15 ani de preoție nu sunt foarte mulți, dar sunt suficienți pentru a-mi face un bilanț. Și îi mulțumesc Domnului pentru fiecare zi binecuvântată și pentru fiecare picătură de har din această perioadă. Dar, la fel, îi mulțumesc și pentru încercările din toți acești ani. Iar cea mai însemnată cumpănă s-a desfășurat în primii șase ani de după hirotonire, atunci când am luptat cu morile de vânt, parcă, presupunând că justiția lumii are ceva în comun cu dreptatea lui Dumnezeu. Este perioada în care, năpădit de partizanatul confesional și de revanșism, mi-am consumat energia prin sălile de judecată cu miros greu de lambriu, sperând că bisericuța din Brezoi ne va fi înapoiată. Iar reproșul pe care mi-l fac astăzi nu este derularea procesului în sine, ci faptul că, la aflarea deciziei finale, m-am trezit că, de fapt, nu realizasem mai nimic din punct de vedere pastoral. Au fost șase ani în care, mânat de setea dreptății, am omis – așa cum îmi spuneau mai-marii mei, încercând să mă încurajeze – să-mi amintesc că Biserica nu se construiește din ziduri, ci din suflete. Lucru pe deplin dovedit de comunitățile greco-catolice care au reușit să iasă din capcana spiritului de revanșă și care și-au edificat mai întâi biserici ale sufletelor, celebrând sacramentele ani mulți prin parcuri sau prin cimitire, iar mai apoi au reușit să-și sfințească și zidurile între care se pot ruga de acum în pace.
Desigur, nu e simplu să evoc aceste lucruri și anticipez că cele spuse aici nu vor fi întru totul consimțite (chiar și pe vremea lui Isus, setea dreptății le mai juca feste ucenicilor și generației lor). Însă trebuie spuse, deoarece încă mai văd că mulți dintre ai noștri, preoți și credincioși – la trei decenii de la înlăturarea regimului comunist, totuși –, au rămas și ei blocați în lupta pentru recuperarea proprietăților confiscate de statul totalitarist în 1948. La fel de mulți ne-am concentrat doar pe reluarea nesfârșită a discursurilor laudative aduse trecutului. Și este adevărat, rănile trecutului recent sunt extrem de greu de gestionat. Pe de altă parte, dacă am fi onești, am înțelege că doar elogierea trecutului și a personalităților marcante ale Bisericii noastre, fără transpunerea în practică a lecțiilor acestora, este, conform Eclesiastului, deșertăciune și vânare de vânt. Nu conferințele elogioase despre episcopii martiri sau distribuirea pe Facebook a citatelor acestora ne fac greco-catolici mai buni. Și nu agățarea la gât a unui patrafir tricolor – definiție a kitsch-ului naționalisto-religios – ne fac preoți sau români mai buni. Ci disponibilitatea de a-i sluji și de a-i ierta – conform preceptului evanghelic – chiar și pe cei de un alt neam sau de o altă credință. Apoi, cum le transmitem celor mai tineri bucuria de a fi oameni de omenie și de a-i rămâne fideli lui Isus, în ciuda atâtor idoli ai acestei lumi, dacă noi privim doar înspre dramele propriului trecut?
Au trecut zeci de ani și încă nu am înțeles că atunci când Cardinalul Iuliu
Hossu spunea: „Credința noastră este viața noastră”, se referea la punerea în
practică a credinței prin fapte. Așadar, credința noastră sunt faptele din
viața noastră. Cine i-a citit memoriile cardinalului martir e obligat să admită
că în niciun moment acesta nu a îndemnat la revanșism. Ba, dimpotrivă! Că lupta
episcopului întemnițat s-a sfârșit și că a noastră continuă, de asemenea, nu la
lupta puterii, ci la confruntarea din planul spiritual se făcea referire.
Fericiții episcopi martiri au fost ridicați la cinstea altarelor tocmai
datorită martiriului lor asumat, și nu datorită zilelor de glorie din timpul
vieții lor. Dacă totuși nu frustrările, ci suferința este cea care ne animă preocuparea
doar pentru trecutul și pentru faptele înaintașilor, atunci ar fi bine să ne
reamintim că suferința nu lezează credința, dimpotrivă, o desăvârșește! Și că dreptatea
este un atribut ceresc, iar asumarea acesteia de noi și de abilitățile noastre
e doar vânare de vânt.
