Barbari contagioşi

Ce fel de specimene pot fi aceia care aseară, înaintea meciului, se maimuţăreau urlând după Cristi, fix în timpul minutului de reculegere ţinut în memoria unui mare om şi sportiv? Ce fel de naţiune i-a născut? Ce fel de specimene sunt şi cei care au făcut din scuipatul pe jos, pretutindeni, al cojilor de seminţe un sport naţional? Sau cei care îşi aruncă mizeria direct pe geamul maşinii? Şi ce fel de specimene sunt cei care îşi abuzează fizic sau mental propriii copii sau pe mamele acestora? Ce fel de specimene mai sunt şi liderii puşi, fără pic de jenă, numai pe căpătuială? Etc., etc. Dar, mai ales, ce specimene pot fi cei care văd într-un copil nenăscut doar o bucată de carne, numai bună de măcelarit? Şi de ce trăiesc atât de multe astfel de specimene printre noi?

Unde sunt oamenii frumoşi? Unde sunt cei educaţi? Unde sunt cei care iubesc viaţa? Unde sunt adevăraţii oameni de stat? Să-i fi avortat Romania ultimelor zeci de ani chiar pe toţi?

Ştiu, îmi veţi reproşa că nu fac nimic altceva decât să evidenţiez – şi eu ca mulţi alţii – situaţiile negative şi că, în consecinţă, nu sunt un bun patriot, pentru că Romania nu este doar un iad. Şi, slavă Domnului, aveţi dreptate! Romania nu e chiar un iad…, dar un purgatoriu tot e! Iar purgatoriul înseamnă şi el tot suferinţa iadului (minus veşnicia, ce-i drept). Recunoaşteţi totuşi că situaţiile expuse mai sus nu sunt excepţii, ba dimpotrivă! Câţi dintre voi nu vă întâlniţi frecvent cu ele? Mai ştiu şi că fiecare alege dacă să fie sau nu influenţat de ceea ce se întâmplă în jurul său. Însă, în timp ce ne izolăm în propriile balonaşe de săpun, copiii vin la spovadă să-şi marturisească vina de a fi fost abuzaţi sau pe cea de a suferi de nevroze şi de insomnii din cauza intensităţii conflictelor domestice.

Care să fie şansa noastră de a scapa de ruşinea primitivismului şi de a ne putea ridica în sfârşit bărbiile din piepturi? Care? Tinerii? Tot ei? Din nou să preia aceştia rolul mesianic al naţiei? Foarte probabil. Dar nu, categoric nu, dacă tot noi le vom fi modele. Închei adresându-mă acestor încântători prieteni: vă mulţumim pentru candoarea voastră, tineri frumoşi, dar, vă rugăm, nu mai staţi atât de mult în preajma noastră! Nu mai staţi lângă noi, atâta timp cât noi vom continua să fim doar nişte barbari contagioşi!

Explorare cercetăşească în Masivul Cozia

Pfuai, cât de mult am aşteptat venirea primăverii pentru a relua drumeţiile pe munte! Atât de mult, încât nici nu am mai luat în seamă cei câţiva fulgi reci de zăpadă care ar fi vrut să ne întoarcă din drum. Dar până la fulgi a mai fost ceva. A fost călătoria cu trenul care, pentru câţiva dintre cercetaşi, a fost o premieră! Aşadar, punctul de întâlnire a fost gara veşnic în renovare din Râmnicu Vâlcea. Aici, grijă mare la mersul printre liniile de tren, deoarece pasajul subteran al gării încă este închis, probabil, în aşteptarea campaniei electorale. Dar suntem cercetaşi, ne descurcăm în orice situaţie. E adevărat, mai uşor ne este în pădure şi pe stânci decât în jungla urbană, dar acceptăm orice fel de provocare cu zâmbetul pe buze, aşa spune şi a opta lege: cercetaşul surâde şi cântă la greu!

Sâmbătă, am parcurs cei 25 de kilometri dintre Rămnic şi Mănăstirea Turnu acompaniaţi de chitara Alexiei şi de vocile de cristal ale cercetaşelor. Cercetaşii au preferat discuţiile libere şi jocul cu cărţile. La Turnu, panică! Lapoviţa rece aproape ne-a tăiat respiraţia. Însă vremea se punea cu cine nu trebuie. Cercetaşii şi cercetaşele din Brezoi ni s-au alăturat şi ei, iar până la sosirea câtorva şefi din Bucureşti, am vizitat chiliile săpate în stâncă şi biserica mănăstirii. În bisericuţă ne-am rugat Tatălui Ceresc, apoi, în afara mănăstirii, la fluierul Luciei, am format primul careu al ieşirii noastre.

La prezentarea patrulelor – căprioarele, viperele şi girafele – am constatat prezenţa a aproape 30 de cercetaşe şi cercetaşi dornici să începem explorarea. Adăpostiţi de pădurea Masivului Cozia şi mobilizaţi de fli-flai-flo-urile fetelor şi de agi-urile băieţilor, am pornit pe poteca de cinci kilometri care duce la Mănăstirea Stănişoara. Pe traseu am găsit locuri superbe: popasul de la Troiţă, peisajele ameţitoare de pe stânci, grotele din stânci, covorul gros şi încă pufos al frunzelor, puntea suspinelor peste care am traversat pârâul rece etc.

După aproape două ore şi jumătate de explorare am ajuns la Stănişoara, unde ne-am refăcut proviziile de apă şi ne-am desfăcut pacheţelele cu mâncare aduse în rucsacuri. Ne-am rugat creştineşte ţinându-ne de mâini şi am înfulecat proviziile, imediat după ce s-a strigat din toţi rărunchii: Poftă, poftăăăă! Apoi ne-am urcat mai sus de mănăstire, pe un platou, unde, când printre razele de soare, când printre fulgii răzleţi, ne-am jucat de-a caii şi călăreţii, de-a samuraii şi de-a schiorii. Aşa cum spunea Erika, am văzut toate cele patru anotimpuri, într-o singură zi. După vreo două ore de joacă, am purces pe drumul de întoarcere.

Ajunşi din nou la Mănăstirea Turnu, am continuat cu jocurile, mai ales că soarele ne trimitea ultimele sale raze înainte de a se piti după crestele Munţilor Căpăţânii. A urmat apoi despărţirea de cercetaşii şi de cercetaşele din Brezoi, de Gelu şi de o parte din liderii de la Bucureşti şi, în aşteptarea trenului, George, Ioana şi Ruana ne-au predat o lecţie de vals vienez, iar Delia, nelăsându-se mai prejos, ne-a oferit pe peron un adevărat recital. Am ajuns în gara din Râmnicu Vâlcea după lăsarea întunericului şi, după un ultim „Agi!”, ne-am luat la revedere, promiţându-ne că ne vom revedea duminică, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Şi pentru că, mai tot timpul, cuvintele sunt insuficiente, puteţi răsfoi o galerie cu imagini din explorarea noastră aici.

Popa-n Blugi

M-a mâncat undeva cu notele puse pe Facebook şi acum…, trebuie să mă scarpin. Ţin totuşi să precizez că această mâncărime nu este una tocmai neplăcută. Totul a pornit în vacanţa intersemestrială, atunci când, într-un grup al tinerilor mei prieteni, am început să las câte o notă zilnică. Nu vă voi da numele grupului, desigur, deoarece e unul din acele grupuri „selective”, în care membrii chiar se cunosc între ei. Aşadar, primul citat din Popa-n Blugi spunea ceva de genul: „Dumnezeu nu îşi ia niciodată vacanţă, deci poate fi deranjat oricând, fără nici o problemă”. Apoi au urmat altele, dar a mai urmat şi propunerea celor din grup de a face cunoscute notele respective. De aici ar trebui să ştiţi povestea şi scopul declarat al citatelor, adică acela „de a-i surclasa şi detrona pe titanii citatelor inspiraţio-motivaţionale, pe maeştrii: Tony Poptamas, Teo Trandafir şi, de ce nu, pe însuşi Osho”. Iar dacă nu ştiţi despre ce vorbim, atunci puteţi răsfoi albumul Popa-n Blugi, citate.

Însă despre altceva vreau să vă scriu astăzi, despre ceva ce unora le-a stârnit amuzamentul atunci când au găsit respectivele citate pe Facebook: „Dar de unde, domne, pseudonumele ăsta de Popa-n Blugi?”.

Păi, să vă spun. Prietenii mai vechi, cei care ar putea intra şi în grupul selectiv de care vă povesteam, au auzit cu siguranţă de Titircă Inimă-Rea, părintele diriginte din liceu. Sfinţia sa avea obiceiul de a ne verifica grosimea şi lungimea perciunilor, dacă ne-am lăsat cioc, materialul textil pantalanolilor şi chiar şi dacă purtam izmene. Acum ne interesează numai pantalonii. Mai ţineţi minte blugii Little Big din anii 90? În special pe cei negri, mulaţi pe tur? E, aceia! Adesea, noi, seminariştii, încercam să îi asortăm la cămaşă şi la sacou şi, tot adesea, Titircă ne tăia tot elanul de designeri vestimentari. „Păi, băh, berbecule,ce-o să faci, băh, când o să fii preot, o să porţi reverendă de blugi şi o să mergi cu motorul prin parohie, băh? Să ţi se spună Popa-n Blugi, asta vrei?”, îi dojenea aspru dirigu’ pe ăia pe care îi prindea încălcând codul vestimentar al seminarului. Dar poziţia sfinţiei sale referitoare la blugi nu a mai contat, de vreme ce la facultate pe nimeni nu interesa în ce te îmbrăcai…, la propriu vorbind. Deh, decadenţa civilizaţiei occidentale!

Am uitat pentru câţiva ani de interdicţia de a purta blugi. Odata hirotonit, însă, am dat în parohie de doamnele cu mai multe zeci de primăveri pe care le auzeam şi eu şoptind că nu calc a popă, dar cine le băga în seamă? Până când un coleg – tipicar de fel în ceea ce priveşte ultimele tendinţe în materie de sutană - uşor stânjenit, dar satisfăcut că mă poate pune la punct, s-a apropiat de mine la proscomidiar şi mi-a şoptit: „Auzi, Victoraş, ştii cum îţi zic babele?… Popa-n Blugi!”. Vă daţi seama, atât mi-a trebuit! Iar când căutam un nume pentru blog - Ostropel neavantajându-mă prea tare - acesta a fost singurul care îmi răsuna în minte. Şi, totuşi, am hotărât să nu las ca titlu al paginii mele online numai un pseudonim, ci să-mi asum cele scrise, fie bune, fie mai puţin bune. Dar nici la Popa-n Blugi nu puteam renunţa, prea mă ungea pe suflet!

Trecând peste acestea, vă invit să căutaţi originea blugilor. O să vedeţi că aceştia au apărut atunci când Levi Strauss căuta un material textil mai rezistent pentru confecţionarea de salopete necesare muncitorilor din minele de aur californiene. Aşadar, dacă ar fi după mine şi dacă aş vrea să mă alint, Popa-n Blugi s-ar putea traduce cu Popa-n Salopetă sau cu Popa-n Haine de Lucru.