Dureri de mamă

Crunta dramă a războiului face ca milioane de mame ucrainence să știe și ele ce a simțit Maica Domnului atunci când și-a luat pruncul, pentru a nu fi ucis, și a fugit în altă țară.

Și știu bine și cine e Irod, ucigașul de copii.

Alte mii de mame din Ucraina știu și ce a simțit Maria la poalele crucii, când și-a văzut Fiul executat de oameni cruzi.

Aceeași durere împietrește sufletele altor mii de soții rămase văduve de război.

Să îi mulțumim lui Dumnezeu și Maicii Sfinte că noi nu avem nimic mai bun de făcut, decât să stăm pe FB, fie pentru a condamna, fie - incredibil!! - pentru a justifica acest război și crimele sale.

Câteva chestiuni referitoare la românii noștri din Ucraina

Un argument folosit adesea de idioții (in)utili în favoarea poziționării neutre a României - ce-o mai însemna și asta!?! - vizavi de masacrul rusesc de la granițe este acela al încălcării drepturilor românilor din Ucraina. Și până nu ajungem să modificăm primul articol al Constituției, spunând că România este și stat victimizat, ar fi bine să știm una, alta, despre minoritatea românească din Ucraina.

1. Comunitatea românească în cauză e formată din cca. 150.000 de români, nu din 500.000, așa cum prostește se afirmă. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, trebuie doar să verificați cifrele recensământului din 2001, dar și informațiile de pe site-ul Ambasadei României la Kiev. Confuzia se poate datora faptului că alte cca. 250.000 de persoane s-au declarat - de bunăvoie și nesilite de nimeni - etnici moldoveni, la același recensământ din 2001 făcut în Ucraina. Majoritatea celor din zona Cernăuțiului se consideră români, iar majoritatea celor din sudul și din estul Republicii Moldova - că ne place, că nu ne place - se consideră moldoveni.

2. Controversata Lege a Educației din 2018, cea care afecta minoritățile etnice din Ucraina, avea ca scop principal diminuarea propagandei rusești, în contextul pierderilor teritoriale din ultimii ani. Celelalte minorități devenind astfel un fel de victime colaterale. Totuși, intrarea în vigoare a controversatului articol 7 din Legea Educației - care stipula că începând cu ciclul gimnazial, învățământul pentru minoritățile etnice să se desfășoare în limba ucraineană - a fost amânată până în 2023. Deci până în prezent, acest articol nu a avut efecte!! În consecință, în Ucraina există în continuare școli cu predare în limba română.

3. E extrem de important de reținut și următoarea nuanță. În 2018-2019, atunci când Biserica Ortodoxă a Ucrainei a obținut autocefalia (adică recunoașterea noului scaun patriarhal de la Kiev), minoritatea românească din zona Cernăuțiului - cca. 100 parohii care fac parte din Mitropolia Bucovinei și Cernăuților - a decis să nu intre sub jurisdicția acestei patriarhii ucrainene, ci să rămână în continuare sub cea a Patriarhiei Moscovei(!). Nu vreau să insinuez ceva în acest sens, doar zic.

4. În ultimele săptămâni, am văzut cu toții refugiați ucraineni vorbitori de limbă română intervievați. Pe niciunul nu l-am auzit vorbind despre încălcarea drepturilor sale, dimpotrivă, cu toții își doresc să se întoarcă acasă, adică în Ucraina.

5. Nu spun că nu or fi existat și momente tensionate sau atingeri ale drepturilor minorităților din Ucraina. Acestea ar trebui tratate totuși ca evenimente excepționale. Utranaționalismul urâcios este prezent pretutindeni. Să nu uităm de băieții îmbrăcați în tricouri negre, din galeria României, care strigă la fiecare meci, aproximez: "Să iasă afară toți etnicii din țară!". Fix aceștia, cei care lezează drepturile minorităților din România, sunt cei care militează pentru drepturile minorităților românești din afara țării. Sesizați și domniile voastre ipocrizia?

6. Iar ideea de a profita de situația actuală a Ucrainei, pentru a anexa teritorii României, nu doar că e una ireală și stupidă, dar nici măcar românească nu este. Pentru că politica de acaparare de noi teritorii este una pur rusească. Așa că spune-mi cu cine te asemeni, ca să îți spun că cu Putin.

Biserica, despre război

În contextul invaziei rusești din Ucraina, e oportun să sintetizăm poziția Bisericii referitoare la război, așa cum reiese din doctrina sa socială. Dar, mai întâi, să vorbim puțin despre pace. Înainte de a fi o datorie a noastră, a oamenilor, pacea este un atribut al lui Dumnezeu. Omul, păcătos fiind, nu poate să facă pace fără Dumnezeu. De aceea, lipsa păcii este dovada distrugerii comuniunii și a unității dintre om și Dumnezeu. Așa se poate explica de ce istoria omenirii este una marcată de violențe și de vărsări de sânge.

Știm că la fiecare Sfântă Liturghie, Biserica se roagă pentru pacea lumii. Și rugăciunea este un lucru deosebit de important din viața Bisericii. Apoi, pentru a sublinia importanța acestui deziderat, anual, pe 1 ianuarie, Biserica celebrează Ziua Mondială a Păcii. Dar Biserica Catolică se folosește și de alte metode de menținere a păcii. De pildă, prin contactele sale diplomatice, intervine pentru apărarea drepturilor omului, îndeamnă la dezarmare, la conviețuirea pașnică, sau mediază și oferă consiliere în situații de criză. Este binecunoscut rolul important pe care Sfântul Ioan Paul II l-a avut în căderea cortinei de fier, sau în soluționarea unor conflicte precum cele din Iugoslavia sau din Orientul Apropiat. Iar aceste eforturi diplomatice sunt avantajate de faptul că Biserica Catolica are un caracter global și nu este restrânsă doar la un statut național.

Biserica condamnă ferm războiul și consideră că războaiele de agresiune și de cucerire sunt întotdeauna imorale. Statul atacat, însă, are dreptul de a se apăra și de a folosi arme. De aceea Biserica admite că statele pot să dețină arme și forțe militare, însă doar atâtea cât să-și poată apăra populația – principiul suficienței –, în eventualitatea unei invazii externe. Iar creștinii pot fi soldați dacă armata din care fac parte servește siguranței și libertății țării. Totuși, angajarea copiilor și a tinerilor în cadrul forțelor militare constituie o crimă. De asemenea, pentru a evita violența și războiul, Biserica este de acord cu strategiile preventive, precum sancțiunile comunităților internaționale împotriva statelor asupritoare.

În cazul genocidului, al crimelor de război sau al crimelor împotriva umanității, comunitatea internațională are obligația morală de a interveni. În acest context, Biserica Catolică sprijină Curtea Penală Internațională de la Haga care trebuie să îi pedepsească pe cei care se fac vinovați de aceste crime. Armele de distrugere în masă – nucleare, biologice, chimice sau radiologice – nu pot fi permise niciodată și în niciun fel de circumstanțe! Folosirea acestora este considerată crimă împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Atunci când este încălcat dreptul internațional – execuția în masă a civililor sau a prizonierilor de război, spre exemplu –, soldații sunt obligați să refuze ordinele comandanților. În acest caz, soldații nu vor putea spune că ei doar au executat niște ordine, ci vor fi direct responsabili pentru faptele lor.

Niciunei religii nu-i este permis să predice violența sau războiul. Cine predică războiul este capelanul militar al diavolului, spune un proverb. A ucide oameni nevinovați în numele credinței este o mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Catolică le cere tuturor comunităților religioase să se distanțeze de terorismul religios și, totodată, le roagă pe acestea să facă posibilă buna conviețuire și pacea dintre națiuni.

Stare de post

După doi ani de renunțări și de restricții cauzate de situația sanitară de pe mapamond și consimțite mai mult sau mai puțin, mai avem nevoie oare și de alte îngrădiri, precum cele impuse de post? Sau este postul un fel prelungire a stării de alertă cu care coabităm de o bună vreme? Ceva asemănări în acest sens vom putea găsi, în mod cert. De pildă, am observat că atitudinea omenirii în fața măsurilor sanitare propuse este similară cu cea a creștinilor față de post: unii se înfrânează pentru beneficiile vieții cumpătate, alții pentru că se tem de eventuale repercusiuni, iar alții nici măcar nu vor să audă de astfel de renunțări.

Chiar și așa, postul înseamnă mai mult decât orice fel de măsuri restrictive impuse prin ordonanțe de urgență. Postul înseamnă în primul rând o atitudine benevolă, una care să ne ducă la o convertire individuală, o întoarcere sinceră la statutul obținut prin Botez, acela de fii preaiubiți ai Tatălui Ceresc. De fapt, aceasta se și vrea a fi postul – o cale a simplității care să ne conducă la Dumnezeu. Știm bine că un astfel de drum nu poate fi impus. Dumnezeu ne-a creat pentru Împărăția Cerurilor și își dorește ca fiecare dintre noi să se mântuiască, însă nu independent de vrerea noastră.

Să reținem deci că postul nu este un fel de competiție sportivă organizată de Biserică și care să se desfășoare pe parcursul a opt săptămâni, dacă includem aici și săptămâna albă. După ce vom fi renunțat la carne sau la alte capricii atâta amar de vreme, nu vom primi nicio medalie și nicio diplomă care să ne confirme anduranța. Nu vom posti așadar cu gândul la vreo recompensă, ci la cuvintele Mântuitorului: “Suntem slugi netrebnice, am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10). La fel, postul nu ar trebui să fie nici o toană personală, care să-i afecteze pe cei cu care trăim, și nici măcar o formă vizibilă sau o manifestare exterioară de cult. Pe cât posibil, acesta trebuie să rămână o stare ce ne privește doar pe noi și pe Dumnezeu - “Să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6, 18).

Iar postul va avea și rost, atâta timp cât vom reuși să luăm în considerare toate cele trei componente ale sale: (1) abstinenţa de la anumite feluri de mâncare și mai ales de la orice lucru care poate împiedica consolidarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, (2) caritatea sau transformarea renunţărilor noastre în fapte de milostenie și (3) rugăciunea. E bine de ținut deci regimul alimentar, însă fără celelalte două elemente nu poate fi numit chiar post. Apoi, în zadar vom renunța la carne, sau la alcool, sau la internet ș.a.m.d., dacă nu vom renunța mai ales la păcat.

Așadar, abstinenţa de la carne sau de la alte capricii nu ar înseamna mare lucru, dacă toate aceste renunţări nu ar fi transformate în pomană pentru alții. Apoi, putem transforma în momente petrecute cu Dumnezeu – precum citirea unei evanghelii sau a unei cărți de spiritualitate – și timpul petrecut în faţa monitoarelor. Şi nici măcar atunci postul nostru nu ar fi unul complet. I-ar mai lipsi rugăciunea, întâlnirea noastră intimă şi personală cu Dumnezeu. 30 de minute petrecute cu sau fără rost pe reţelele de socializare pot fi transformate și ele într-un Rozariu oferit zilnic pentru binele celor dragi, pentru pacea lumii, sau pentru convertirea liderilor politici ai lumii, spre exemplu.

Revenind la paralelismul făcut în introducere, cred că putem considera postul tot un fel de stare de alertă. O stare discretă și cuminte în care să ne ascuțim simțul intimității cu Dumnezeu. Pentru că post înseamnă să ieșim din zona de confort care ne ține prizonierii propriilor interese. Să depășim limitele pe care noi înșine ni le-am trasat. La cele spirituale mă refer. Să renunțăm la amăgitorul statut de ucenici căldicei și să ne aprindem de la iubirea Răstignitului. Și așa, la finalul Postului Mare, să fim noi înșine lumina sfântă a Învierii.