Postul cu fapta

În timpul facultăţii, unul dintre profesori – părintele Horică –, ori de câte ori îl salutam cu: „Lăudat să fie Isus!”, ne exaspera răspunzându-ne pe un ton uşor ridicat: „Cu fapta, cu fapta, nu numai cu vorba!”. Parafrazând-ul pe părintele, mă gândeam ce-ar însemna să postim cu fapta, nu numai cu gura? Prin gură, a se înţelege, desigur, postul alimentar. Nu voi mai relua, deci, decretul Bisericii despre postul şi ajunul alimentar – curioşii îl pot găsi aici - în schimb, voi încerca sa găsesc câteva exemple concrete ale postului cu fapta. Iar dacă veţi dori să completaţi lista de mai jos, preaiubiţilor, sunteţi invitaţii mei!

Pentru început, voi repeta ceea ce deja ştiţi cu toţii: postul înseamnă transformarea renunţărilor noastre în gesturi de caritate. Aşadar, dacă în timpul postului - prin renunţarea la carne în favoarea cartofilor, spre exemplu - am economisit câteva zeci sau sute de lei, este recomandat ca aceşti bani să nu fie puşi la saltea pentru a-i folosi în concediul estival, ci să fie investiţi în fapte ale milei trupeşti, conform dorinţei Mântuitorului: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Matei XXV, 35-36).

Bine, bine - îmi veţi spune - dar noi abia reuşim să ne cumpărăm cartofii şi fasolica cele de toate zilele, că în cratiţele noastre postul ţine tot anul! De unde deci să mai punem vreun bănuţ deoparte? Auzi la el, concediu estival!… Am prevăzut acest gen de scuză, aşa că în cele ce urmează voi încerca să exemplific ce înseamnă postul cu fapta, cel care nu costă nici un leu.

Câte ore petreceţi zilnic în faţa calculatorului? Cele pentru serviciu sunt excluse, bineînţeles. Trei, patru, cinci? Şi nu aţi vrea să mai tăiaţi din ele? Spre exemplu, tinerilor din parohie le recomand ca în post să nu zăbovească mai mult de o oră pe zi în faţa tabletei pentru a-şi verifica mesajele deosebit de importante - sunt convins -, iar în restul timpului să citească… un capitol din scriptură sau o pagină din catehism! Sau chiar să-şi viziteze bunicii bolnavi, deoarece Facebook-ul are capacitatea de a stoca preţioasele informaţii timp îndelungat… Şi să nu îmi spuneţi că cititul bibliei sau vizita făcută vecinilor suferinzi vă costă prea mult!

Dar vreo telenovelă preferată aveţi? Cine, noi? Păi, Magnificul Suleyman nu e chiar telenovelă, deci, nu, Doamne fereşte, apără şi păzeşte! Bine atunci, dar vreo emisiune TV? Ceva cu şi despre corupţia politicienilor?… Păi, atunci nu vă costă absolut nimic să renunţaţi la ea până la Paşti. Iar eu vă garantez că dânşii, aleşii noştri scumpi, îşi vor vedea de… treabă şi fără să îi mai urmărim. Şi uite aşa, aţi mai câştigat încă o oră în care puteţi studia religia iubirii, creştinismul, sau chiar puteţi aprofunda acest studiu cu ajutorul rugăciunii. Că, vorba aia, dacă tot nu avem un leu pentru cerşetorul de la uşa magazinului, nu ne opreşte nimeni să îi dăruim cinci-zece minute de rugăciune făcută cu fervoare, nu?

Dar un sfat bun, cât costă? Dar aplanarea unui conflict apărut la muncă sau chiar pe stradă? Dar zâmbetul oferit celor din jur, în locul feţei acre de ascet al Păresimilor? Dar să nu înghiţim nici o bucătură de mâncare de post până când nu rostim o rugăciune de mulţumire? Dar să mergem duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cât ne costă? Dar să înlocuim bârfele cotidiene despre persoanele antipatice din viaţa noastră cu rugăciuni pentru aceleaşi persoane? Dar reluarea legăturilor cu persoanele pe care le-am marginalizat din cauză că nu sunt pe acelaşi calapod cu noi, cât să ne coste, câteva minute naţionale incluse în abonament? Sau conversaţia cu Dumnezeu, în mod repetat, în fiecare zi a postului, că tot dispunem de abonament cu minute nelimitate către Cer?

Cât să ne coste acestea toate şi multe altele?… Absolut nimic, în afară de bunăvoinţă! Haideţi să ne propunem ca în acest post să nu treacă nici măcar o zi fără să facem o fapta bună! Iar înaintea Sfintei Sărbători a Învierii, atunci când vom fi întrebaţi de duhovnic daca am postit, noi să răspundem că da, am postit, dar nu numai cu gura, ci şi cu fapta!

Cuvioşi colegi

Printre odraslele de popi, de protopopi, de directori de companii de stat, de bişniţari, de cămătari, de ţărani neaoşi sau parveniţi, seminarul îi mai primea cu braţele deschise şi pe cuvioşii fraţi sau cuvioasele vieţuitoare ale mănăstirilor ce compun preţioasa salbă a turismului ecleziastic vâlcean. Iar privilegiaţii acestei categorii erau îndeosebi monahii de la Cozia şi monahiile de la Bistriţa. Aceştia constituiau o categorie aparte deoarece puteau să se înscrie la seminar fără vreun examen dat în prealabil. Desigur, nici pretenţiile profesorilor nu erau prea mari când venea vorba de cuvioşi şi cuvioase. Pentru obţinerea notelor de trecere, era suficient ca aceştia să miroase strident a mir şi să salute mieros cu consfinţitul: „Doamne-ajută, Doamne-ajută!”.

Când venea vorba de socializarea cu oamenii în negru, cei mai stângaci în exprimare eram noi, seminariştii laici, deoarece în faţa neprihănirii acestora nu prea ne găseam cu uşurinţă cuvintele. Am încercat să ne apropiem de ei spunându-le chiar şi bancul cu călugărul bătut bine de patru beţivani care, după ce l-au culcat la pământ, au plecat spunându-i peste umăr: „Ţi-am zis, băi, ninja, că în realitate nu e ca în filme?”, dar tot degeaba; între noi şi ei a existat mai tot timpul o barieră de netrecut! Şi cu toate acestea, fratele Daniil, cel cu care ne mai întâlneam uneori în discoteci - unde venea îmbrăcat în civil şi îşi elibera pleata din codiţă -, la un pahar de bloody, ne mai făcea câte o destăinuire despre tagma călugărească.

Astfel am aflat că mai toţi proveneau din familii sărace sau destrămate sau violente, că nu apucau să îşi termine liceul şi că trebuiau să muncească pentru a aduce bani în casă şi că iniţial îşi găseau liniştea în vreo aşezare monahală pe lângă care se pripăşeau. Spun că iniţial îşi găseau liniştea, deoarece, după ce se obişniau cu ea, îşi doreau mai mult: respectul de care nu avuseseră parte până să îmbrace rasa călugărească, un post căt mai bun în obştea mănăstirii, banii din donaţiile făcute aşezământului, discipoli cât mai înstăriţi şi cât mai uşor de manipulat etc. Acestora toate, fraţii de la Cozia care ştiau cum să îi facă pe plac lui Rasputin - exarhul mănăstirilor din arhieparhie - le mai adăugau o fantasmă, aceea de a fi preoţi de mir, căsătoriţi! Lucru care devenea posibil atunci când se invoca o criză de vocaţie a fecioriei. De aici şi bătălia fraţilor din mănăstire pe locurile de la seminar; deoarece ca să poţi fi popă de mir, pe lângă relaţia lăuntrică avută cu superiorii, mai aveai nevoie şi de ceva patalama.

Cuvioasele măicuţe de la Bistriţa, în schimb, nu puteau avea asemenea porniri utopice şi astfel se vedeau nevoite să se mulţumească numai cu domicilierea în apartamentul din proximitatea seminarului, convenindu-le de minune ieşirea de sub regulile aspre şi demodate ale mănăstirii, chair şi numai pe perioada studiilor. Şi ar mai fi încă ceva de menţionat despre cuvioasele surori: dacă tot trebuia să facă naveta între mănăstire şi oraş, măicuţele de la Bistriţa îşi trăseseră un gipan negru – din donaţii, bineînţeles - de te treceau emoţiile când le vedeai călărindu-l.

Şi nu pot încheia scrierea despre cuvioşii din seminar, fără a vă povesti cum am trecut peste bariera care ne separa pe noi, ticăloşii seminarişti laici, de cuvioasele lor bărbi mirositoare de mir. Într-unul din week-end-uri, pe înserat, în timp ce ne plimbam prietenele pe Ostrov – o insulă-parc care adăposteşte un schit cu acelaşi nume, pe Olt, în dreptul Călimăneştiului – atenţia ne-a fost atrasă de Opelul hatchback al Mănăstirii Cozia care se apropia de noi. Stânjeniţi de faptul că ne aflam în braţele fetelor, încercam să luăm o poziţie cât mai evlavioasă, cu atât mai mult că eram rezemaţi de zidurile schitului. Îl recunoscusem pe fratele Lavrentie, unul dintre cuvioşii înscrişi la seminar, şi eram uimiţi de faptul că îl vedeam pentru prima dată îmbrăcat în ţoale marfă de mirean. Ca să nu mai spun ca aşa gelat, cu ochişorii lui albaştrii ca seninul şi fără potcap, mai că îţi venea să crezi că îl ai în faţă pe Brad Pitt în „Seven Years in Tibet”! Rămaşi fără cuvinte în faţa splendorii creaţiei demiurge, am apucat doar să îngânăm: „Doamne ajută, frate Lavrentie, ce faci pe-aici?”. Răspunsul cuvioşeniei sale a fost unul de-a dreptul stupefiat dar şi… eliberator, totodată: „Ce să fac şi eu, am ieşit la agăţat de pipiţe!”.

Teofilact vs. ţiganii

Rămăsesem dator cu un material despre conflictele de cartier cu care ne confruntam în STV. Acestea erau frecvente şi erau cauzate, mai mereu, de domnişoarele care deveneau mărul discordiei între clanurile implicate. Altercaţia despre care vă voi povesti îl are ca personaj principal pe Teofilact, un domnişor mult prea răsfăţat de părinţii pricopsiţi. Păi, să bag materiale, nu?

Eram în internet cafe-ul de vizavi de Geamuri Late în care ne pierdeam toate după-amiezile şi, uneori, nopţile, în special atunci când aveam cu ce să-i mituim pe pedagogi. Ca de obicei, serveam o sondă de cola servită din PET de doi litri şi jumate - găselniţa administratorului sălii de a ne oferi ceva eftin de beut -, poştăleam vreun cui la bucată şi, probabil, jucam Counter Strike pe echipe. O tempora, o mores! Deodată, plâns şi roşu-n obrăjori, înecat de suspine, Teofil intră în sală îngânând:

- Ostro, mă…, hâc, hâc…, aleargă nişte…, hâc…, ţigani!

Nici nu a terminat Teo ce avea de spus că au şi intrat doi băieţaşi după el, neştiind sărmanii ce-i aşteaptă. După ce şi-au căpătat ceva capace, iar Teofilact şi-a văzut onoarea reparată, i-am lăsat pe puradei să plece. Însă anterior, atunci când Teo luase în râs nişte ţigăncuşe în parc, se deschisese unul dintre marile conflicte violente din viaţa seminarului.

Seara, după rugăciune, când seminariştii încă forfoteau prin internat, ne-am trezit cu 4-5 maşini negre cu numere de Germania în faţa seminarului. Câţiva gealaţi, unii cu săbii în mâini, au coborât în stradă să ne asmute. Ce nu ştiau ei e faptul că noi eram peste 200 de vieţuitori în aşezământul seminarial şi, aproape toţi, aveam ascunşi sub pat diferiţi pari sau picioare de mobilier, păstrate în mod special pentru astfel de ocazii. În momentul în care ţiganii, deranjaţi că nu le răspundeam, au început să spargă gemurile internatului, la semnul şefilor de palier, am ieşit aproape toţi în curte. Ce a urmat?… În mai puţin de două minute, realizând că pădurea de pari din mâinile noastre se îndreaptă către maşinile lor, gealaţii s-au pus pe fugă. Mai puţin unul care, probabil, temându-se să nu se taie în katană, nu a apucat să se urce în maşina cu potcoavă sudată pe grilă.

A urmat sosirea unui echipaj de poliţie şi predarea trofeelor: una bucată ţigan rău de tot ce deranjase pacea bieţilor vieţuitori din seminar - legat fedeleş - şi, bineînţeles, una bucată sabie boantă procurată probabil din Dragonu’ Roşu. Şi aici ar fi trebuit să se termine totul; dar nu, preţiosul Teofilact încă nu-şi spusese încă ultimul cuvânt.

La două seri după incident, băiatul protopopului din Corabia, gâfâind, ne-a spus că Teofilact a fost prins în Inăteşti de ţigani. S-au dus, cică, în recunoaştere cu taxiul şi chiar au fost… recunoscuţi! Când au blocat maşina, el şi taximetristul au reuşit să fugă, dar pe Teo l-au prins şi i-au dat-o. Primul impuls a fost să mergem câţiva dintre noi, mai mari, în Inăteşti - fieful adversarilor - însă, considerând că Teofil căpăta ce căutase, am chemat din nou poliţia. Dar imediat după ce maşina poliţiei a plecat să-l recupereze, murdar şi cu pantalonii uzi, Teofilact a şi apărut în curtea seminarului. Când l-am văzut, nu ştiam dacă să-i aplicăm o corecţie sau dacă să-l îmbrăţişăm pentru că venise teafăr:

- De ce ai mers băi, dobitocule în Inăteşti? - l-am luat la întrebări.

- Păi, tati, să vezi! Io m-am dus în recunoaştere dar…, îîî…, îîî…

- Dar îîî…, ce mă? Ce făcuşi, ia uite, te ţârcotişi pe tine, mare bărbat mai eşti, pişolcea!

- Nu bă, Ostro, când m-au scos din taxiu, m-au culcat la pământ şi m-au luat la picioare. Nu m-a durut că m-am chircit şi mi-am pus mâinile în cap, dar după aia, l-am văzut pe unu’ că se uşura pe mine şi am zis: „Bă, accept orice, dar până aici! Ce sunt io, gardu’ vostru?”. Şi atunci m-am ridicat şi… şi am fugit.

Vă imaginaţi, după asemenea istorisire fantastică, ce hohote stârnise Teo. De fapt, un ţigan mai în vârstă îl scosese din mâinile celorlalţi şi l-a adus până aproape de seminar. Credeţi că i-a fost de ajuns bătaia pe care şi-a primit-o? Ei aş! Au mai urmat şi altele, tot prin parc. Stabilisem să ieşim în oraş doar în grupuri mai mari de 10 seminarişti, pentru a evita posibile clinciuri. Dar regulile nu erau pentru Teofilact… Păi, voi ştiţi, băh, cine era tac-su?…

Cântece de Seminar

Deunăzi, într-un comentariu, cineva mă întreba de cântecele din seminar. O fi ştiut el, anonimul, de ce întreabă! Aşadar, las deoparte, pentru moment, bătăile dintre seminarişti şi ţiganii din cartier despre care îmi propusesem să scriu şi voi încerca să-mi amintesc câteva versuri cântate în acele vremi. Printre altele, în anumite seri, ne adunam şi umpleam casa scării internatului pentru a-i asculta pe menestrelii chitarişti de la parter. Aceştia erau trei rockeri-folkişti care mai tot timpul păreau supăraţi, probabil pentru că nu puteau purta plete. Când însă puneau mâna pe ghitare…, să te ţii frăţicule, băieţii erau cu adevărat ROCK ’n’ ROLL!

Încălzirea se făcea, mai tot timpul, cu Imnul seminaristului din care spicuim:

În lume nu da Doamne nimănui

Viaţa teologului!

În viaţă, mamă, câţi copii mai ai

La Seminar să nu-i dai! (refren)

Era într-o zi de toamnă,

Hai, măi dorule, hai,

Am venit la Vâlcea-n gară,

Hai, măi dorule, hai! (bis)

Refren

Am venit la Seminar,

Fără bani de buzunar,

Fără şireturi la ghete

Şi cu ochii după fete.

Refren

Că acolo-i golănie,

Nu se-nvaţă meserie.

De Crăciun şi Bobotează,

Seminarul se distrează.

Refren

Când vine Dogmatica,

Tare-mi bate inima,

Iar la Greacă de n-ai carte,

Îţi dă trei de nu se poate.

…………………………………

Însă, nu despre aceste cântări de pe casa scării vreau să fac amintire, ci despre una mai condimentată, la care au participat şi pedagogice, deci, atenţie sporită! Dacă vă vine să credeţi - pentru o perioadă scurtă, este adevărat - am făcut şi eu parte din corul seminarului! Cum am reuşit acest lucru…, nu este cazul să vă spun chiar tot, e suficient să ştiţi că are legătură cu Irinuca, fata domnului dirijor, un profesor laic de la care am învăţat mai multe decât de la toţi preoţii-profesori la un loc despre maniere sau despre etică. Numărându-mă, aşadar, printre corişti, mă puteam bucura şi eu de deplasările prin ţară, pe la concursuri. Aceste competiţii întruneau coruri de seminar, de licee pedagogice şi de şcoli de artă. Vă voi spune, în cele ce urmează, despre o deplasare făcută la Târgu Mureş.

Trecuserăm, fără emoţii, de faza regională de la Craiova şi urma să ne întâlnim la faza naţională de la Târgu Mureş, cu fetele de la liceele pedagogice din Slatina şi Bucureşti, ca mai tot timpul. Bucuria întâlnirii cu aceste amice era, cum să mă exprim…, năvalnică! După ce ne-am cazat în internatele din oraş, câteva săgeţi am plecat să identificăm un club în care să ne putem pregăti pentru concursul coral ce urma în ziua următoare. În acea seară, zarum aruncatum est în Club Jo. Trec peste această primă parte a nopţii, amintind doar de fratele monah Daniil care m-a surprins cu garderoba de rocker purtată pe sub sutană şi cu pleata bălaie vânturată în mijlocul ringului de dans; dar şi de Ţopi şi de celebra-i replică adresată pedagogicelor din capitală ce-i dansau în poală: „Danţaţi, ce mama draq, că tata e ţponţor!”.

Când perechile au fost formate, ne-am îndreptat cu toţii către liceul unde fetele erau găzduite. Am umplut holul de la parter şi am început balul, cum altfel decât cu Imnul seminaristului. După ce le-am captat bunăvoinţa madmoazelelor, a urmat la piece de resistance, Călugărul din vechiul schit:

Călugărul din vechiul schit,

O zi la el m-a găzduit

Şi de-ale lumii mi-a vorbit,

Şi de amor, şi de iubit.

Şi când să plec, l-am întrebat:

Ce dor ascuns l-a îndemnat

Să-şi ducă viaţă-ntre sihaştri?

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a-nnebunit

Şi dintre-ai lui prieteni buni,

L-au dus la casa de nebuni.

L-am revăzut, l-am întrebat

Printre nebuni ce-a căutat,

Eu îl ştiam printre sihaştri.

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a şi murit.

Iar la mormânt, printre sihaştri,

Plângeau amar doi ochi albaştri!

Am omis să spun cu ce licori ne dregeam vocile: cu Săniuţa, cu bere, cu Săniuţa amestecată cu bere, iar pentru domniţe, Tanita – cremoasa de ciocolată! Efectul era şi el garantat. În acorduri de ghitară, am fost invitat să cânt strofele Poveştii fără sfârşit a mafioţilor, ce să mai, a fost momentul meu!

Yo, yo, yo, în seminar e la fel ca la inchisoare,

Dacă nu poţi să ieşi afară, trebuie să fii tare,

Căci ban la ban şi păduche la păduche trage,

Cei de sus nu te ascultă, nici nu-ţi dau pace.

Fir-ar mama lor… ş.a.m.d.

Îmi mai amintesc că, atunci când s-au ivit zorii, chermeza era încă în toi şi, cu concursul licorilor ingerate, ajunseserăm cu serenadele pe la Fetele din Ciorogârla:

Nea Costică din Băneasa,

Nea Costică din Băneasa,

Mă roagă să-i-nvelesc casa,

Noaptea pe la trei!

Eu pe casă nu mă sui,

Poate pe nevasta lui, măăă,

Noaptea pe la trei!

În pădure la Băneasa,

În pădure la Băneasa,

Mi-au furat hoţii nevasta,

Noaptea pe la trei!

Tu-le muma lor de hoţi

Şi nevestele la toţi,

Noaptea pe la trei!

Asta cu „noaptea pe la trei” nu prea se potrivea, pentru că era deja şapte dimineaţa şi femeile de serviciu au fost nevoite să ne dea afară de pe holul liceului, cu mătura. Peste doar două-trei ore, a fost musai să întrăm în concurs, în formaţie completă, în catedrala din oraş. Desigur, noi ne-am dat toată silinţa ca să câştigăm, însă tot nu înţeleg de ce juriul a decis ca tot cei de la Baia Mare să triumfe! După corul de huiduieli adresate mărinimos juraţilor, în Teatrul Naţional din Târgu Mureş, ne-am consolat cu locul secund şi cu adresele cuceririlor din noaptea precedentă. Pe scurt, cam asta a fost tot… la Târgu Mureş!

Din seminar, de cartier

Despre sfârşitul anilor ’90 nu îmi amintesc decât un singur lucru: B.U.G. Mafia, trupa băieţilor de cartier indignaţi şi supăraţi pe clasa conducătoare a ţării, dar nu numai. Le ştiam - şi, probabil, încă le mai ştiu – cam toate albumele. Mă îmbrăcam, vorbeam şi speram că trăiesc precum idolii: Mr. Juice, Uzzi şi Daddy Caddy. Jungla cartierului era înlocuită - credeam pe atunci cu fermitate - de cea a seminarului. De fapt, era o adevărată modă, în seminarul vâlcean, să le înveţi cât mai repede toate versurile mafioţilor. Metoda? Simplu: caseta, un casetofon, butonul play-pause, hârtie, creion şi… multă răbdare. Ce să-i faci, pe atunci, nu se găseau versurile pe Google!

Nu pierdeam nici o recreaţie fără să dăm spectacol în clasă. Trei dintre noi eram fanatici: Metre – Mr. Juice, Danny – Uzzy şi subsemnatul – Caddy. Chiar ne propusesem să formăm o trupă, G.R.A. (Gangsta Rap Attack). Despre versurile noastre? Pline de substanţă, exemplu: „Aaa-yeah, peaun-peaun, yo-yo / Recită pentru voi băieţii din ghetou…” s.a.m.d. Cum în seminar era la ordinea zilei să fii tuns chilug - fapt ce ne ajuta pe toţi trei enorm -, nu ne mai rămăsese nimic altceva de făcut, decât să ne radem cu briciul vreo cicatrice care să ne brăzdeze sprânceana şi ţeasta. Pantalonii şi tricourile? XXL. Eşarfa? Legată pe frunte à la 2 Pac. Cerceii? La locul lor, în urechea stângă. N-ar strica şi câteva fotografii din perioada evocată, nu? Mie-mi spuneţi, aţi uitat că vorbim aici din şi despre propria-mi imaginaţie!?

Revin, adormeam şi ne trezeam ascultând hip-hop. Eram atât de implicaţi în fenomen încât ajunsesem să credem că facem parte din Cartel. „Mafia este trupa şi Cartelul este gaşcă, / Cele mai mari vânzări în rap, pe piaţa românească”. Talent? Cu carul. Atitudine? De cartier. Ne lipseau doar câteva sute de dolari, să putem cumpăra negativele şi promovarea. Însă acest fapt nu ne oprea să recităm toată ziua rime de bine. Iar când am fost invitaţi să cântăm la un bal al bobocilor, la Liceul Pedagogic, credeam că în sfârşit venise momentul promovării, trebuia să le facem cunoscut tuturor cine suntem! Fără prea mult timp de gândire, ne-am trezit pe scenă, în faţa sălii pline, dar şi a profesorilor, urlând din toţi rărunchii: „Cântăm pentru toţi fraţii din pârnaia numită Seminar, capuuu’ sus!” şi multe altele pe care, spre dezamăgirea domniilor voastre, nu le voi desfăşura aici.

Cum s-a terminat cariera mea artistică? În biroul lui Taica, cel care, între timp, fusese tras la răspundere de colegii dascăli din Pedagogic. Spre dezamăgirea noastră, se pare că aceştia nu se putuseră ridica la înălţimea actului nostru artistic. Ştiam de ce am fost chemat în birou, aşa că în locul feţei ostentative de pe scenă, o luasem pe cea de băieţel neprihănit de Altar.

- Ostropele - m-a repezit Taica - am auzit că te-ai făcut băieţaş de cartier!

- Nu, părinte, să vedeţi, io…, îîîî…, pfff!

- Bă, băiatule, ai de ales: unde vrei să cânţi, pe scenă sau în strană?

Realizaţi că această ultimă întrebare era menită să-mi frângă aripile… Şi, în încheiere, vă las să ghiciţi ce am ales!