Textul evanghelic din Duminica a 5-a după
Rusalii este luat din Matei, capitolul 8, versetele 28-34. Acţiunea prezentată
în acest fragment scripturistic este demnă de un thriller al cinematografiei
moderne. Mântuitorul, peregrinând prin ţinutul gadarenilor (teritoriul
Iordaniei actuale), întâlneşte doi demonizaţi „foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”.
Hristos le permite diavolilor să între într-o turmă de porci, iar animalele se
vor arunca în mare. După acest eveniment, toţi locuitorii au ieşit în
întâmpinarea Domnului, însă nu pentru a-i mulţumi că i-a scăpat de primejdia în
care se aflau ori de câte ori se întâlneau cu cei stăpâniţi de diavoli, ci
dimpotrivă! Punctul culminant al thrillerului abia acum urmează: o întreagă
cetate - dominată la rândul ei de patima banilor, a câştigului material -,
contrar aşteptărilor, îi cere Domnului, binefăcătorului său şi al celor doi demonizaţi, să
plece, „să treacă din hotarele lor”!!
Parcurgând acest text, îmi vine în minte un
capitol din Fraţii Karamazov, acela
în care marele inchizitor îl întreabă pe Mântuitorul: „De ce ai venit, să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne
tulbure, cred că-ţi dai seama”, iar mai apoi, la sfârşitul monologului său,
acesta îi cere lui Isus: „Du-te şi să nu
mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!” Veţi spune, probabil: Vai, îngrozitor, eu nu l-aş alunga niciodată
pe Domnul, dimpotrivă! Dar oare, aşa şi este? Oare nu spunem şi noi, precum
gadarenii: Ce ne interesează pe noi de
vindecările, de tainele tale, Isuse? Avem alte priorităţi, nu mai eşti de
actualitate, avem alte preocupări, lasă-ne! Vă propun să ne examinăm
sufletele. Nu cumva Hristos a devenit un obstacol în faţa stilului nostru de a
trăi, nu cumva această viaţă modernă şi patimile ei cotidiene - de care, între
noi fie vorba, suntem copleşiţi, chiar posedaţi - ne fac şi pe noi să-i cerem: pleacă de la mine, Doamne?
Când s-a întâmplat acest fapt, când l-am
alungat pe Mântuitorul din viaţa noastră?… De fiecare dată când am plecat
dimineaţa la serviciu prea preocupaţi pentru ca măcar să ne îndreptăm privirea
către Cer; de fiecare dată când trecem pe lângă o troiţă sau biserică prea
stingheriţi pentru a-l saluta şi pe Domnul; de fiecare dată când primim o
favoare şi suntem prea entuziasmaţi
pentru a-i mai mulţumi Tatălui pentru cele dobândite; de fiecare dată când,
stăpâniţi de apetit, mâncăm fără să ne mai rugăm (spre exemplu: cât de greu
ne-ar fi ca într-un restaurant să ne facem semnul crucii înainte de a
înfuleca?) etc etc etc.
Mai grav este faptul că, prin modul nostru
de a trăi, îl alungăm pe Dumnezeu şi din vieţile copiilor noştri. Vor creşte
fără să ştie că, mai presus de orice realizare tehnologică, există
Dumnezeu-Creatorul. Şi aceasta se va întâmpla pentru că noi suntem prea extenuaţi
după o săptămână încărcată de lucru şi nu mai avem energia necesară să-i ducem
la biserică duminica. Însă întreb: unde ne putem odihni mai bine decât în faţa
Sfintei Taine de pe altare, unde ne putem recăpăta energia mai eficient decât
în bisericile în care vibrează ecoul sutelor, poate miilor de rugăciuni
rostite? Unde mai întâlnim o asemenea vibraţie revigorantă? Cu siguranţă nu în
pat şi nici în faţa televizorului… Niciodată nu este prea târziu să-l invităm pe
Domnul în viaţa noastră, dar, înainte de a face această invitaţie, trebuie să ne
aşteptăm şi la faptul că am putea fi exorcizaţi sau nevoiţi să aruncăm în mare
toate patimile care ne stăpânesc.
