Când
ne gândim la sfinți, nu ar trebui să ne gândim la strălucirea aureolelor și a
veșmintelor lor din icoane, ci la faptul că ei își folosesc darurile primite –
calitățile și pasiunile cu care au fost înzestrați – într-un mod care ne
amintește de Dumnezeu și de iubirea sa. Trebuie să știm că deși toți cei care
au ajuns în Rai sunt sfinți, noi îi numim așa doar pe cei care, prin viețile
lor sfinte, au avut un impact de durată în viața Bisericii. Procesul prin care
o persoană plecată din această viață devine unul din sfinții cinstiți de
Biserică este unul extrem de complex și se numește canonizare. După canonizare,
sfinților li se stabilește o zi a lor în calendar, zi în care sunt sărbătoriți
de poporul creștin cu rugăciuni, cu imnuri, cu procesiuni pe străzi etc.
De
ce sunt sfinții atât de iubiți? Pentru că ei ne inspiră, dar și pentru că ei ne
sunt învățători, fie prin viața, fie prin scrierile lor. Sfinții mai sunt și
prietenii noștri din Cer, cei cărora le putem cere să se roage pentru noi, la
fel cum facem și cu prietenii noștri de pe Pământ. Atenție însă, creștinii nu
se închină statuilor sau icoanelor sfinților, pentru că sfinții nu sunt
dumnezei, deci reprezentările lor cu atât mai puțin ar putea fi! Nici măcar
Maicii Domnului nu îi putem aduce cult de închinare sau de adorare. Singurul pe
care îl adorăm și căruia i ne închinăm este Dumnezeu cel Întreit: Tatăl, Fiul
și Spiritul Sfânt. Sfinților și Fecioarei Maria le aducem un alt cult numit
cinstire sau venerare. Am putea compara cinstirea adusă sfinților cu cea adusă
persoanelor care ne sunt foarte dragi sau care au realizat lucruri extrem de
importante pentru omenire, fie ca acestea mai sunt printre noi, fie că nu.
Iar
atunci când sărutăm icoanele, nu o facem, așadar, pentru că le adorăm, ci o
facem ca și când am săruta fotografia cuiva foarte drag care e plecat departe.
La fel cum un iubit sărută fotografia iubitei sau cum o mamă pune pe piept
fotografia copiilor ei plecați departe de casă. Când facem acest lucru, știm
clar că poza nu e iubita care locuiește în alt oraș sau copilul plecat de
acasă, pentru că noi sărutăm de fapt realitatea care stă dincolo de fotografie.
Dar chiar și așa, fotografia, la fel și icoana, ne poate stârni imaginația și
ne poate mișca inimile. De aceea creștinii cinstesc icoanele și statuile
sfinților. Le cinstesc și nu li se închină, în sensul că nu le adoră sau
idolatrizează. În concluzie, denumiri precum "icoane și moaște făcătoare
de minuni" sau chiar "sfinți făcători de minuni" sunt
incompatibile cu credința noastră, de vreme ce noi avem certitudinea că
singurul capabil să înfăptuiască minuni este Dumnezeu.
Cunoscând
toate acestea, am putea spune că nu mai avem nevoie de rugăciunile făcute
sfinților, pentru că ne putem ruga direct lui Dumnezeu sau uneia dintre
persoanele Sfintei Treimi. Așa este, dar rugăciunea mai este legată și de
relație, de corelație, mai bine spus. Iar Biserica, la îndemnul Mântuitorului,
ne încurajează să apelăm la rugăciunile prietenilor de pe Pământ sau din
Ceruri, nu doar pentru a da mai multă putere rugăciunilor pe care le facem, ci
și pentru a ne conecta și pentru a ne uni unii cu alții mai profund și, în
același timp, cu Dumnezeu.
