din Viena, Tyrnau (Târnavia) şi Roma. Tot la acest Sinod s-a hotărât tipărirea mai multor cărţi şi s-a discutat problema scutirii preoţilor de dijme, scutire pe care nobilii protestanţi nu o respectau.

Sinodul din iunie 1702 a rămas în istorie prin faptul că a marcat începutul acelui ambiţios program de educaţie care se va suprapune istoriei Bisericii Unite. Spunem aceasta pentru că în acest sinod s-a lansat proiectul unei şcoli româneşti la Alba Iulia, s-a cerut repunerea în funcţiune a tipografiei pentru reeditarea de catehisme şi abecedare româneşti şi tot la acest sinod, aşa cum deja am amintit, s-a hotărât pentru prima dată ca tinerii români să fie trimişi la studii mai înalte, la şcolile catolice de la Viena, Tyrnau şi Roma.

Fără îndoială, aceste iniţiative au aparţinut iezuiţilor care de altfel erau organizatori ai învăţământului catolic, iar unul dintre principiile activităţii lor era chiar răspândirea şi consolidarea catolicismului prin şcoală. De altfel, un rol de seamă în propagarea Unirii şi în formarea intelectualităţii româneşti l-a avut Colegiul iezuit din Cluj, instituţie cu rang universitar care avea facultăţi de filozofie şi de teologie. În 1703, acest colegiu era frecventat de 45 de elevi români. Printre cei care au fost şcoliţi în acest colegiu îi putem enumera pe viitorii episcopi uniţi: Ioan Giurgiu Pataki, Ioan Inocenţiu Micu Klein, Petru Pavel Aaron, Athanasie Rednic şi pe Grigore Maior.

Hotărârea unui alt sinod, cel din 1728, care interzicea tinerilor uniţi să studieze în şcolile ereticilor şi ale schismaticilor a constituit un pas în plus al trecerii la un învăţământ autohton organizat. Această decizie a fost luată datorită faptului că din 22 februarie 1704, la Tyrnau funcţiona un Colegiu unit deschis de Leopold I, loc în care puteau studia şi românii uniţi. Mai mult, la 20 iunie 1705, rectorul colegiului grec din Roma i-a scris cardinalului Kollonich că poate primi gratuit tineri, trebuind asigurate numai cheltuielile de călătorie. Amintim aici şi faptul că bula papală de numire a episcopului Pataki în fruntea Bisericii Unite din Transilvania, îi impunea acestuia înfiinţarea unui seminar teologic.

Cucerirea Transilvaniei de către austrieci a facilitat şi deschiderea de şcoli catolice care s-au adăugat celor protestante deja existente şi unde au putut fi primiţi şi tinerii români. Dintre acesta, putem menţiona Liceul catolic din Sibiu, Colegiul şi Seminarul din Alba Iulia şi Seminarul Sfântul Iosif din Cluj. Chiar dacă înfiinţarea de şcoli româneşti a întârziat o jumătate de secol după Unire, românii au putut studia în colegiile latine încă de la deschiderea acestora. Cea mai reprezentativă şcoală catolică a vremii a fost, cu siguranţă, Colegiul iezuit Sfântul Iosif din Cluj care avea 140 de locuri şi în care elementul românesc a fost, se pare, pe parcursul secolului al XVIII-lea destul de numeros.

După toţi aceşti ani de aşteptare a formării învăţământului românesc, deschiderea şcolilor din Blaj, anunţată la 11 octombrie 1754 de către episcopul Petru Pavel Aaron, a însemnat cu siguranţă cel mai important eveniment al secolului al XVIII-lea în vederea emancipării românilor de pretutindeni. Probabil, inspiraţi de modelul colegiilor iezuite, primii patru profesori ai şcolii blăjene au fost şi ei călugări: Silvestru Caliani şi Grigore Maior (ambii au studiat la Roma), Gherontie Cotorea (a studiat la Tyrnau) şi Athanasie Rednic (cu studii la Viena).

„Ratio educationis totisque rei litterariae regnum Hungariae et provincias eidem adnexas”, programul masiv cu privire la treptele de învăţământ din Ungaria şi părţile anexe a fost rodul unei gândiri colective şi a avut la bază principii pedagogice germane şi latine. Acest program, căruia îi era subordonată şi Transilvania, era structurat în trei capitole: primul capitol reglementa administraţia şcolară şi stabilea sursele care asigurau baza materială a învăţământului, al doilea conţinea programul analitic pe cicluri de studii şi dispoziţii metodice, iar ultimul dezvolta chestiunea regulamentelor şcolare. Printre meritele programului Ratio educationis se numărau şi tutela clară a statului asupra întregii reţele şcolare, laicizarea procesului educaţional, cultivarea limbilor naţionale în nivelul primar, dar şi preluarea unor aspecte moderne din pedagogiile altor ordine catolice decât cel iezuit (cu precădere de la piarişti) şi chiar din pedagogia protestantă. Acest document şcolar atât de bine gândit şi atât de îndrăgit de către Maria Tereza a continuat să fie aplicat şi în timpul reformelor mult mai spectaculoase iniţiate de către Iosif al II-lea.

Există dovezi care atestă faptul că acest act a avut o influenţă majoră şi în spaţiul transilvănean însă, asupra acestei probleme istoricii nu s-au aplecat, deocamdată, cu suficientă atenţie. Oricum, noul document a avut o mare influenţă în restaurarea activităţii didactice a gimnaziilor catolice transilvănene, resimţindu-se, implicit, şi în funcţionarea şcolii blăjene, nevoită să renunţe – măcar parţial – la scolastica promovată de  mai vechiul Ratio Studiorum.

Merită subliniat faptul că deşi reforma sistemului şcolar din imperiu tindea spre limitarea participării Bisericii în educaţia tinerilor, în Transilvania programul şcolar s-a înscris în panorama imperială de reformare a societăţii româneşti prin Biserica Unită. În paralel cu acest proiect şi reprezentanţii Bisericii transilvănene au simţit necesitatea organizării unui sistem şcolar mai ordonat şi mai complet, fapt concretizat prin crearea complexului şcolar Sfânta Treime din Blaj, instituţie care treptat, prin instruirea tineretului român, va da tonul mişcării naţionale.

Interesul pentru şcoală al BRU, cu siguranţă nu este un caz unic nici în istoria Transilvaniei, nici în cea a Europei. Practic, fiecare Biserică din spaţiul european occidental şi central şi-a avut propriul sistem şcolar. În Transilvania însă, cea care a trebuit să recupereze cel mai mult în planul educaţiei publice a fost, fără îndoială, Biserica Unită. Aportul BRU la educarea românilor este însemnat datorită atât posibilităţilor sale materiale, dar mai ales cadrelor bine pregătite, majoritatea formate în afara Transilvaniei, în diverse centre europene.

Mai poate fi postul un subiect de actualitate?

“Dacă vrei ca rugăciunea ta să fie ascultată, pune-i două aripi, postul şi milostenia” - Sfântul Augustin

Căutând surse de inspiraţie printre predicile referitoare la Postul Mare, am găsit în predica părintelui nigerian Ernest Munachi Ezeogu o istorioară pe care o voi expune mai jos.

O mamă cămilă şi puiul ei vorbeau într-o zi. Puiul întreabă: “Mamă, de ce avem picioare aşa mari cu trei degete?” Mama îi răspunde: “Ca să ne permită să trecem prin nisipul moale din deşert fără să ne scufundăm.” “Şi de ce avem aceste gene lungi şi grele?” “Ca nu cumva să ne intre nisip în ochi în timp ce traversăm deşertul”, răspunde mama cămilă. “Dar mamă, de ce avem aceste cocoaşe pe spate?” Mama îi răspunde puţin impacientată de întrebările puiului: “Le avem ca să păstreze grăsimea când avem drumuri lungi de făcut prin deşert, fără să ne trebuiască apă.” “Aha, am înţeles!”, spune puiul. “Avem picioare mari ca să nu ne scufundăm, gene lungi să nu ne intre nisip în ochi şi cocoaşele ca să păstrăm mai bine apa. Dar mamă, atunci ce căutăm noi în grădina zoologică?” Viaţa modernă, continuă părintele Munachi, ne face să ne simţim uneori ca o cămilă la Zoo. Asemenea personajelor tocmai amintite, avem nevoie uneori să mergem în deşert pentru a descoperi cine suntem cu adevărat. Postul ne invită să intrăm într-o astfel de experienţă a deşertului.

Însă acum, vă voi adresa următoarea întrebare: ce credeţi, mai este postul de actualitate, nu este el doar o rânduială specifică mănăstirilor, greu de suportat de noi ceilalţi?... Probabil că da, în societatea laicizată în care şi noi suntem încorporaţi, postul nu mai pare atât de actual; însă eu am certitudinea că fiecare dintre noi îl poate actualiza în mod propriu. Păi cum, veţi spune, nu însuşi Hristos a decretat: „Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om” (Matei XV, 11), ce mai este de actualizat? Este adevărat, însă tot Mântuitorul ne învaţă să-i urmăm exemplul şi să ne găsim un deşert personal în propriile vieţi pentru ca astfel, să ne putem debarasa de zgomotul cotidian de fond şi, în linişte, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne redescoperi cine suntem cu adevărat.

Parcă mai mult ca niciodată, astăzi există şi moduri greşite de a ţine post. De multe ori această practică este în mod voluntar confundată cu dietele alimentare sau sportive, cu fenomenul social de răzvrătire numit greva foamei, sau cu regimul ţinut pentru a dobândi o siluetă conformă modei contemporane. Care sunt lucrurile care lipsesc tuturor acestor practici, diferenţiindu-le astfel de post?... Credinţa, dragostea, renunţarea la pofte şi mai ales, intenţia de a face toate acestea doar pentru consolidarea relaţiei personale cu Dumnezeu.

Post nu înseamnă să mâncăm mai puţin sau să renunţăm la diverse alimente, apoi gata, ne-am făcut datoria! Post înseamnă să renunţăm la tot ceea ce ne împiedică să consolidăm relaţia cu Domnul. Să postim, spre exemplu, la internet sau la televizor, la alcool sau la tutun, la orice alt viciu sau păcat. Chiar, să renunţăm în acest post la orice fel de păcat, iar apoi, nimeni nu ne va mai putea reproşa faptul că am consumat carne. Păi nu stabilisem mai sus că „ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om”? Chiar aşa, dacă ni se pare greu să renunţăm la carne, putem în schimb să renunţăm la a comite păcate de orice fel! Iar dacă se încumetă cineva să ia această decizie, vreau să fiu primul înştiinţat.

Însă nici abstinenţa de la diversele tipuri de alimente sau de la orice alte plăceri nu înseamnă mare lucru, dacă toate aceste renunţări nu sunt transformate în acte de caritate, în pomană pentru alţii. În post putem, mai mult decât oricând, să-i înapoiem Domnului ceea ce ne-a oferit gratis! Şi totuşi, nici măcar acum, postul nostru nu ar fi întreg. I-ar mai lipsi rugăciunea, întâlnirea intimă şi personală cu Dumnezeu.

Voi reveni la cum să ne însuşim şi la cum putem reactualiza postul fiecare dintre noi. Cu convingerea că nu toţi suntem la fel, nu toţi dispunem de aceeaşi sănătate, vârstă, fizionomie, situaţie materială sau pregătire profesională, îndrăznesc să afirm că nu putem avea toţi aceeaşi unitate de măsură în stabilirea unui îndrumător universal valabil al postului. Nu putem să ne încadrăm toţi, spre exemplu, în norma: „Sunt datori să ţină post copii mai mari de 14 ani şi adulţii care au mai puţin de 60 de ani”. În schimb, rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să decidem la ce vom posti, iar pentru aceasta va trebui mai întâi să identificăm care sunt adevăratele obstacole care ne obturează conexiunea cu Dumnezeu.

Înainte însă de a hotărî cum şi la ce puteţi posti, vă recomand să aveţi un colocviu în acest sens cu îndrumătorul dvs. spiritual, dar şi cu membrii familiei dvs. Mântuitorul şi Biserica, mireasa sa, doresc ca renunţările, pomenile şi rugăciunile pe care le vom face în acest post să reprezinte o convertire individuală şi să fie liber alese de fiecare dintre noi, dar nu doresc ca acestea să devină şi nişte capricii personale care să-i afecteze în vreun fel pe cei din jur.

„Când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns. Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Matei VI, 16-18).

Acestea fiind spuse, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să vă urez şi eu, la fel ca părintele Munachi: Bine aţi venit in Post! Bine aţi venit în deşert!

N.B.: Decretul 20/21.05.2009: Postul şi Ajunul în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

Faptele milei trupeşti

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (fragment din Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi - Matei XXV, 34-36).

Vă par cunoscute cuvintele Mântuitorului de mai sus? Mie da, dar parcă nu ştiu de unde să le iau. Or fi din vreun film premiat, sau dintr-un roman celebru citit în copilărie, ori poate s-a discutat despre acestea pe la vreo televiziune naţională?… Nu, nu cred, la TV se discută lucruri cu mult mai interesante, cum ar fi faptele de corupţie ale foştilor şi actualilor miniştri sau despre palpitanta viaţă a celebrităţilor mioritice. Revin, oare unde am mai auzit eu de chestiunea aceasta cu flămânzii, cu însetaţii şi cu bolnavii?… Aaa, gata, ştiam eu că în copilărie, în fascinanta cărticică de rugăciuni cu coperte negre! Acum mi-am amintit, este vorba despre faptele de milostenie trupească! Sunt şapte, a trebuit să le învăţ la o lecţie de religie. Şi mai erau încă şapte fapte de milostenie sufletească. Acestea din urmă, dacă bine îmi amintesc, sunt mai greu de îndeplinit, deoarece este necesară şi o oarecare vocaţie mai specială, pentru că nu e chiar la îndemâna oricui să-i sfătuiască pe cei care au inima îndoită, spre exemplu. Însă nu despre acestea vreau să vorbim astăzi, ci despre primele, cele de milostenie trupească, credeţi-mă, sunt mai uşor de împlinit!

Păi, să le enumerăm, cu speranţa că poate vom reţine cel puţin 2-3 din ele: a da de mâncare flămânzilor, a da de băut însetaţilor, a primi pe străini, a îmbrăca pe cei goi, a vizita şi îngriji pe cei bolnavi, a-i răscumpăra sau a-i căuta la cei din robie - identic cu textul scripturistic de mai sus! Pardon, mai era una: a îngropa pe cei morţi. Aceasta din urmă a fost adăugată de tradiţia creştină, probabil, pentru ca suma acestora să fie şapte, cifră care denotă milostivirea, pacea, dar mai ales desăvârşirea, perfecţiunea. Şi, pentru a reuşi să înţelegem mai profund importanţa acestei cifre, voi enumera şi alte semnificaţii ale lui şapte, precum: zilele creaţiei, ale săptămânii, treptele cereşti, candelabrul templului, notele muzicale, culorile curcubeului, minunile antichităţii, colinele Romei, chiar şi punctele buburuzei etc.

Voi reveni la faptele milei trupeşti. Ce e cu ele, de ce sunt aşa de importante?... În primul rând pentru că au fost proclamate de însuşi Mântuitorul ca şi criterii ale judecăţii finale; iar mai apoi, pentru că îndeplinirea acestora garantează moştenirea Împărăţiei pregătită de Dumnezeu oamenilor, încă de la Geneză. Iar cei care, în mod cert, vor moşteni această Împărăţie, vedem că sunt cei care-l primesc pe aproapele în totală gratuitate şi îl ajută dezinteresat; adică fără să cheme presa pentru a-şi cumpăra capital de imagine şi fără să aştepte recunoştinţă!

Iată, deci, mijloacele care ne pot oferi paşaportul de cetăţeni ai Împărăţiei, însă care este timpul cel mai potrivit pentru a le folosi? Isus nu ne spune nimic referitor la acesta. Cu siguranţă suntem datori să facem acte de caritate întreaga viaţă. Dacă însă doriţi să descoperiţi una dintre perioadele cele mai favorabile realizării faptelor milei trupeşti, Biserica vă recomandă perioada Postului Mare. În acest post care stă să înceapă, rămâne de datoria fiecăruia dintre noi să decidă din timp - pe lângă abstinenţa de la diverse alimente şi pe lângă rugăciunea mai perseverentă - în ce mod poate veni şi în sprijinul fraţilor mai mici ai Dreptului Judecător.

v-a-l-e-n-t-i-n-e-s-d-a-y

Ocrotitor al îndrăgostiţilor occidentali, Sfântul Valentin s-a făcut cunoscut în ultimii ani - parcă în ciuda conservatorilor dragobişti - şi în balcanica Românikă. Acest sfânt, cel care este cinstit de Biserica Catolică pe 14 februarie, iar de cea Ortodoxă, se pare, pe 30 iulie, este complet uitat în zarva şi goana după cadoul perfect pentru iubit/iubită.

Astăzi, înotând prin omătul proaspăt şi croindu-mi drum către piaţa de legume printre plăsuţele - majoritatea roşii - încărcate de cadouri, parcă mă regăseam în zilele Crăciunului. Ajuns acum acasă, mă scarpin olteneşte cu mâna dreaptă deasupra urechii stângi şi stau să cuget. Bine, bine, mai mult stau: Ce-i domn'e cu Valentine's day-u' ăsta, de unde o veni!? Stai să vedem ce spune Gugălu…

„O primă incursiune în timp, ne transportă în Roma antică. În fiecare an, la 15 februarie, aici se sărbătoreau Lupercaliile, închinate zeului fecundităţii, păstorilor şi turmelor sale, pe numele său de divinitate - Faunus Lupercalus. Era o sărbătoare păgână, un ritual de purificare, săvârşit la sfârşitul fiecărui an calendaristic, căci anul următor începea doar peste câteva zile: la 1 martie”… După alte câteva precizări mărunte, domnul Gugăl reuşeşte să-mi îndestuleze pofta de cunoaştere explicându-mi de ce femeile, mai ales, îndrăgesc atît de mult această festă: „Preoţi şi tineri, deghizaţi în pieile animalelor sacrificate porneau într-o cursă nebună pe uliţele strâmte ale oraşului, şfichiuind cu bice formate din pieile aceloraşi dobitoace pe oricine îl întâlneau în cale. Nimeni nu se ferea, deoarece superstiţiile îi îndemnau pe romani să creadă că orice contact de acest fel, este de bun augur. Mai cu seamă, femeile se înghesuiau să fie biciuite (!!!), aşteptându-se după aceea să aibă o sarcina şi o naştere uşoare. Finalul zilei era încheiat de o petrecere şi o masă copioasă, unde se formau şi viitoarele cupluri de îndrăgostiţi”. Măi să fie, dar ce s-o fi întâmplat, că în contemporaneitate această practică ancestrală, plină de beneficii - cum ar crede unii - a devenit neînţeleasă de către ONG-urile şi asociaţiile care se împotrivesc naţionalei şi consacratei violenţe domestice asupra femeii!

Cu siguranţă nu sunt mulţumit de ceea ce mi-a dat să înghit acest domn, Gugăl. Ia, s-o întreb şi pe doamna Wiki! Cum, care doamnă Wiki? Wiki-Pedia! Scriu literă cu literă, ca la clasa întâi: v-a-l-e-n-t-i-n-e-s-d-a-y (ce uşor mi-ar fi fost să scriu cu stiloul!) şi de data aceasta găsesc legenda sfântului cu pricina, care, ca orice legendă respectabilă, începe cu: a fost odată...

„Odată era un împărat roman al cărui nume era Claudiu al II-lea. El era un luptător îndârjit… (bla, bla, bla). El a vrut o armată puternică dar majoritatea bărbaţilor romani nu doreau să meargă în luptă. Împăratul s-a gândit că, în locul luptei, bărbaţii preferau să stea acasă cu soţiile şi copiii lor. În consecinţă, Claudiu a decis ca niciunul dintre soldaţii din Roma să nu se mai poată căsători. Împăratul s-a gândit că această lege îi va face pe bărbaţi să meargă la război şi să lupte ca nişte adevăraţi soldaţi. Valentin, care era un preot creştin, credea că dreptul oamenilor de a se căsători este dat de Dumnezeu, iar Claudiu nu avea dreptul să-l interzică. El a căsătorit în secret cupluri, cununiile fiind făcute în locuri secrete, pentru a nu putea fi găsit de împărat.

Într-un final, Claudiu l-a găsit si l-a arestat. Lui Claudiu i-a plăcut personalitatea lui Valentin, considerând că este un om tânăr şi înţelept. L-a încurajat să renunţe la creştinism şi să devină un soldat roman. Când Valentin a refuzat, a fost întemniţat şi condamnat la moarte. Până în ziua execuţiei, el a trimis scrisori de adio către prietenii săi şi le-a semnat scriind: "Adu-ţi aminte de Valentin al tău!".

Valentin a fost probabil executat pe 14 februarie, în anul 269 sau 270. Nu se cunosc toate detaliile legate de viaţa sfântului Valentin şi nu se ştie dacă legenda are o bază istorică reală.”

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Păi, tot nu am înţeles ce treabă are Valentine's day-ul cu flauşatele inimioare roşii de pe care nu lipseşte niciodată neaoşul I love you!, dar nici, deja consacratul, made in PRC! Sau ce treabă are Sfântul Valentin cu gingaşii trandafiri ale căror petale, mai nou, sunt îmbibate în sclipici sau revopsite, probabil pentru a încununa kitsch-ul grotesc al acestei sărbători de consum. Să mă încred în Lupercalii sau într-o legendă, mai ales că e vorba de cea a unui sfânt? Sau, mai bine, să-mi îndrept atenţia către negustorii speculanţi, cei ce-şi îndeasă în traiste inimioare cu leduri şi baterii din fantasmagoricul - şi nu prea - Dragon Roşu? Deoarece, până la urmă, tot ei sunt cei mai câştigaţi în urma acestei sărbători a iubirii. 

Însă şi noi putem obţine astăzi ceva mai mult decât o pernă în formă de inimioară inscripţionată cu: I love you – Made in China. Astăzi, dacă vrem cu tot dinadinsul să fim în rândul lumii, şi noi îi putem demonstra celui iubit vitalitatea şi onestitatea sentimentelor pe care i le purtăm! Iar aceasta o putem face inclusiv prin cadoul pe care i l-am pregătit. Bineînţeles, nu mă refer la un banalul ursuleţ de pluş care strânge-o inimioară în braţe, ci la ceva original, unic, la ceva mult mai profund… În acest scop vă voi relata o întâmplare pe care am auzit-o recent.

Era vorba despre o tânără care a dorit să cumpere un dar pentru prietenul ei care era înstărit. Însă dorea să-i ofere ceva cu totul special, ceva de care el chiar avea nevoie… Într-un final s-a hotărât! A cumpărat un rând de haine pentru copii şi le-a dat, personal, celei mai sărace familii pe care a putut-o ea găsi în oraşul în care locuia; şi toate acestea, în numele şi pentru prietenului ei bogat.

PS: Dacă şi dvs. cunoaşteţi alte modalităţi de a face astfel de cadouri, vă rugăm, înştiinţaţi-ne! Astfel, le putem fi utili şi celor care încă nu s-au hotărât ce să le ofere persoanelor iubite.

Imaginea viitoare (ori poate deja actuală) a comunicării

Priviţi fotografia de mai sus, puteţi chiar să îi daţi un click. Astăzi am primit-o prin poşta electronică, probabil pentru a mă binedispune. E funny, nu-i aşa?... Poate că menirea ei aceasta ar fi: de a ne smulge un zâmbet în încruntata zi petrecută, cel mai (tot) probabil, la serviciu.

Priviţi-o cu atenţie, o să observaţi ceva mai profund… ştiţi, la fel ca şi în celelalte imagini pe care le primiţi zilnic şi care vă provoacă imaginaţia… Aţi sesizat ceva deosebit?... Tot nimic!? Păcat, renunţaţi mult prea uşor.

Okay, vă voi spune ce văd eu. Primul cuvânt pe care fotografia mi-l transmite este comunicare… sau, mă rog, lipsa de comunicare. Surprinzător, nu? Când toată lumea consideră că prin e-mail, messenger, facebook şi alte mijloace internaute, comunicarea îşi atinge culmea, vin eu să fac rebeliune şi să afirm contrariul (atunci de ce folosesc blogul, nu?... asta chiar e culmea!).

Păi, poate că totuşi este vorba de comunicare, însă una parţială, impersonală, glacială chiar… nu credeţi? Priviţi din nou fotografia. Sesizaţi vreo legătură personală, vreo atingere sau măcar o privire caldă între membri presupusei familii? Nu, parcă fiecare dintre ei ar fi într-o locaţie diferită, dar ştiţi de ce? Pentru că (aşa cum mai ieri îmi spunea un amic) tehnologia a evoluat în ultimele două decenii atât de mult încât a depăşit cu mult dezvoltarea culturală şi mai ales spirituală a umanităţii.

A nu se înţelege acum, că mi-am propus să fiu ipocrit şi să contest utilitatea internetului. Însă atunci când internetul şi mijloacele sale înlocuiesc personalitatea sau originalitatea actului comunicării, atunci când acestea înlătură în totalitate elemente native ale comunicării precum: banala strângere a mâinii, încântarea întipărită pe expresia feţei, expresivitatea vorbirii, gesturile, scrisul de mână (apropo, ştiaţi că stiloului nu-i lipsesc poznaşele diacritice?) sau orice alte componente nonverbale ale comunicării; atunci este momentul să părăsim locul cald din faţa monitorului şi să revenim (chiar dacă cu un efort mai mare) la ceea ce este natural fiinţei umane: comunicarea cu absolut toate formele ei. Şi pentru că am adus în discuţie formele comunicării, iată proporţia atribuită fiecăreia dintre acestea: verbală – doar 7%, paraverbală (expresivitate, accent, intonaţie, timbru, topică) – 38%, iar nonverbală (mimică, gesturi, postură) – 55%!!!

Şi dacă tot nu v-am convins să renunţaţi la computer şi să fiţi originali atunci când vreţi să transmiteţi (emiteţi) ceva celor dragi, vă voi dezvălui care a fost cea mai dragă urare pe care am primit-o de sărbători: o carte poştală! Da, o carte poştală primită de la o verişoară plecată din ţară. Bineînţeles, şi ea (verişoara) are conexiune la internet, însă, decât să-mi trimită banalele e-mail-uri sau mesaje telefonice specifice sărbătorilor, a preferat să facă un triplu efort: să caute o carte poştală, să-mi scrie câteva rânduri şi apoi să meargă la oficiul poştal pentru a o expedia. Acest efort cu siguranţă merită apreciere, nu?

Conchid cu convingerea că internetul şi computerul pot înlesni uneori actul comunicării, însă, de cele mai multe ori, îl dezbracă pe acesta de formele lui. Iar dacă fotografia de mai sus este oglinda viitoare a comunicării familiale, eu încă prefer imaginea familiei şi a prietenilor adunaţi în jurul mesei, şi nu în jurul laptop-urilor.

Începuturile acţiunii de unire a Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei

Sfârşitul secolului XVII este marcat de un eveniment care va schimba radical configuraţia politică a Transilvaniei şi a Ungariei. După ce turcii care ajunseseră la porţile Vienei sunt învinşi de către coaliţia regelui polonez Jan Sobieski şi a lui Carol de Lotharingia, urmează vertiginoasa expansiune a Austriei către răsărit. După un secol şi jumătate de ocupaţie otomană, în 1686 a fost eliberată Buda şi desfiinţat paşalâcul turcesc din Ungaria, Austria urmărind astfel să-şi creeze un cât mai întins spaţiu tampon, care să-i garanteze securitatea. Dominaţia turcească din Transilvania s-a schimbat, însă nu fără lupte şi frământări interne, pentru că o parte a nobilimii ardelene protestante, ostilă catolicismului şi absolutismului Casei de Habsburg, preferă dependenţa faţă de turci. Astfel, în schimbul plăţii unui tribut, era asigurată libertatea religioasă, relativa autonomie a principatului şi menţinerea constituţiei sale. Cu toate acestea, autoritatea austriacă a fost instalată prin Diploma leopoldină din 1691 care a inclus Transilvania în Imperiul Austriac, menţinându-i însă autonomia şi structura socială internă. Prin diploma susnumită, Dieta îşi păstra funcţiile, principele a fost înlocuit printr-un guvernator numit de Curte, iar la Sibiu a fost instalat comandament militar al imperiului.

Principatul Transilvaniei avea, în primăvara anului 1688, când reprezentanţii Dietei semnau declaraţia de supunere şi de fidelitate faţă de împăratul de la Viena, renunţând la protecţia Porţii Otomane şi la orice legături cu aceasta, din punct de vedere religios un puternic caracter protestant de nuanţă calvinistă. Acest fapt se datora nu numai superiorităţii numerice a calvinilor faţă de luterani sau faţă de infima masă de unitarieni, ci, mai ales, datorită faptului că în ultimele opt decenii toţi principii au fost zeloşi susţinători ai calvinismului. Din punct de vedere legal, catolicismul făcea parte din confesiunile recepte cărora legile le garantau o deplină libertate. Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae, adoptată de Dieta din Alba Iulia la începutul lui ianuarie 1653, spunea că cele patru confesiuni: calvinistă, luterană, catolică şi unitariană, rămân recunoscute şi în viitor, îngăduindu-li-se liberul exerciţiu al cultului lor. Datorită politicii principilor calvini însă, situaţia Bisericii Catolice din Principat era destul de precară. În 1556 Episcopia Catolică de Alba Iulia fusese desfiinţată, catedrala de aici fusese ocupată de reformaţi, averile episcopiei fuseseră secularizate, iar călugării au fost nevoiţi să părăsească ţara. Aceleaşi Approbatae care garantau libertatea celor patru confesiuni, le interziceau catolicilor să aibă episcop dându-le dreptul de a alege un simplu vicar, iar în Cluj sau alte oraşe preoţilor catolici nu li se dădea voie să locuiască, ei putând merge acolo numai pentru cercetarea bolnavilor, pentru spovedanii, botezuri sau înmormântări.

Odată cu instalarea regimului habsburgic, una dintre principalele transformări simţite în Transilvania se referă la statutul catolicismului. Biserica catolică, după ce fusese reprimată datorită masivei adeziuni a nobilimii ardelene la reformă, va tinde de acum să-şi recucerească poziţiile pierdute şi să se impună ca religie dominantă. Rapiditatea acestui proces demonstrează puternica legătură pe care Casa de Habsburg o avea cu catolicismul, însă ilustrează şi dinamismul şi eficienţa Bisericii Catolice în acţiune.

În secolul al XVII-lea, Biserica ortodoxă românească din Principatul Transilvaniei era dependentă de conducerea Bisericii calvine. În momentul venirii habsburgilor în Transilvania, procesul de asimilare a ortodoxiei române de către bisericile protestante era în plină desfăşurare. Printre proiectele de consolidare a Bisericii Catolice din Transilvania se afla şi cel de convertire a populaţiei româneşti pentru că, pe plan religios, ar fi putut fi câştigată la catolicism populaţia majoritară a principatului, iar pe plan politic, prin realizarea acestui proiect, românii erau scoşi de sub protectoratul bisericilor reformate şi deci, din sfera de influenţă a nobilimii maghiare. În efortul Bisericii catolice de a depăşi criza provocată de reforma protestantă şi de a se reînnoi din punct de vedere spiritual şi organizatoric, cel mai bogat în resurse şi mai bine organizat detaşament al catolicismului a fost Ordinul iezuit (Societatea lui Isus), care a jucat un rol deosebit de important în contextul Contrareformei şi care, totodată, a devenit instrumentul regenerării Bisericii Catolice. La sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu venirea armatelor imperiale, se vor întoarce în Transilvania şi călugării iezuiţi care în scurt timp îşi vor extinde în ţară celebra reţea de şcoli ce vor juca un rol esenţial în modelarea unei intelectualităţi transilvănene. Astfel, imediat după semnarea Diplomei leopoldine, au fost înfiinţate şcolile superioare iezuite din Sibiu (1692), Cluj (1694) şi Alba Iulia. Va urma apoi înfiinţarea de şcoli catolice şi în Odorhei, Târgul Secuiesc, Târgu-Mureş etc. Acestor misionari iezuiţi le va reveni şi sarcina de a pregăti trecerea românilor transilvăneni la catolicism.

Pentru a facilita unirea Bisericii românilor cu Biserica Romei şi pentru ca astfel păturile largi ale populaţiei româneşti, profund ataşate de tradiţiile Bisericii Orientale, să adopte noua religie, schimbarea nu urma să afecteze formele de cult, ritul rămânând cel grecesc. În acest sens existau deja exemple: la 1596 se uniseră cu Roma rutenii din Polonia, iar la mijlocul secolului al XVII-lea, se constituise, prin Unirea de la Užhorod, Biserica greco-catolică a rutenilor din actuala Ucraină Subcarpatică. Unirea de la Užhorod a început în 1646, atunci când 63 de preoţi ruteni au semnat unirea cu Biserica Romei. Credincioşii ruteni care trecuseră la catolicism au aparţinut de episcopia de la Muncaci, care mai târziu îşi va extinde jurisdicţia şi asupra românilor sătmăreni şi maramureşeni. Despre acest proiect care viza integrarea românilor transilvăneni în Biserica Catolică se poate vorbi încă din anul 1664, când un document iezuit exprima speranţa convertirii rutenilor şi românilor. Cinci ani mai târziu, Congregaţia de Propaganda Fide a elaborat o instrucţiune privind modul de integrare a bisericilor de rit bizantin, pe baza reglementărilor Conciliului de la Florenţa.

Primele acţiuni reuşite în acest sens îi aparţin episcopului de origine greco-italiană Iosif de Camillis. Dorind să predice în Principatul Transilvaniei, episcopul s-a adresat de două ori Dietei însă aceasta, formată în majoritate din calvini, i-a respins cererile. După aceste refuzuri, Iosif de Camillis s-a mulţumit să-şi desfăşoare activitatea în unele protopopiate mărginaşe. La 21 martie 1695 acesta raporta Congregaţiei de Propaganda Fide că a reuşit să aducă la unire cca. 40 de preoţi din părţile Bihorului, ale Crasnei şi din părţile nordice ale Maramureşului. Printre iniţiatorii Unirii transilvănenilor merită amintiţi, de asemenea, Francisc Ravasz şi mai ales Paul Ladislau Baranyi (1657-1719), ambii misionari iezuiţi. Însă cel care a acţionat cu abilitate şi a adus rezultate în realizarea Unirii a fost iezuitul Paul Ladislau Baranyi, (ajunsese în Alba Iulia înainte de ocuparea Transilvaniei de către austrieci), iar un energic susţinător al eforturilor acestui misionar a fost cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscopul primat al Ungariei. După cei treisprezece ani petrecuţi în Alba Iulia ca paroh superior şi ca director de şcoală, era absolut firesc ca Paul Ladislau Baranyi să-l fi cunoscut pe mitropolitul românilor precum şi pe o parte dintre protopopii şi persoanele care îşi desfăşurau activitatea la Mitropolie, cărora în mod cert le-a expus conţinutul diplomei emise de Leopold I în 23 august 1692 şi care afirma că toţi preoţii răsăriteni din Imperiu, mai ales cei ruteni şi români, care vor primi unirea cu Biserica Romei, se vor bucura de toate drepturile şi privilegiile de care se bucură clerul de rit latin.

Toate aceste evenimente, împreună cu situaţia în care se afla Biserica românească din Transilvania au facilitat o serie de discuţii care au avut loc între mitropolit cu oamenii săi de încredere şi Paul Ladislau Baranyi. Aceste consultări s-au ţinut în mare secret şi au durat cca. patru ani. În acest sens, se pare că, Ladislau Baranyi a călătorit pe ascuns la Viena unde împreună cu Andrei Illyes (episcopul romano-catolic) au încercat să-l înduplece pe împărat să dea o diplomă prin care dacă românii se vor uni cu Biserica Catolică, clerul şi călugării români să fie asiguraţi că vor intra în aceleaşi drepturi ca şi clerul catolic şi ca toţi preoţii calvini, luterani sau unitarieni. Pe de altă parte însă, Gheorghe Bánffi, guvernatorul Transilvaniei, cât şi cancelarul Nicolae Bethlen au cerut şi ei împăratului o altă rezoluţie cu privire la această problemă religioasă însă, favorabilă protestanţilor. Dorind să respecte spiritul diplomei leopoldine (din decembrie 1691), Leopold I nu putea deci să emită o altă rezoluţie nici la rugămintea lui Baranyi, nici la cea a guvernatorului Gheorghe Bánffi, aceasta şi pentru că Biserica orientală a românilor era considerată drept lipitură subordonată şi în anumite cazuri chiar încorporată Bisericii reformate calvine care-şi arogase dreptul de patron al acesteia. Prin rezoluţia din 14 aprilie 1698 însă, împăratul a dat voie nu numai bisericilor şi clerului, ci tuturor credincioşilor să-şi aleagă o confesiune religioasă, după cum conştiinţa şi interesele personale le dictează. În urma acestei rezoluţii atât catolicii cât şi calvinii, cu ajutorul propagandei religioase, au căutat prin toate mijloacele să-i atragă pe români fiecare de partea lor. Celelalte două confesiuni, luterană şi unitariană, nu dispuneau de mijloacele necesare dezvoltării unei asemenea acţiuni şi prin urmare, lupta pentru atragerea românilor s-a dat între celelalte două confesiuni care se puteau bucura şi de un eventual sprijin politic: catolicii de cel al Casei de Habsburg, iar calvinii de cel al nobililor transilvăneni.

În aceste condiţii, Bisericii române nu i-a rămas decât două alternative: sau să figureze ca lipitură a Bisericii calvine pe viitor, sau să adopte unirea cu Biserica Romei. Situaţia era cu atât mai gravă, cu cât o eventuală respingere a celor două variante enunţate mai sus, însemna, în mod cert, o piedică în calea emancipării şi a libertăţii românilor din Transilvania.

Bibliografie:

● Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

● Maria Someşan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999

● George Bariţ(iu), Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

● Radu Miron Costin, La 1700 „Ne-am întors acasă”, Partea a II-a, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005

Iarna e ca vara!

Astăzi, în momentul în care m-am trezit, plin de emoţie ca un coinac, m-am îndreptat către fereastră să vad visul alb pe care ni-l promiseseră doamna Romica Jurca şi ceilalţi meteorologi de serviciu de vreo două zile. Pulsul inimii o luase razna, mai razna decât atunci când pedalez pe extenuanta bicicletă medicinală roşie ce-mi scoate sufletul în fiecare dimineaţă… deocamdată. Lacrima fericirii hibernale îmi tremura deja în colţul ochiului mai ceva ca-n animaţiile japoneze. Mai am un singur pas şi voi înlătura perdeaua… Dar, vai, stupoare!!! Ăştia de la deszăpezire mi-au furat visul!

Dincolo de geam mă râcâie pe creier zgomotul lopeţilor de fier care încarcă în remorci nămeţii strânşi mai devreme în munţii albi (adunaţi astfel, probabil, de superutilaje aduse de-afară!). Îmi venea să-i sudui pe toţi acei destoinici muncitori şi pe toţi şefii lor ce i-au trimis din toiul nopţii să ne salveze de NEPREVĂZUTA iarnă. Da, ce, domnule, nu poţi să mai vezi un alb imaculat!?! Norocul lor a fost că am remarcat grija remarcabilă cu care îndepărtau troienii din jurul maşinii pe care nu o mai recunoscusem printre cocoaşele dalbe din parcare.

M-am ruşinat de pornirea mea de mai devreme gândind: mai bine mă grăbesc să le fierb repede un ceai, sau poate o ţuică de prună de la mamaie. Oricum, nu ar fi avut nevoie. Doi dintre ei serveau deja din termosuri licoarea aburindă în pahare de unică folosinţă, pe care apoi le-au şi adunat într-un sac de gunoi pentru a nu lăsa în urmă nici o impuritate pe asfaltul proaspăt curăţat şi uscat la fel ca în miezul verii! Ce să vă mai spun, în dimineaţa aceasta aş fi putut avea parte şi eu de un peisaj înduioşător…, la fel ca al dvs., nu?

Întrerup scenariul hollywoodian şi, în locul reclamelor, vă ofer realitatea. Dar, ce credeaţi, domniile voastre? Ştiu că posedaţi simţul umorului, aşadar, vă prea-rog să nu luaţi în considerare basmul de mai sus!… După 15-20 de minute de luptă cu zăpada, am reuşit să scot maşina din parcare, sperând că arterele principale ale urbei sunt - măcar ele - eliberate de sub stăpânirea cumplitei şi INOPINATEI ierni. Ei, aş! Iarna e ca vara, domnule, nu trece nici un utilaj de deszăpezire…, nici măcar pe centru!

Mulţumesc

Pentru că cei mulţi dintre noi am uitat să rostim verbul a mulţumi şi pentru că rar îl mai auzim cu sinceritate, propun ca astăzi să cultivăm acest verb ce a devenit însuşirea elementară a recunoştinţei. Aşa cum, după ce am făcut un bine cuiva, vrem să auzim din gura lui: Mulţumesc!, tot aşa, şi atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din adâncul inimii noastre: Mulţumesc!

Mulţumesc este un cuvânt neînsemnat, însă recunoştinţa pe care o exprimă aduce un bine semnificativ. Acest verb mângâie inima, ne face umani. Observaţi acest lucru în viaţa cotidiană. Remarc – şi desigur aţi remarcat şi dumneavoastră – ce se întâmplă, de pildă, în comportarea conducătorilor auto. Încercarea de a ajunge cât mai repede la serviciul sau destinaţia lor îi face să se enerveze frecvent şi să aibă accese de furie la adresa celorlalţi şoferi (iar cel dintâi, credeţi-mă, sunt eu). Dacă însă pe traseu, un alt conducător auto se află în dificultate, ceilalţi şoferi îi sar în ajutor şi îl sprijină oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Cel ajutat îşi arată recunoştinţa, mulţumind de cele mai multe ori printr-un simplu semn – gestul cu mâna. În acest moment nervii nu îşi mai au rostul, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Iată o imagine-exemplu din care putem învăţa importanţa şi impactul pe care îl are doar rostirea verbului a mulţumi.

Aşa cum ne comportăm pe drumul rutier (plin de gropi şi aglomerat), tot aşa şi pe celălalt drum mai însemnat – drumul vieţii – să fim recunoscători în trafic şi gata să spunem mulţumesc binefăcătorilor noştri, oricât de nesemnificativ ar părea ajutorul primit.

Adevarul spus pe sfert

 „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44) este îndemnul Mântuitorului pe care cu convingere promitem să-l respectăm chiar dacă la început de mileniu trei încă mai suntem defăimaţi pentru că suntem slujitori ai Bisericii Române Unite cu Roma. Pe de altă parte însă, nu putem să ascultăm cu pasivitate frânturile de adevăr pe care anumite persoane (ascunse în spatele formal-numitului Birou de Presă al Arhiepiscopiei Râmnicului) le aruncă propriilor clerici şi enoriaşi cu privire la iminentul pericol venit din partea „uniaţiei”, instrumentul Vaticanului ca-re nu urmăreşte altceva decât „să slăbească populaţia prin dezmembrare religioasă şi deznaţionalizare”.

Când spun că autorii Comunicatului sus-numit se folosesc de frânturi de adevăr, mă refer la faptul că adevărul nedezvăluit în întregime este adesea mai greu de combătut decât minciuna (aşa cum deliberat au procedat şi dânşii). Cu toate acestea noi ne-am propus, după puterile noastre, să umplem vastele spaţii de istorie a românilor şi a Bisericii Române Unite, spaţii lăsate necompletate de membrii Biroului de Presă care au dorit să rămână anonimi.

Pentru început vom completa următoarea afirmaţie: „Unirea cu Biserica Romei nu a fost un act de convertire religioasă, nu s-a făcut din convingere religioasă, ci a fost un act politic şi un contract economic oportunist, împăratul de la Viena urmărind prin atragerea românilor la uniaţie, pe de o parte, întărirea catolicismului din Ardeal, iar pe de altă parte, despărţirea românilor din Ardeal de fraţii lor din Moldova şi Ţara Românească.” Încerc să înţeleg în ce consta această despărţire a românilor transilvăneni de fraţii lor din afara arcului carpatin; şi cum nu reuşesc, amintesc faptul că evenimentul la care fac referire autorii comunicatului se întâmpla în jurul anului 1700, epocă în care transilvănenii, datorită stăpânirii străine ca neam şi credinţă, fuseseră deja rupţi de aproape tot ceea ce se afla dincolo de Carpaţi.

Şi pentru că în bibliografia (din care, foarte convenabil, fac parte doar autori – chiar şi preoţi – de confesiune ortodoxă) recomandată de Biroul de Presă este menţionat şi Iorga Nicolae, voi folosi şi eu această sursă pentru a arăta cum vedea ilustrul istoric momentul din 1700 în lucrarea Sate şi preoţi din Ardeal, apărută în 1902: „Istoria unirii pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi uşor de înţeles, dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e cum nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari a luat, sub doi vlădici unul după altul, aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea… Un cuvânt de la Iaşi şi Bucureşti nu mai putea ajuta la nimic… Două lucruri se puteau face: să se urmeze vechile legături cu calvinii, sau acestea să fie lepădate pentru a se face o nouă alianţă religioasă cu noul domn al ţării” (pagina 166). În aceeaşi lucrare, la pagina 191, Nicolae Iorga continuă: „Din umilinţa lui (a episcopului unit Atanasie Anghel) a ieşit mântuirea noastră… Fără unirea în credinţă cu împăratul nu era libertatea, preţuirea, re-cunoaşterea demnităţii umane. Fără unirea în credinţă cu Roma nu erau şcolile mari din străinătate pentru ucenicii români, nu era mai ales acea mare şcoală pentru inima poporului nostru, care a fost Roma însăşi. Fără noul curent de viaţă, format din izvorul Unirii, frăţia într-o nouă idee (cea naţională) prin care ne simţeam a fi un singur popor, n-ar fi venit să înlocuiască unitatea de lege”.

Dacă prin unirea transilvănenilor cu Biserica Romei s-a dorit şi chiar s-a realizat îmbunătăţirea stării în care se aflau clerici români şi enoriaşii acestora, stare deplorabilă despre care face amintire şi Iorga în lucrarea amintită; da, putem afirma şi noi la unison cu autorii anonimi ai comunicatului că Unirea a fost şi un „contract economic oportunist”.

În ceea ce-i priveşte pe ieromonahii mărturisitori Visarion Serai, Sofronie de la Cioara şi „apoi sutele şi miile de credincioşi şi călugări ştiuţi doar de Dumnezeu”, omite Biroul de Presă al Arhiepiscopiei să ne prezinte şi interesul acestora de a-i scoate pe toţi preoţii şi credincioşii uniţi din biserici, situaţie pe alocuri identică cu cea de azi în care, după decenii de prigonire, ni se contestă dreptul la existenţă. La fel de uşor se uită şi faptul că generalul Buccow (şi nu Bukow domnilor) de care făceaţi amintire, fusese trimis de Curtea Vienei să potolească revolta pornită de călugării sârbi care nu vedeau cu ochi buni ieşirea românilor de sub protectoarea şi calda stăpânire a Mitropoliei ortodoxe sârbeşti din Carlovitz, dar şi de sub influenţa Bisericii Ortodoxe Ruse (nu vă pare cunoscut conceptul?... mie da). Pentru a completa sfertul de adevăr relatat de comunicatul amintit, adaug faptul că alături de episcopul ortodox Dionisie Novacovici (la a cărui înscăunare Sofronie de la Cioara s-a opus cu violenţă), şi episcopul unit Petru Pavel Aron i-a cerut generalului Nicolae Adolf de Buccow să nu recurgă la drastica măsură de a distruge bisericile sau mănăstirile în care se aflau adepţii agitaţi ai autointitulatului vicar al Sfântului Sinod din Carlovitz.

Tot din comunicatul citat am înţeles că suntem şi prozeliţi care atentăm la „tezaurul de credinţă primit de la Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli” de „Biserica Ortodoxă (Română) Sobornicescă şi Apostolească” (vai, câtă smerenie în această formulă!); şi mă întreb: dacă noi care ne adresăm în bisericile proprii doar puţinilor credincioşi pe care Domnul ni i-a încredinţat spre a fi păstoriţi prin cuvintele adresate apostolului Petru „paşte oile Mele” (îmi permit să menţionez, aşa… doar pentru mine, că a paşte nu este acelaşi lucru cu a mulge); atunci ierarhii şi ceilalţi clerici care participă la înscăunarea primarilor sau a altor demnitari vremelnici, la sfinţirea capetelor de poduri, a benzinăriilor sau a shopp-urilor de orice fel, sau care se lasă fotografiaţi şi filmaţi pe la evenimentele mondene precum domnişoarele pe catwalk, ei cum s-ar numi? Da, da, am înţeles… ei ar fi adevăraţii dreptmăritori creştini!

Mai cităm din comunicatul Biroului de Presă al Arhiepiscopiei ce patronează urbea noastră: „Principalele greşeli de învăţătură ale Greco-Catolicilor sunt următoarele: Papa este considerat infailibil şi totodată cap al Bisericii în locul lui Hristos.  Mărturisesc o învăţătura greşită despre Sfânta Treime(!?!). Cred în existenţa unei a treia stări în afară de rai şi iad, numită purgatoriu.” Aţi uitat, iubiţilor, să menţionaţi că suntem vinovaţi şi de seceta din această toamnă, de încălzirea globală; ori, de ce nu îndrăzniţi să ne acuzaţi şi că noi suntem cei care deschidem evangheliile pentru a descoperi viitorul, sau că tot noi ne vindem funcţiile clericale, sau că punem preţ (în lei şi valută) pe toate Tainele Domnului ş.a.m.d... Cu toate acestea, vă îndemn să studiaţi Catehismul Bisericii Catolice pentru a putea descoperi singuri că dogma Bisericii Latine se confundă cu cea a Bisericii Răsăritene; de fapt… vorbim despre aceeaşi Biserică a lui Hristos „una sobornicească (putem folosi şi sinonimul catolică) şi apostolească”… sau nu sunteţi de acord!?

În încheiere, pentru a întregi adevărul fărâmiţat datorită patimilor care îi copleşesc pe autorii comunicatului amintit, dar şi pentru că aşa ne-am propus la începutul replicii noastre, doar vom enumera persoane, evenimente şi instituţii de confesiune greco-catolică sau care au fost dezvoltate şi patronate de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Voi începe prin a-l aminti pe episcopul temerar Inocenţiu Micu Klein; apoi pe întemeietorul şcolilor blăjene, episcopul Petru Pavel Aron; Şcoala Ardeleană cu reprezentanţii săi: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior etc.; Supplex Libellus Valachorum, memoriul redactat de blăjeni (deci de uniaţi) şi semnat atât de episcopul unit Ioan Bob cât şi de episcopul ortodox Gherasim Adamovici (aşadar s-au reuşit şi colaborări); îl vom menţiona şi pe episcopul Ioan Lemeni, cel care a prezidat împreună cu Andrei Şaguna Marea Adunare Naţională din 3/15 mai 1848 de la Blaj (această onoare i s-a oferit lui Andrei Şaguna în ciuda faptului că nu reuşise să se implice în organizarea evenimentului, deoarece fusese hirotonit episcop taman la Carlovitz cu numai câteva zile înainte de adunarea de pe Câmpia Libertăţii!). Vom continua numindu-i pe revoluţionarii paşoptişti greco-catolici: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu, sau Andrei Mureşanu (autorul poemului Un răsunet, denumit ulterior Deşteaptă-te române, care, din 1990, a devenit imnul de stat al României); tot greco-catolici au fost Gheorghe Asachi şi Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu Liviu Maiorescu) – descălecătorii învăţământului românesc de dincolo de Carpaţi (Iaşi şi Craiova); apoi memorandiştii transilvăneni: preotul unit Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ion Raţiu etc. Cu siguranţă vă amintiţi şi de rolul de frunte pe care greco-catolicii l-au avut în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1918, atunci când la Alba Iulia preşedintele Adunării era unitul (greco-catolicul) Gheorghe Pop de Băseşti, în jurul lui fiind atât persoane de confesiune ortodoxă (Vasile Goldiş, Octavian Goga), cât şi, aşa cum dumneavoastră îi numiţi, uniaţii: Alexandru Vaida, Ciceo Pop sau Iuliu Maniu. Doresc să amintesc şi faptul că cel care a citit istorica Declaraţie a Unirii la Alba Iulia şi, totodată, cel care a înmânat regelui Ferdinand I Actul Unirii a fost, deloc fortuit, tânărul şi viteazul episcop unit Iuliu Hossu (foto), personalitate marcantă a secolului al XX-lea, despre care, stimat birou de presă, vă poate vorbi şi arhipăstorul dumneavoastră, cel care l-a găzduit la Mănăstirea Căldăruşani (unde Iuliu Hossu îşi avea domiciliul forţat după ce trecuse şi pe la penitenciarul din Sighet). Nu putem să nu-i amintim şi pe cei care au plătit cu viaţa alegerea de a nu colabora cu statul ateu de tip bolşevic de după 1948, pe episcopii martiri: Vasile Aftenie, Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu alături de cel despre care am făcut deja vorbire, Cardinalul in pectore Iuliu Hossu.

După umilul periplu prin istoria de trei veacuri a Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică (şi cu speranţa că nu vom mai fi nevoiţi să răspundem unor asemenea acuze) vom replica şi halucinantei sintagme: „Biserica Ortodoxă Română  încă de la primele începuturi ale poporului nostru i-a fost singura lui mamă, care i-a hrănit sufletul, i-a întărit vigoarea de rezistenţă şi de izbândă, împotriva tuturor duşmanilor lui…” formulată de comunicatul Biroului de Presă al Arhiepiscopiei Râmnicului; răspunsul nostru fiind sintetizat, cu voia dumneavoastră, tot printr-o sintagmă: „Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat «Noi vrem să ne unim cu Ţara!» şi fără aceasta nu era nici Unirea din 1918”. Acestea sunt cuvintele episcopului Iuliu Hossu (cardinal în inima Papei Paul al VI-lea din 1969), cuvinte cu care concluzionăm această expunere în care nu ne-am dorit altceva decât să dăm frânturilor din comunicatul mai-sus amintit un sens, credem noi, mai apropiat de adevărul istoric.

*Replică la Comunicatul pentru apărarea ortodoxiei româneşti cu privire la prozelitismul Bisericii Greco-Catolice din Judeţul Vâlcea emis de Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Râmnicului în 4 noiembrie 2011