Fala de a locui în Hackerville

Cel mai mare motiv de mândrie al vâlcenilor din ultimii 10-15 ani este cu siguranţă capacitatea tinerilor din Râmnic de a fi „descurcăreţi”. Zeci sau poate chiar sute de familii afectate de disponibilizările masive de pe platforma Oltchim şi-au gasit, în aceşti ultimi ani, salvarea în propriile progenituri atât de abile în mânuirea computerelor, încât oraşul domniei lui Mircea cel Bătrân a ajuns arhicunoscut în toată lumea civilizată care foloseşte eBay-ul. Şi să nu credeţi că tinerii „descurcăreţi” ar fi ceva genii care ar promova online potenţialul turistic al urbei noastre, nicidecum! Sunt convins că bănuiţi deja din titlul postării care e ocupaţia acestor haiduci contemporani (haiduci în sens peiorativ, desigur).

Chestiunea pe care doresc să o ridic aici este următoarea: ce s-a întâmplat cu conştiinţa acestor oameni care nici măcar nu mai întrezăresc răul din hoţie, ba dimpotrivă, încă se mai şi fudulesc cu activitatea pe care o desfăşoară? Oare cum şi de când a devenit normal ca părinţii frustraţi să-şi măgulească coţcarele odrasle care i-au uşurat de sarcina de a umple frigiderele? Cum şi de când este normal să te mândreşti cu BMW-ul din parcare pe care fiu-tu şi l-a luat în urma fraudelor informatice?… Cum s-a ajuns ca furtul să nu mai fie considerat… furt!?!

Îmi pun aceste întrebări deoarece, ascultând sute de spovezi, sunt nevoit ca mai tot timpul să fiu eu cel care întreabă despre încălcarea poruncii a şaptea; şi aceasta din cauză că aproape nimeni nu-şi mai propune să mărturisească că a furat. Iar scuzele găsite, mai că te fac să crezi că furtul nu ar fi deloc un păcat grav: „Ei, am mai luat şi eu vreun capsator, vreun pix sau câte ceva de la serviciu, că doar toată lumea ia”, „Trebuie să ne descurcăm cumva şi noi, părinte…, şi cele câteva coli pe care le-am luat din birou, le sunt necesare copiilor la şcoală, că dacă şi pe acestea mai dăm bani…”, „Dar nu am ştiut că nu e bine să iei şi să ştiţi că nici prejudiciul nu e atât de mare” sau „Păi, eu nu aş pune mâna să iau, dar sunt plătit prost şi trebuie să-mi completez cumva leafa”. Însă, de departe, cea mai frapantă justificare mi se pare: „Am mai luat şi eu, părinte, CA TOT OMUL”!!! Şi tot ascultând aceste mieroase dezvinovăţiri, mai că îţi vine şi ţie, ca preot, să le spui că nu-i nimic, că-i înţelegi şi că le dai dezlegarea fără canonul de a îndrepta răul comis.

Şi acum voi reveni la tinerii hackeri de care noi vâlcenii suntem atât de mândri. Ce ar fi putut învăţa ei de la părinţii care constant, seară de seară, aduceau acasă sacoşe pline cu piuliţe şi şuruburi din fabrică, sau cu făină din brutărie, sau cu materiale textile din croitorie, sau cu unelte de pe şantier, sau cu topuri de coli A4 de la birou etc.? Candoarea, onestitatea?… Şi fără a-i exonera pe aceştia de vina evidentă pe care o poartă, doresc să atrag atenţia asupra stârpirii răului din rădăcină, deoarece proverbul „Cine fură azi un ou…” este probat, din nefericire, de mult prea mulţi tineri „descurcăreţi” ai zilelor noastre. Închei parafrazându-l pe Sfântului Apostol Pavel care rămâne la fel de actual şi azi, precum era şi acum două mii de ani, când se adresa corintenilor: să nu cumva să vă înşelaţi în privinţa aceasta, nici hoţii (printre mulţi alţii) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu!

Comunitatea românilor uniţi din Bucureşti - de la preoţi misionari la eparhie

În contextul înfiinţării noii eparhii greco-catolice din Bucureşti, în locul Vicariatului General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat constituit în 1940, găsim de cuviinţă să prezentăm în cele ce urmează un scurt istoric al comunităţii greco-catolice din Bucureşti. Această comunitate a românilor uniţi cu Roma din Bucureşti s-a format începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din emigranţi ardeleni care au trecut Carpaţii  pentru a nu se înrola în regimentele româneşti de graniţă înfiinţate de Curtea Imperială din Viena. Rândurile acestora au fost îngroşate şi de foametea din 1817, foamete care a făcut multe victime printre românii din Transilvania.

În 1816 se aflau în Ţara Românească 12.000 de uniţi trecuţi din Ardeal, iar pentru aceştia episcopul romano-catolic de Necopole, Fortunato Ercolani, administrator apostolic al Valahiei a cerut episcopului Ioan Bob să trimită un preot misionar. La 18 martie 1818 a fost trimis preotul Grigore Maior, dar activitatea sa misionară a fost considerată de către mitropolitul ortodox Nectarie drept prozelitism, fapt pentru care preotul Maior a fost retrimis la Blaj. Nu peste mult timp, însuşi episcopul romano-catolic Fortunato Ercolani a ajuns persona non-grata la Bucureşti, în 1820 fiind şi el chemat de către Sfântul Scaun şi înlocuit cu vicarul Giuseppe Molajoni, consacrat episcop în 1825. Noul episcop romano-catolic a cerut şi el Blajului un alt preot misionar, iar 17 decembrie 1825 a plecat de la Blaj spre Ţara Românească Beniamin Todor, călugăr bazilitan. Şi activitatea acestuia, desfăşurată în biserica romano-catolică din cartierul bucureştean Cioplea, a fost privită cu suspiciune de către BOR, motiv pentru care călugărul bazilitan va fi nevoit să părăsească Vechiul Regat în ianuarie 1829.

După Revoluţia din 1848-1849 şi după abolirea iobăgiei în Transilvania, emigrarea românilor ardeleni în Principate va lua din nou avânt, aici ajungând nu numai muncitori, ci şi intelectuali formaţi în Şcolile Blajului. O parte dintre aceştia s-au aşezat în Bucureşti, oraş care a devenit capitala României. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a simţit din nou, de data aceasta şi mai acută, nevoia unui păstor sufletesc unit. Din nou s-a apelat la Blaj. Ca urmare, în anul 1887 mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa l-a trimis la Bucureşti pe tânărul preot dr. Demetriu Radu, proaspăt absolvent al Institutului De Propaganda Fide din Roma.

Neexistând în capitală un locaş de cult greco-catolic preotul Demetriu Radu a fost numit de către Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti predicator român în catedrala Sfântul Iosif care era frecventată şi de români uniţi şi, concomitent, profesor de teologie la Seminarul Arhiepiscopesc Catolic de la Cioplea. După zece ani de pastoraţie, preotul dr. Demetriu Radu a părăsit Bucureştiul, fiind numit episcop al Lugojului.

În vederea construirii în Bucureşti a unei biserici române unite, în anul 1892, a fost cumpărat terenul din Str. Polonă nr. 48. Însă în România nefiind recunoscută Biserica Română Unită cu Roma ca persoană juridică şi deci neavând dreptul să deţină bunuri imobile, terenul a fost transcris în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Abia în anul 1909 pe acest teren a fost ridicată de către arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer o bisericuţă în stil moldovenesc, actuala catedrală a Eparhiei greco-catolice „Sfântul Vasile cel Mare” din Bucureşti (vezi foto). Tot în acest an va fi numit un alt preot român unit în Bucureşti, în persoana tânărului dr. Ioan Bălan (1880-1859), om de aleasă cultură, poliglot, istoric, canonist şi publicist. Acesta a fost numit la Bucureşti şi datorită insistenţelor unor oameni de cultură români catolici din capitală: prinţul Vladimir Ghika, Marius Todorian Carada (ambii convertiţi de la ortodoxie), Hildebrand Frollo, Iosif Frollo, precum şi a unor intelectuali greco-catolici.

Un alt eveniment care a contribuit la aşezarea a tot mai multor ardeleni în Bucureşti şi împrejurimi a fost Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, fapt care a dus în anul imediat următor la înfiinţarea Protopopiatului Român Unit din Bucureşti; preotul Ioan Bălan fiind primul protopop titular al acestui district. Locul lui Ioan Bălan a fost luat de Gheorghe Dănilă pentru ca, mai târziu, la 14 iunie 1934, profesorul de teologie dr. Vasile Aftenie, titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc de la Academia de Teologie Română Unită din Blaj, să fie numit protopop la Bucureşti. A urmat apoi fatidicul an 1948 în care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă mişeleşte în afara legii. În acest an episcopul Vasile Aftenie era arhiereu-vicar al Arhidiecezei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş pentru credincioşii români greco-catolici de peste Carpaţi, constituiţi în Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat.

Şi pentru că nu toate se întâmplă doar după voinţa stăpânirii lumeşti, în urma căderii regimului de tip bolşevic din ţara noastră, în graniţele istorice ale Vechiului Regat s-au reînfiinţat parohii greco-catolice care au funcţionat înainte de 1948, dar au mai apărut şi altele noi! Acest fapt a dus, desigur, la necesitatea reînfiinţării Vicariatului de Bucureşti în anul 2008, păstorirea acestuia fiindu-i încredinţată PS Mihai Frăţilă, actualul episcop al noii eparhii greco-catolice din capitala României.

Primele reacţii împotriva Unirii & scurte concluzii

Evenimentele care au urmat fastuoasei instalări a mitropolitului Atanasie Anghel din Alba Iulia demonstrează că Unirea nu era nici pe departe definitivată (poate numai formal). Marile lupte, greutăţi şi frământări ale noii instituţii eclesiastice transilvănene abia acum începeau. Printre cei mai puternici opozanţi ai Unirii se aflau desigur nobilii reformaţi care, conform diplomelor leopoldine, ar fi urmat să piardă, pe lângă dijmele şi onorariile venite de la preoţi, mai ales braţele de muncă ale iobagilor români, aflaţi în pericolul de a se emancipa. Acestora li se adăugau, desigur, şi episcopii români din afara Transilvaniei, mai ales Teodosie, bătrânul mitropolit al Ţării Româneşti, dar şi fanaticul apărător al ortodoxiei, Dosoftei, patriarhul Ierusalimului. Pe de altă parte, victoriile armatei ţărăneşti condusă de Francisc Rakoczy II, armată în care se înrolaseră şi români antihabsburgici şi anticatolici, au făcut ca multe comunităţi româneşti, recent catolicizate, să se întoarcă la vechea credinţă. Chiar şi după recâştigarea terenului pierdut, imperialii au constatat că nu pot impune ascultarea faţă de Roma întregii populaţii româneşti, mai cu seamă celor din sudul Transilvaniei care  aveau relaţii destul de strânse cu ortodocşii de peste munţi.

Cea mai categorică opoziţie a venit din Ţara Bârsei care, prin multiplele legături economice, culturale şi religioase, se afla de sute de ani în permanent contact cu Ţara Românească. Acţiunea antiunionistă a românilor din acest spaţiu s-a conturat mai ales sub conducerea lui Gavril Nagyszegi, fost secretar al mitropoliei din Alba Iulia, atât sub Teofil, cât şi sub Atanasie. Pe lângă încercarea de a asigura o conducere nouă românilor ortodocşi rămaşi fără ierarhie, Gavril Nagyszegi a înaintat guvernului, în numele preoţilor din Scheii Braşovului, Zărneşti, Tohan, Râşnov şi al altor câtorva preoţi făgărăşeni, o declaraţie categorică de protest. Un alt factor de rezistenţă era reprezentat de parohiile foste ortodoxe, unite cu Biserica calvină, mai ales cele din zona Hunedoarei care se aflau sub jurisdicţia superintendentului calvin de mai bine de un secol. Acestui mediu preponderent calvin îi aparţinea şi Ioan Ţirca în jurul căruia s-au grupat câţiva protopopi ostili Unirii. Pe acesta îl vom regăsi în prim plan atunci când, cu ocazia mişcării lui Rakoczy, va ocupa pentru un timp scaunul mitropolitan din Alba Iulia.

În 1702, la mai bine de trei ani de la Unirea cu Roma, mitropolitul Teodosie a blamat acţiunea lui Atanasie Anghel, fără însă să-l excomunice sau să numească un alt mitropolit al Transilvaniei; probabil că din considerente politice, pentru a nu strica relaţiile diplomatice ale ţării cu Imperiul Austriac. Mai drastică a fost reacţia patriarhului Calinic al Constantinopolului care l-a afurisit pe Atanasie printr-o scrisoare semnată de nouă mitropoliţi şi prin care cel anatematizat era numit „Satanasie”.

În 1703, după ce Alba Iulia a  trecut sub stăpânirea trupelor ţărăneşti ale lui Francisc Rakoczy II, recunoscut de Dietă ca principe al Transilvaniei, mitropolia unită a fost obligată să se refugieze în zona austriacă, la Sibiu. Aşa cum am amintit, locul lui Atanasie, Scaunul Mitropolitan a fost ocupat de către preotul Ioan Ţirca, care era susţinut de calvini. Cu toate acestea, 33 de preoţi români au avut curajul să protesteze la Alba Iulia împotriva demiterii mitropolitului Atanasie, fapt ce denotă că, măcar pentru o parte a clerului, Unirea nu fusese un act de conjunctură. Pe parcursul desfăşurării evenimentelor în care când Rakoczy era înlăturat de armatele imperiale (martie 1707), se pare că un sinod condus de Ioan Ţirca l-a obligat pe Atanasie să semneze revenirea la legea cea veche. Însă, cel mai probabil, semnătura a fost dată sub presiune deoarece, imediat după încheierea lucrărilor sinodului, Atanasie a declarat nule toate documentele emise. Răscoala lui Rakoczy s-a terminat în anul 1711, iar în perioada cât a durat au murit, pe rând, împăratul Leopold I şi cardinalul Kollonich, protectorul Unirii.

Despre mitropolitul Atanasie Anghel se mai ştie că, la 4 ianuarie 1712, a trimis protopopilor, preoţilor şi mirenilor o serie de instrucţiuni în care îi îndemna pe aceştia să ţină cele şapte taine, sau ca botezul copiilor să nu fie făcut mai târziu de ziua a opta, „să nu cumva să tâmple să moară nebotezat”. Pe preoţi îi îndemna să predice al duminici şi sărbători, pe mireni să ştie „Tatăl Nostru, Credăul şi 10 poruncile lui Dumnezeu”, iar în finalul acestor instrucţiuni le era interzis preoţilor să se despartă de soţii sau să se recăsătorească. În vara anului 1713 îl găsim pe mitropolit la Sibiu unde a judecat conflictul dintre doi preoţi. La 19 august, în acelaşi an, după ce îi îndemnase în repetate rânduri pe preoţi să rămână statornici în unire, Atanasie Anghel a murit. Decesul mitropolitului a aruncat Biserica Unită într-o situaţie deosebit de critică datorată aşa-ziselor lupte electorale în care fiecare partidă dorea să-şi impună candidatul. Această criză s-a încheiat abia peste zece ani când, în vara anului 1723, în Scaunul vacant a fost instalat episcopul Ioan Giurgiu Pataki.

Concluzii. Reiau ceea ce spuneam într-o altă postare anterioară şi anume că Teofil, Atanasie şi apoi toţi episcopii români uniţi au avut, fără îndoială, pe lângă un adânc sentiment naţional şi o puternică aplecare spre cultură şi spre o muncă organizatorică riguroasă. Cu siguranţă, ei au avut şi convingerea că prin sacrificiul lor vor contribui atât la revigorarea vieţii bisericeşti, cât şi la eliberarea ţăranilor transilvăneni de sub poverile impuse de stăpânirea claselor privilegiate. Din nefericire, în pofida contribuţiei lor majore la evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, uniţii au fost în permanenţă marcaţi, nu fără motive juste, de ideea că sunt suspectaţi dar şi consideraţi de către societatea românească un grup aparte. Nu poate fi neglijat nici faptul că Bisericii Române Unite cu Roma (BRU) i se atribuie, pe bună dreptate, un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. Acest efort al BRU s-a înscris în procesul mult mai amplu de modernizare a societăţii transilvănene începând cu momentul în care preocuparea Bisericii transilvănene a trecut de la educarea propriilor cadre necesare vieţii eclesiastice, la organizarea învăţământului de grad primar din propriile comunităţi religioase.

Cu siguranţă, au existat şi unele decepţii în ceea ce priveşte unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei pentru că, în primul rând, nu toate promisiunile celei de-a doua diplome leopoldine au fost respectate şi, mai ales, nu din primii ani. Pe de altă parte însă, neţinându-se seama de faptul că Unirea a fost o alegere liberă, multe persoane continuă încă să denigreze atât acţiunile, dar mai ales persoanele care au contribuit decisiv la realizarea acestui eveniment. Pentru a răspunde diverselor acuzaţii care i se aduc Unirii, redăm mai jos câteva cuvinte ale ilustrului istoric Nicolae Iorga despre aceasta şi despre persoana mitropolitului Atanasie Anghel:

„Istoria unirii, pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi uşoare de înţeles dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari a luat, subt doi vlădici unul după altul, aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea.”

„Din umilinţa lui (Atanasie Anghel) a ieşit mântuirea noastră. Fără unirea în credinţă cu împăratul nu era libertatea, preţuirea, recunoaşterea demnităţii umane. Fără unirea în credinţă cu Roma nu erau şcolile mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii, nu era mai ales acea mare şcoală pentru inima poporului nostru, care a fost Roma însăşi. Fără noul curent de viaţă, format din izvorul Unirii, frăţia într-o nouă idee (cea naţională) n-ar fi venit să înlocuiască unitatea de lege, prin care înainte ne simţeam a fi un singur popor.”

Acestea fiind spuse, afirmăm cu convingere că Unirea nu a fost nicidecum întâmplătoare, ci a fost rezultatul unei evoluţii mentale, mai cu seamă de natură teologică, ce se întinde pe parcursul a cel puţin un secol şi jumătate. Acest fapt, credem noi, reduce considerabil aportul Imperiului Austriac la actul Unirii, însă fără a-i contesta acestuia contribuţia. Pe de altă parte, demonstraţia că noii uniţi au fost împinşi către Biserica Romei nu de o presupusă intenţie de îndepărtare de patrimoniul bisericesc al ortodoxiei, ci tocmai de contrariul ei - de dorinţa de a menţine, de a păstra integrală tradiţia ortodoxă ameninţată de acţiunea protestantă - este afirmată şi întărită de evoluţia ulterioară a BRU.

Surse bibliografice:

* Iorga, Nicolae, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902

* Maior, Petru, Istoria Bisericii Românilor, Vol. I, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999

Episcopul Atanasie Anghel. Desăvârşirea unirii

Tentativa de unire a mitropolitului Teofil din 1697 a avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte florentine şi formularea revendicărilor clerului român din Transilvania. Printre aceste revendicări amintim acordarea de privilegii, scutiri şi imunităţi preoţilor, dregătorilor bisericeşti, diaconilor şi cantorilor uniţi, precum avea şi clerul latin. Foarte importantă este şi solicitarea accesului la dregătorii a laicilor uniţi asemenea persoanelor care făceau parte din rândul celor trei naţiuni, dar şi dreptul fiilor preoţilor de a fi instruiţi în şcolile latine. Declaraţia de unire semnată de Teofil cuprindea şi trei deziderate adresate împăratului: egalul tratament la nivelul religiilor recepte, dotarea bisericilor cu case parohiale şi subordonarea faţă de episcop şi nu de puterea politică. Aceste revendicări demonstrau existenţa unei conştiinţe a propriilor nevoi. Cu toate acestea unirea lui Teofil, din motive încă necunoscute, nu şi-a atins scopul; mitropolitului Atanasie Anghel, urmaşul acestuia, revenindu-i rolul principal în perfectarea unirii cu Roma.

După decesul mitropolitului Teofil, un sinod convocat în grabă l-a ales în locul acestuia pe Atanasie Anghel, fiul preotului din Bobâlna, nobil de Ciugud. Graba convocării sinodului se datorează faptului că superintendentul calvin împreună cu susţinătorii săi nu doreau ca reprezentanţii catolicilor să le-o ia înainte şi să aleagă un candidat favorabil lor. Se pare că la data alegerii, Atanasie era încă tinerel şi că atunci învăţa gramatica în şcoala calvinească din Bălgrad. Conform tradiţiei, după alegerea sa, noul vlădică a mers în Bucureşti pentru a fi sfinţit. După acest moment care a avut loc la 22 ianuarie 1698, Atanasie Anghel s-a întors la Bălgrad nu numai cu frumoasele veşminte şi obiecte de cult dăruite de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ci şi cu Instrucţiunile dăruite de patriarhul Ierusalimului, Dosoftei, care participase la hirotonirea din 22 ianuarie.

Aceste Instrucţiuni sunt îndreptate, în mod evident, împotriva pericolului venit din partea calvinilor, negăsindu-se în ele, aşa cum de multe ori s-a afirmat, nici o aluzie la catolicism sau la punctele florentine. Patriarhul Dosoftei îl îndemna aşadar pe Atanasie ca în afară de Sfânta Scriptură, să cinstească şi canoanele şi hotărârile sfintelor soboare şi ale sfinţilor Părinţi ca pe nişte table scrise de Dumnezeu. În opoziţie cu poruncile principilor calvini, Dosoftei îi cerea noului episcop să predice şi să citească Evanghelia în limba credincioşilor însă, slujbele să le facă pe toate pre limba slavonească sau elinească, iar nu în româneşte sau în alt chip. Dacă adăugăm şi faptul că lui Atanasie i se mai cerea să facă cele şapte taine soborniceşti ale Bisericii precum şi orânduielile întregi ale înmormântărilor sau să înveţe poporul să cinstească sfinţii Bisericii şi icoanele, putem trage concluzia că toate aceste învăţături – care se confundă în totalitate cu cele ale Bisericii Catolice – erau îndreptate împotriva acţiunii de calvinizare a românilor. Există într-adevăr un punct care poate părea că face aluzie la catolici, cel în care i se cere lui Atanasie să facă Cuminicătura (Euharistia) cu pâine dospită. Acest punct nu poate fi nicicum drept o reacţie împotriva Bisericii Catolice, deoarece niciodată aceasta nu i-a îndemnat pe răsăriteni să folosească pâinea nedospită (azima) şi nici nu a învăţat vreodată că pâinea dospită ar invalida Euharistia.

Nu ştim din ce cauză Instrucţiunile nu fac nici o aluzie la opera de convertire iniţiată de iezuiţi. Motivele pentru care patriarhul Dosoftei este rezervat în a aminti măcar de acţiunea iezuiţilor rămân greu de explicat. Totuşi, este probabil ca patriarhul să nu fi cunoscut mişcările din Biserica românească transilvăneană sau, ştiind că Atanasie a obţinut episcopatul cu sprijinul guvernatorului calvin Gheorghe Bánffi şi că a studiat într-o şcoală calvinească, se poate ca el să fi fost îngrijorat numai de primejdia care putea veni din această parte.

Sinodul din 7-24 octombrie 1698. În timp ce Atanasie se afla în Bucureşti sau era reţinut de dobândirea confirmării din partea guvernatorului, călugărul Baranyi şi-a continuat activitatea pe lângă protopopii şi fruntaşii preoţimii române pentru a mai salva ceea ce se mai putea din opera atât de promiţătoare a unirii. După călătoria la Viena, călugărul iezuit s-a întors în Transilvania cu copia rezoluţiei împărăteşti din 14 aprilie 1968 şi cu toate informaţiile necesare pentru continuarea acţiunii începute. În acelaşi timp, cardinalul Kollonich, la 2 iunie, le-a adresat românilor o scrisoare în care le oferea sprijin dacă se vor uni cu Biserica Romei, primind cele patru puncte, însă păstrându-şi ritul propriu. În acest caz, menţiona cardinalul, preoţii români vor obţine toate privilegiile şi drepturile preoţilor catolici, iar împăratul îi va pedepsi pe toţi aceia care vor îndrăzni să nu respecte aceste privilegii.

Ajuns în fruntea Bisericii româneşti cu sprijinul calvinilor, Atanasie se găsea acum în faţa unei rezoluţii împărăteşti care atingea interesele preoţilor săi. În acelaşi timp însă, Instrucţiunile date de  patriarhul Ierusalimului nu contraveneau unirii cu Roma, pentru că ele nu cereau nimic împotriva a ceea ce unirea ar fi presupus. Pentru a limpezi situaţia, Atanasie a convocat în luna octombrie un sinod la care au fost invitaţi pe lângă protopopi şi preoţii însoţiţi de câte doi-trei fruntaşi din fiecare parohie şi în urma căruia să se realizeze unirea cu Biserica Romei. O însemnare din Analele misiunii dacice a iezuiţilor  spune că la acest sinod au aderat 2270 de parohi şi fruntaşi, care ar fi făcut pe rând profesiunea de credinţă catolică. Despre numărul mare de participanţi la acest sinod vorbesc mai multe documente ale vremii, precum Raportul din 23 iulie 1759 al lui Petru Pavel Aron către împărăteasa Maria Tereza sau Memoriul comisiunii ilyrice din 1771 către aceeaşi împărăteasă. Organizarea acestei adeziuni publice la unire a fost făcută desigur pentru a respinge eventualele acuzaţii cum că unirea a fost acceptată numai de ierarh şi protopopi, aşa cum se întâmplase în eparhia ruteană a Muncaciului. Astfel s-a ajuns, putem spune, la această adevărată consultare publică, neobişnuită la acea vreme şi fără precedent în istoria unirilor religioase.

Cine parcurge textul fixat încă de la începutul sinodului (7 octombrie) al declaraţiei de unire, observă cu uşurinţă grija participanţilor de a asigura, pe de o parte, libertăţile şi privilegiile preoţimii, iar pe de altă parte, păstrarea neschimbată a ritului, calendarului, obiceiurilor, precum şi a dreptului de alegere a episcopului. Printre actele care au fost luate în discuţie pe perioada desfăşurării sinodului amintim: Rezoluţia împăratului din 14 aprilie 1698, Enciclica cardinalului Kollonich din 2 iunie 1698, Instrucţiunea misionarilor iezuiţi, Diploma leopoldină din 23 august 1692 dată rutenilor uniţi şi Decretul unirii făcute de sinodul convocat de Teofil în 1697.

Iată ce conţinea declaraţia sinodală din 1698:

„Noi mai jos scrişii vlădica, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului.

Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsura mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădularele acestei biserici sfinte, catolicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acelea privilegiumuri voim să trăim cu care trăesc mădularele şi popii acestei biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiul nostru în milostenia decretumului înălţimei sale ne face părtaşi, care milă a nălţiei sale ne având a o lepăda, cum se cade credincioşilor nălţiei sale ţi ţării Ardealului o dăm înainte, pentru care mai mare tărie dăm şi scrisorile mâinilor noastre.

S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie.”

Este adăugat apoi, cu scris mai mic:

„Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularile sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechiu, şi pre cinstitul vlădicul nostru Athanasie nime până la moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinţiei sale. Ci tocmai de I s-ar tâmpla moarte să steie în voia soborului pre cine ar alege vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înaltul împărat să-l întărească şi patriarhul de sub biruinţa înălţiei sale să-l chirotonească şi dregătorilor protopopilor carei sunt şi vor fi nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să fie cum şi până acum. Eară de nu ne vor lăsa pe noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare peceţile şi iscăliturile noastre care am datsă n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetia mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie. ”

Toţi cei prezenţi la sinod au făcut apoi unul câte unul mărturisirea de credinţă, însă, convins că documentele pe care le deţinea nu ofereau bisericii sale prea multe garanţii, Atanasie insistă să fie redactată de împărat o diplomă, care să prevadă explicit drepturile şi privilegiile acordate Bisericii Unite, precum şi obligaţia administraţiei guvernamentale şi a armatei de a asigura aplicarea lor. Răspunsul acestei solicitări este prima Diplomă leopoldină referitoare la uniţi, semnată de împăratul Leopold I, de arhiepiscopul primat Kollonich şi de către vicecancelarul Kalnoky la 16 februarie 1699. Această diplomă face referire la toţi catolicii de rit grecesc din imperiu (români, ruteni şi greci) şi din conţinutul ei rezultă că preoţii uniţi sunt scutiţi de toate obligaţiile iobăgeşti şi că se bucură de drepturile şi privilegiile clerului religiilor recepte. Conform normelor însă, un decret imperial devenea lege în Transilvania, doar după ce acesta era aprobat şi publicat de Dietă; lucru de care stările, evident, vor încerca să profite invocând Diploma din 1691, prin care se garanta menţinerea neschimbată a rânduielilor interne ale Transilvaniei. Inflexibil, împăratul va reafirma recunoaşterea Unirii, iar Dieta va fi nevoită ca la 8 septembrie 1699 să publice Diploma.

Bineînţeles că odată realizată, Unirea nu putea fi văzută cu ochi buni de nobilii calvini, care nedorind să scape Biserica românească de sub influenţa lor, devin astfel primii adversari ai acesteia. Pentru a opri procesul Unirii, nobilii maghiari au făcut chiar plângeri la Viena, acuzându-i pe români de nesinceritate faţă de împărat şi afirmând că Unirea nu este decât o născocire a unui călugăr iezuit. În acelaşi timp însă, în ţară au început opresiuni împotriva românilor uniţi; făcând referire la acestea episcopul Atanasie îi scria  cardinalului Kollonich la 26 septembrie 1700: „ar fi lung de povestit toate împotrivirile şi încercările le care a fost supusă Biserica noastră din timpul de când ne-am declarat uniţi cu Biserica Romano-catolică. Preoţii – continuă scrisoarea – au fost alungaţi unii din parohii, alţii au fost bătuţi, alţii închişi, iar altora li s-au luat animalele, ajungându-se până acolo că bisericile şi altarele noastre au fost dărâmate, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată înainte de unire.” Nobililor maghiari care se opuneau Unirii li se adăugau însă şi saşii, din motive similare, dar şi unii reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice. Toţi aceştia vor aduce un sprijin, mai mult sau mai puţin voit, mişcărilor ortodoxe anti-unioniste care, treptat, vor începe să se contureze. În acelaşi timp, la Curtea vieneză, se va infiltra un tot mai evident curent ostil mitropolitului şi românilor convertiţi, care erau acuzaţi de caracterul conjunctural al Unirii şi de nesinceritatea în adoptarea catolicismului.

Sinodul din 4-5 septembrie 1700. Ancheta pornită de guvernul transilvănean (în care fiecare român trebuia să declare, personal, dacă vrea să rămână în legea veche sau dacă vrea să se unească cu una dintre cele patru religii recunoscute şi cu care dintre ele) prin care s-a agitat intens viaţa românilor, acţiunile unor elemente din Ţara Haţegului, care se considerau unite cu calvinii, dar şi rezistenţa hotărâtă a preoţilor din Ţara Făgăraşului şi de lângă Braşov, l-au determinat pe Atanasie să considere necesară o nouă manifestaţie publică şi solemnă de unire. Astfel, în ziua de 4 septembrie 1700, a fost convocat în Alba Iulia un alt sinod, la care au participat protopopii, fiecare cu juratul său şi cu câte doi preoţi, dar şi câte trei ţărani din fiecare sat (unii istorici dau ca cifre: 54 de protopopi şi 1563 de preoţi). Faptul că la acest sinod au fost invitaţi şi ţăranii români, se datora  tocmai implicării întregii populaţii româneşti din Transilvania în acest demers care, cu siguranţă, va fi depăşit cadrul strict religios.

Pe parcursul desfăşurării sinodului, mitropolitul Atanasie a adus din nou în discuţie, încă din prima zi, problema unirii, moment în care toţi cei prezenţi (inclusiv cei din Ţara Făgăraşului şi împrejurimile Braşovului) s-au declarat pentru ea. A doua zi s-a ţinut să se afirme că afară de cele patru puncte florentine, ca şi în dăţile precedente, nu se primeşte nimic, ca mai apoi manifestul de unire să fie semnat de episcop şi de toţi protopopii prezenţi. Iată ce conţinea textul acestui manifest:

„Noi mai jos iscăliţi, episcopul, protopopii şi tot clerul bisericii româneşti din Ardeal, facem înştiinţare tuturor cărora se cuvine iar mai vârtos cinstitelor staturilor ţării Ardealului, cum că noi socotind nestatornicia vieţii omeneşti şi nemurirea sufletului, de care mai mare grijă trebuie să avem, slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în care ne vedem până acum a fi osebiţi şi care în prea milostivul decret şi diplomatul prea înălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop ni se dau înainte. Drept acea tocmai cu acelea cădinţe şi privilejuri vrem să ne folosim şi noi de aici înainte după mai sus zisul decretul preaînălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop, ca nişte mădulari ale bisericii romano-catolice cu care se folosesc bine credincioşii cei de ritul latinesc după sfintele canoane şi după privilegiurile de fericiţii răposaţi craii Ungariei lor date. Întru a căruia mai mare credinţă şi tărie acest manifest al nostru îl întărim cu peceţile şi a mănăstirii noastre din Bălgrad şi cu ale noastre şi ne iscălim în Bălgrad în 5 septembrie anul 1700.”

Manifestul Unirii a fost acceptat de toţi cei prezenţi la sinod, chiar dacă, iniţial, hunedorenii care simpatizau unirea cu calvinii, precum şi braşovenii care doreau să rămână în vechea credinţă ortodoxă, au opus rezistenţă. La sugestia contelui Rabutin de Bussy, comandantul militar al Transilvaniei şi a iezuitului Karl Neurautter (ataşat în 1700 comandantului militar), Atanasie ia hotărârea să-i înfăţişeze el însuşi împăratului hotărârile sinodului. Astfel, la începutul anului următor (5 februarie 1701), mitropolitul, însoţit de vicarul Melentie, de Karl Neurautter şi de provizorul fiscal Ştefan Raţiu, pleacă la Viena. Ajuns la Viena, Atanasie a cerut să fie întărit de majestatea sa imperială în demnitatea de episcop şi să fie confirmate din nou privilegiile şi drepturile episcopului şi ale preoţimii române. Partea cea mai grea urma abia acum: înainte de numirea sa ca episcop, Atanasie trebuia să treacă de procesul canonic obişnuit în Biserica apuseană. Încă înainte de plecarea la Viena, au fost trimise acolo o mulţime de denunţuri împotriva episcopului, majoritatea fiind, bineînţeles, imaginare. Comisia a hotărât însă, în timp relativ scurt, menţinerea în scaun a lui Atanasie, episcopul primind de asemenea şi confirmarea împărătească pentru recunoaşterea acestei calităţi. În acest mod, Atanasie Anghel a fost numit episcop al naţiunii româneşti şi consilier împărătesc cu condiţia să fie supus Sfântului Scaun al Romei şi arhiepiscopului de Strigon. Pe parcursul desfăşurării procesului, cardinalul Kollonich a declarat că Biserica Unită va avea pe viitor dreptul de a-şi alege păstorul propunând trei candidaţi, din care împăratul şi Sfântul Părinte vor trebui să confirme unul.

O altă mare problemă cauzată de disputele teologice ale vremii era legată de întrebarea dacă sfinţirea episcopului Atanasie în Biserica Ortodoxă era sau nu valabilă. Această întrebare a fost adresată şi Sfântului Scaun însă, înainte de a fi primit răspunsul Romei, teologii vienezi au propus ca Atanasie să fie hirotonit a doua oară, sub conditione(!!!). Aceasta, desigur, nu a fost cea mai fericită alegere pentru că răspunsul întârziat al Sfântului Scaun recunoştea ca fiind validă prima hirotonire a episcopului român. Totuşi, trebuie amintit faptul că hirotonirea sub condiţie este de fapt o hirotonire condiţionată de valabilitatea sau nevalabilitatea primei sfinţiri. Astfel, dacă există dubii în privinţa primei sfinţiri, se va face o a doua sfinţire, care nu ar avea nici un efect asupra subiectului dacă precedenta ar fi fost validă. Propunerea teologilor a fost acceptată şi astfel, la 24 martie 1701, Atanasie a fost hirotonit sub condiţie preot iar în ziua următoare, tot sub condiţie, episcop. Înainte de plecarea din Viena, Atanasie a acceptat propunerea cardinalului Kollonich de a primi sfaturile unui aşa zis teolog, consilier iezuit, în anumite chestiuni de drept canonic, probleme administrative, numiri de preoţi, s.a.m.d. Chiar dacă consilierii iezuiţi care stăteau pe lângă episcopul unit nu sunt priviţi cu simpatie în istoriografie, presupunem totuşi că rolul acestora a fost unul important în organizarea şi desfăşurarea procesului de constituire a BRU.

         

La 19 martie 1701 a fost semnată de către împărat cea de-a doua Diplomă leopoldină care, spre deosebire de prima, se referea în mod particular la Biserica Unită a românilor. Această diplomă confirma privilegiile acordate clerului unit, stabilea modul de succesiune la Scaunul mitropolitan, interzicea utilizarea Catehismului calvinesc, aproba întemeierea de şcoli româneşti, preciza standardele pentru comportamentul şi moralitatea clerului, prevedea ca nu numai clericii, ci şi credincioşii uniţi să se bucure de prerogativele acordate naţiunilor privilegiate (punctul 3) şi stabilea funcţiile teologului iezuit. Cu toată opoziţia Dietei, diploma a fost totuşi publicată şi citită la fastuoasa ceremonie de instalare a lui Atanasie Anghel în Alba Iulia, la 25 iunie 1701. Textul publicaţiei nu s-a păstrat, dar este posibil ca Dieta să fi obţinut, în urma presiunilor, radierea punctului 3, fiindcă protestele ulterioare ale Dietei nu au mai conţinut referiri la privilegiile credincioşilor uniţi, ci doar la cele ale clerului.

Surse bibliografice:

* ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

* ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

* Bariţ(iu), George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

* Lupaş, Ioan, Studii istorica, IV, Sibiu, 1943

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999

Episcopul Teofil. Sinodul din 1697

În momentul în care iezuiţii începuseră acţiunea de convertire a românilor la Biserica Romei (în jurul anului 1693), în scaunul mitropolitan din Alba Iulia se afla episcopul Teofil, care îi urmase lui Varlaam, mort, probabil în anul 1691. Episcopul Teofil fusese hirotonit la 11 septembrie (după alţi istorici 18 septembrie) 1692 în catedrala mitropolitană din Bucureşti de către vlădica Teodosie, pentru ca mai apoi să primească diploma de recunoaştere din partea lui Gheorghe Bánffi, guvernatorul Transilvaniei. În Bucureşti, cu ocazia hirotonirii, Teofil s-a legat în faţa mitropolitului să primească şi să respecte cele şapte sinoade ecumenice, canoanele şi rânduielile sfinţilor părinţi şi totodată, a făgăduit: „cu mintea, cu dragostea dumnezeiască şi cu frica lui Dumnezeu… şi de câte tocmeale ce are Scaunul Ungrovlachiei să le păzesc neschimbat întru toată eparhia mea”.

După întoarcerea în eparhie, probabil în luna octombrie, noul episcop a obţinut la 18 decembrie 1962, aşa cum deja am spus, şi numirea din partea guvernatorului. Condiţiile care i-au fost impuse în diploma de numire sunt aceleaşi din 1643, întocmite de superintendentul calvin Geleji episcopului Simeon Ştefan şi cărora, mai târziu, principele Mihail Apari le adăugase şi alte sentinţe care urmăreau calvinizarea completă în dogme, rit şi ceremonii a Bisericii româneşti. Precum predecesorii săi, noul episcop era dator să se supună superintendentului, să nu hirotonească preoţi fără acceptul acestuia, să nu facă vizite pastorale, să înlăture cultul sfinţilor, al crucii şi al icoanelor, să recunoască numai două taine (Botezul şi Euharistia) care să fie administrate conform Molitvelnicului calvinesc, să impună învăţarea catehismului calvinesc şi să supună sinodului calvinesc toate hotărârile sinoadelor româneşti. Se observă deci cum toate aceste condiţii impuse de guvernator sunt diametral opuse acelora care fuseseră impuse de mitropolitul din Bucureşti.

Imediat după aşezarea lui Teofil în scaun a început acţiunea iezuitului Paul Ladislau Baranyi care, având textul Diplomei leopoldine din 23 august 1962, în care se arătau privilegiile date preoţilor ruteni uniţi şi ale celor ce se vor uni pe viitor, se va fi apropiat de episcopul Teofil, căruia i-a devenit familiarius, ca mai apoi, treptat, să ia contact şi cu alţi protopopi sau persoane de seamă din Biserica românească. Chiar dacă nu s-au păstrat însemnări privitoare la discuţiile dintre Baranyi şi reprezentanţii românilor transilvăneni, putem deduce cu uşurinţă că misionarul iezuit le-a arătat acestora deosebirea fundamentală dintre unirea forţată cu Biserica calvină şi unirea benevolă cu Biserica Romei. Aceasta din urmă lăsa neatinse ceremoniile, calendarul, posturile, obiceiurile, cultul sfinţilor, al crucii şi al icoanelor, tainele şi întreg ritualul Bisericii româneşti. Rămâneau însă de recunoscut din partea Bisericii greceşti cele patru puncte dezbătute la Conciliul de la Ferrara-Florenţa.

La acest conciliu – despre care am discutat anterior (aici) – din anul 1438, episcopii Bisericii latine şi cei ai Bisericii greceşti, iniţial suspectându-se reciproc de faptul că s-au abătut de la dreapta credinţă, au ajuns la concluzia că atât tradiţia bisericească a latinilor cât şi cea a grecilor este, în egală măsură, drept-credincioasă şi au stabilit de comun acord că se poate trece peste cele patru puncte care reprezentau mărul discordiei dintre cele două biserici: filioque (purcedea Sfântului Spirit şi de la Fiul), problema referitoare la pâinea cea mai potrivită pentru euharistie, purgatoriul şi prerogativele Scaunului Roman. Aceste puncte vor fi numite de acum florentine. În acest sens, concluziile la care părinţii conciliari au ajuns pot fi rezumate astfel: simbolul credinţei, cu sau fără filioque, este drept credincios, deoarece nici teologia greacă, nici cea latină nu se aflau în rătăcire, ambele având dreptate, deoarece în lucrurile esenţiale pe tema purcederii ambele biserici erau de aceeaşi părere, exprimându-se însă în forme diferite; pentru euharistie s-a stabilit că poate fi folosită atât pâinea dospită, cât şi cea nedospită; în ceea ce priveşte purgatoriul, s-a hotărât că nu este neapărat necesar să se vorbească despre acesta atunci când cineva vorbeşte despre cei răposaţi sau se roagă pentru ei; iar în privinţa prerogativelor Scaunului Roman, s-a ajuns la consensul că episcopul Romei trebuie să fie recunoscut drept întâiul episcop al creştinătăţii, aşa cum fusese dintotdeauna cuprins în actele sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane.

Privitor la aceste puncte enumerate mai sus, reprezentanţii Bisericii orientale din Transilvania le puteau accepta fără un prea mare efort. Astfel, recunoaşterea supremaţiei patriarhului Romei nu prezenta o dificultate insurmontabilă, deoarece Biserica românească avea deja un şef suprem în persoana patriarhului Constantinopolului; azima nu făcea referire la români, care oricum foloseau numai pâinea dospită, ei trebuind numai să accepte faptul că occidentalii folosind azime, nu sunt eretici; în ceea ce privea purgatoriul, lucrurile păreau mai simple deoarece şi românii se rugau şi făceau slujbe şi pomană pentru cei morţi, toată problematica reducându-se astfel la denumire. În ceea ce priveşte filioque sau purcederea Spiritului numai de la Tatăl sau şi de la Fiul, aceasta nu putea fi socotită drept o problemă care putea avea vre-o legătură cu viaţa cotidiană şi practică a Bisericii şi mai mult, bisericilor răsăritene unite nu li se cerea introducerea în Crez (Simbolul de Credinţă) a adaosului filioque pe care apusenii îl aveau.

După toate aceste discuţii, Teofil a convocat în reşedinţa mitropolitană la Alba Iulia, în februarie 1697 un sinod compus din 12 protopopi, în care aveau să se discute cauzele şi condiţiile unirii, de această dată, fără supravegherea superintendentului calvin, fapt care în urmă cu câţiva ani nici nu putea fi luat în calcul. După pregătirea discretă prin discuţii particulare în decursul atâtor ani, venise deci momentul ca ideea unirii să fie dezbătută în mod public. Pentru că timpurile, administraţia politică, chiar şi oamenii se schimbaseră în Transilvania, s-a considerat aşadar că acesta era momentul oportun pentru a hotărî soarta Bisericii româneşti. Chiar dacă guvernatorul şi cancelarul ţării erau protestanţi, catolicii aveau şi ei reprezentanţi în colegiul consilierilor şi mai mult, această acţiune a fost încurajată şi de faptul că adevărata putere delegată de la Viena era pusă în mâinile generalului catolic, francez de origine, Rabutin de Bussy. Acesta primise un ordin clar de la Viena în care se spunea că dacă preoţii români doresc să se adune pentru a discuta probleme legate de afacerile lor religioase, să li se acorde toată libertatea şi să fie protejaţi de influenţa superintendentului reformat.

În prima şedinţă a sinodului, mitropolitul Teofil a descris problemele cu care Biserica s-a confruntat sub stăpânirea principilor calvini; astfel el le-a vorbit protopopilor despre cum cărţile bisericeşti au fost întinate cu erezii în momentul în care au fost traduse din alte limbi, cum a fost interzis cultul icoanelor, cum au fost siliţi oamenii să mănânce carne miercurea şi vinerea, cum a fost înlăturată puterea episcopilor români şi cum aceştia au suferit adesea batjocuri din partea superintendenţilor, iar în final, mitropolitul a înşirat toate greutăţile la care erau supuşi preoţii: robota iobăgească, onorurile de la marile sărbători, tributele, vămile drumurilor mari şi podurilor, ş.a.m.d.

A doua şedinţă sinodală a continuat şirul dezbaterilor din prima zi a sinodului, luându-se în discuţie respectul faţă de rit şi disciplină şi punându-se condiţia că numai aşa se poate înţelege unirea, ca ritul să rămână neatins nici acum nici mai târziu, calendarul vechi să nu fie înlăturat, iar în locurile în care numărul uniţilor ar fi mic, aceştia să nu fie constrânşi să primească sacramentele de la preoţii latini, ci să fie lăsaţi să-şi cheme preoţi de ritul lor. Pe lângă cele de mai sus se mai dorea ca tribunalele bisericeşti să nu urmeze dreptul canonic latin, ci canoanele bisericii greceşti, clerului român să i se asigure aceleaşi drepturi ca şi celui latin şi românii uniţi să nu mai fie consideraţi ca toleraţi, ci ca fii cu drepturi depline ai ţării. Sub toate aceste condiţii, sinodul a declarat că primeşte cele patru puncte florentine care despărţeau Biserica Răsăritului de Biserica Apusului.

În cea de-a treia şedinţă a sinodului ţinută la 21 martie 1967, s-a decis ca hotărârile şedinţelor precedente să fie făcute cunoscute împăratului şi cardinalului Kollonich. Tot aici a fost semnată de către mitropolit şi de cei 12 protopopi următoarea declaraţie oficială şi solemnă de unire:

„Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul bisericii româneşti din Ardeal şi din părţile Ţării Ungureşti lui împreunate şi tot clerul aceleaşi biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine cum că în luna trecută a lui februarie când am avut săbor mare la Bălgrad cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem în sânul sfintei maicii biserici romano-catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea, toate acelea primindu-le şi crezându-le care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâiu mărturisim acelea patru puncte, în care până acum ne-am înperechiat:

a) Cunoaştem cum că Papa de la Roma este cap văzut a toată Biserica lui Christos, care peste toată lumea e lăţită.

b) Mărturisim cum că afară de cer, scaunul celor fericiţi şi afară de iad, temniţa celor osândiţi, al treilea loc este, în care şi sufletele celor ce nu sunt încă curăţite se ţin şi se curăţesc.

c) Cum că pânea azimă este destulă materie a Cinei Domnului şi a jertfei Liturghiei, nu ne îndoim.

d) Credem cum că Duhul Sfânt, a treia faţă în Treime, de la Tatăl şi de la Fiul purcede. Şi primim, mărturisim şi credem toate celelalte, care sfânta maică biserică romano-catolică primeşte şi crede.”

După această mărturisire se cerea împăratului:

„a) Ca pe preoţii şi călugării cei de legea grecească să-i facă părtaşi aceloraşi privilejuri şi scutinţe, care le au nu numai preoţii romano-catolici ci şi arianii, luteranii şi calvinii.

b) Ca în fiecare sat, în care este preot, să aibă biserica casa preoţească, ca să nu caute preotul în casă străină sau în alt loc străin a locui.

c) Ca toată cârma şi rânduiala preoţilor să fie la episcop şi nici de cum la mireni, cum a fost până acum.

Noi, adică cei mai înainte numiţi – încheie actul – Teofil şi clerul tot, de la Preaînălţatul împărat acestea acum foarte cu smerenie le cerem şi la cele mai sus pomenite puncturi ne îndatorăm înaintea cinstitului părinte Baranyi, plebanul (parohul) bisericii romano-catoliceşti a Bălgradului, întru a căruia lucru, credinţă şi tărie cu mâna noastră ne-am iscălit şi cu pecetea cea episcopească şi cu a soborului am întărit.

Dată în Bălgrad, 1697 zile 21 martie.

Teofil episcop şi tot clerul.”

Examinarea textelor sinodului ne pune deci în faţa a două categorii de hotărâri: prima categorie este interesată de respectarea punctelor florentine, care nu excludeau existenţa a două biserici distincte din punct de vedere al ritului, iar cea de-a doua categorie implica revendicările de ordin social politic în spiritul diplomei din august 1962. Aşadar, faptul că punctele Conciliului de la Florenţa nu anulau identitatea celor două biserici distincte şi nici nu lezau fiinţa Bisericii Răsăritene, i-a făcut pe protopopi, laicat şi mitropolit să fie întru totul de acord cu acestea. Imediat după încheierea şedinţelor, călugărul iezuit Baranyi a trimis cardinalului Kollonich hotărârile sinodului, rugându-l să intervină pe lângă împărat pentru a fi aprobate dorinţele privitoare la privilegiile şi libertăţile preoţilor şi la admiterea mirenilor români uniţi în slujbele publice. Între timp începuse şi acţiunea pentru câştigarea adeziunii şi a protopopilor care au lipsit la sinod, ajungându-se astfel ca la 10 iunie declaraţia de unire să fie semnată de încă 12 protopopi care de asemenea îl rugau pe cardinal să mijlocească rapid favorurile amintite.

Vestea sinodului de la Alba Iulia a ajuns în scurt timp şi la Bucureşti, unde mitropolitul Teodosie căuta să împiedice opera unirii care, susţinea el, era izvorâtă din setea după bani a episcopului Teofil pe care îl şi numea „om duşman al adevărului şi profitor de bani”. În acest timp în care Teodosie dorea înlăturarea episcopului Teofil, acesta din urmă moare subit în 1697. Deşi, se pare, episcopul Bălgradului avea o vârstă înaintată, au existat anumite voci ale contemporanilor care susţineau că acesta fusese otrăvit de duşmani ai unirii. Deodată cu moartea episcopului Teofil s-ar putea crede că a murit şi ideea unirii. Aceasta însă s-a înrădăcinat tot mai adânc în conştiinţa urmaşilor protagoniştilor unirii, care au şi putut-o vedea realizată. Episcopului Teofil îi revine, aşadar, meritul de a fi cel care a introdus ideea unirii cu Biserica Romei în conştiinţa reprezentanţilor Bisericii românilor din Transilvania, unire care va fi dusă la bun sfârşit de episcopul Atanasie despre care vom scrie ulterior.

Surse bibliografice:

* ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

* Bariţ(iu), George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

* Costin, Radu Miron, La 1700 „Ne-am întors acasă”, Partea a II-a, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Suttner, Ernst Christoph, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de biserică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006

* Teodor, Pompiliu, În jurul sinodului mitropolitului Teofil din 1697, în 300 de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000