Vacanţa de Paşte

Am considerat a fi oportun ca, înaintea sfintei săptămâni a Mântuitoarelor Patimi, să răspund întrebării: cum trăia seminaristul Ostropel această săptămână, premergătoare Paştilor? Un prim şi precipitat răspuns ar fi, cu bucurie, că doar eram în vacanţă şi - ca mai toţi seminariştii - mă bucuram şi de o ţârică de popularitate sătească. Oricum, acţiunile mele erau strâns legate şi de tradiţii ale osicenilor precum: cine reuşeşte să fure flori în noaptea de Paşte, va putea fura tot anul, fără teama că va fi prins! Realizaţi şi domniile voastre de ce toate gospodinele care îşi primeniseră grădiniţa de flori din faţa casei stăteau cu frica în sân, întreaga noapte de Înviere. În prima zi a săptămânii, dis de dimineaţă, precum mironosiţele odinioară, ţaţele osicence se întâlneau la poartă, însă, nu ca să vestească Învierea, ci ca să-şi estimeze pierderile suferite: „Ai, ce zâsăşi, fa? Ţî le rupsără pă toate? Nu, ăi!? Mie îmi luară o duzină dă lalele şi-mi jucară pă narcise, fir-ar mama lor a dracu! Păi nu pune fi-miu mâna pă iei? Nu-mi lăsară şi mie barem câteva, să am şi io ce să duc la pomană, mâine.” „Lasă-i fă, Lino, că aşa e obiceiu, dân moşi-strămoşi! Hai, că ţ-oi da io câteva lalele, că-mi adusă băiatu’ dă dimineaţă, cine ştie pă unde le-o fi găsit!”…

Printre cele mai aşteptate după-amiezi erau, desigur, cele de joi şi de vineri din săptămâna patimilor. Sub pretextul că mergem la denii, zeci de tineri ne întâlneam în curtea bisericii de lângă târg. Bătrânele evlavioase, care veneau la biserică mai ales să realizeze buletinul comunal de ştiri, văzându-ne cum ne zbenguiam pe lângă nepoatele lor venite la ţară, ne apostrofau cu blândeţe: „Da ce vă veni maică, ce aveţi? Ce e aici, biserică sau căţălărie?”. Bineînţeles că fiind ocupaţi să le furăm fetelor aflate la perioada zburătorului câte o îmbrăţişare - adesea mult prea uşor -, nu reuşeam să le replicăm babelor decât: „Ia vezi-ţi muică de treabă, ce te bagi, ce-ţi prinzi mintea cu noi, nu vezi că suntem copii?”. Dar nici mămăiţele nu se lăsau, intrau între noi şi le prindeau pe nepoate de braţ, ca să le bage cu japca în biserică. Însă, drăcoasele de nepoate, emancipate la Caracal sau mai ştiu eu în ce urbe ale Romanaţiului, nu intrau în biserică până nu ne suceau minţile - prea crude, prea de la ţară - cu ocheade sau bezele.

Nouă, cârlanilor, nu ne rămânea altceva de făcut, decât să inspectăm teritoriul din jurul bisericii. Trebuia să identificăm prada ce urma să fie sustrasă în noaptea Învierii, că deh, ne doream şi noi să ne meargă bine la furat tot anul. An de an, lăsam în urmă aceleaşi pagube: uşile de la WC-ul – fără water - şcolii de peste gard şi ridichile domnului diriginte Piţigoi din grădina în care făceam practica agricolă. Ăăă, să mă justific: uşile closetului erau tocmai bune de aprins focul din curtea bisericii, foc ce ardea toată noaptea Paştelui şi care, datorită cauciucurilor de tractor ce-l înteţeau, afuma pereţii şi pictura exterioară a locaşului; iar ridichile erau numai bune de îngurgitat cu ouăle roşii, ciocnite prematur, în aceeaşi noapte.

Însă, cu adevărat cea mai aşteptată noapte era, desigur, cea a Învierii! Încă de la înserat, bătrânelele şi văduvele satului nu prea mai ieşeau din biserică să ne mai tulbure, deoarece trebuiau să „păzească Paştile”, aşadar, aveam o grijă în minus. Imediat ce se înnopta, tinerii satului se împărţeau în două: jumătate veneau la biserică, dar nu să se roage, ci să stea în jurul focului cu flacoanele de ţuică în mână, depănând vrute şi nevrute; iar cealaltă jumătate mergea către discoteca sătească. Eu, an de an, eram indecis. Aşa că, până la ora 00.00 - când începea Slujba Învierii în faţa bisericii - făceam naveta între cele două. Iar când spun două, nu mă refer doar la locaţii. Pe când mă întorceam de la discotecă, tovarăşii lăsaţi în curtea bisericii mă luau în primire: „Hai, bă, Victore, nu mai dai şi tu 2-3 sticle de vin pe geam?” - a se înţelege: geamul Altarului! Şi pentru că nu îmi doream să mă ciochească celei lăsate cu văduvele în biserică să păzească lumânările spiralate, în formă de coşuleţ, din ceară de albine, eram băiat de comitet şi le dădeam.

Aproape de miezul nopţii ajungea şi părintele. De aici, îmi luam rolul de băieţaş de Altar în serios. Mă rog, cât puteam de în serios, deoarece adesea o comiteam: ba vărsam praful de cărbuni din cădelniţă pe covoare, ba adormeam pe scaun în timpul slujbelor, ba eram prea distras de gălăgia din jurul focului din curte şi uitam când să ies cu lumânarea înaintea preotului, ba să-i ascund sau să-i pun apă în sticla cu tărie a ţârcovnicului care mai apela la ea atunci când nu se simţea în voce etc. După toate acestea, spre dimineaţă, intram într-o stare de letargie din care, pe la ora 5:00 AM, când slujba era deja terminată, mă trezeau lăieţii cu al lor: „Cristos a cocârlos!!”. „Mandravela Mangalos!” - le răspundea ţârcovnicul, apoi, ca să le câştige bunăvoinţa, continua: „Sou keres, mo?”. „Venirăm să ne dai Paşti şi să ne ciocnim un ou, mo!”…

Şi după toată ţigănia aceasta, ajungeam acasă, frânt de oboseală, pe la şapte dimineaţa. Dar nu puteam dormi, deoarece în două-trei ore ne strângeam să mergem la pădure, să ardem un grătar şi, bineînţeles, să ne întâlnim cu cuceririle din noaptea de Paşte. Şi tot aşa vreo trei zile, până când, mulţumit de propria activitate pastorală din vacanţă, mergeam la părintele să-mi semneze biletul de voie primit de la seminar. Uneori mă mai mustra că nu trecusem toată Săptămâna Luminată pe la biserică, alteori…, alteori nu-şi mai prindea mintea cu mine. Şi aşa, în duminica Tomii, îmi revizuiam amintirile căpătate în vacanţă, ca mai apoi să mă pot făli cu ele în faţa colegilor, pe tren, la întoarcerea în seminar.

Cimentarea limbilor clasice

După ce am vizionat Poziţia copilului, mi-au rămas în minte, îndeosebi, două chestii: bocetele din final ale celor două mame pentru proprii copii – asta în primul rând - şi… Cornelia, o blondă artificial, care e în stare să se folosească chiar şi de mijloace mai puţin ortodoxe - a nu se înţelege că mai mult catolice - pentru a-şi salva progenitura din situaţii aparent imposibile. Cornelia, aşa o voi numi şi eu pe doamna despre care vă voi povesti, era mama unui bun prieten şi coleg din seminar, Mânzat, dar pe care noi îl alintam Viţi. Iată despre ce e vorba!

Limbile clasice erau problema principală a cel puţin 75% dintre seminarişti. De ce? Păi, după ce că erau predate de dirig, da, da, de însuşi Moş Titircă Inimă Rea, ca să fii promovat, trebuia să obţii media anuală minim şase! Iar Viţi avea, pe primul semestru, la latină patru şi la greacă trei. Vă închipuiţi în ce situaţie imposibilă se afla: în cel de-al doilea semestru îi trebuiau medii de opt şi nouă. Nici nu vă îmaginaţi câte stihii trebuiau invocate pentru un nouă la greacă! Problema nu e că nu-l ducea capul, dar pe atunci, aveam lucruri mult mai importante de făcut, decât toceala articolelor masculin, feminin sau neutru (transliterate): o tou to ton, i tis ti tin, to tou to to etc. O altă problemă pe care o aveam era caietul de greacă - probabil, păstrat din liceu - al lui Titircă. Ce credeaţi părinte diriginte, că nu ştiam de el? Din respectivul caiet, la lucrările de control, primeam textele pentru analiza sintactico-morfologică. Problema acestui caiet era că avea analiza deja făcută şi-l ajuta pe dirig să ne controleze lucrările la sânge. Fără el, ne îndoiam şi atunci, dar şi acum, că ar fi reuşit!

Viţi însă mai avea ca bonus încă o problemă: într-una din orele de curs, Titircă îl prinsese desenând - e drept, cu talentul autorilor anonimi care realizaseră imaginile rupestre din Altamira - nuduri de amazoane, la sfârşitul vocabularului de clasice! Aceste opere artistice i-au fost fatale lui Mânzat. „Cu propte de la Roma să vii şi nu te trec!” - urla Titircă din toţi rărunchii, cu barba-i albă şi pomeţii mai roşii decât cei ai lui Santa Claus. Şi apoi celebra expresie: „Să nu-mi mai zici mie părinte Titircă, dacă te-oi trece!”. Credeţi-mă, era o situaţie imposibilă… Auzi tu, nouă la greacă! Imposibilă, până când, într-o zi puţin mohorâtă de primăvară, aşa cum sunt şi zilele acestea, Viţi ridica tonul la telefon ca maică-sa, Cornelia, să vină cu autocamionul plin cu saci de ciment şi alte materiale de construcţii în curtea seminarului: „Nu mă interesează, la 11.00 să fiţi aici!”.

La 11.00 ar fi trebuit să înceapă ora de greacă veche, însă de data aceasta, roşu-n fălci şi agitat, Titircă ne propunea să ne dăm sacourile jos şi să-l ajutăm să descarce materiale dintr-o remorcă, ceva „donaţie pentru parohia” dânsului de la Valea Gurii. Viţi o convinsese pe Cornelia să nu-i ducă materialele la Valea Gurii, ci în incinta seminarului, folosind scuza că şoferul, venit din alt judeţ, se grăbea. Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care îl apreciam pe Mânzat: când o comitea, nu trăgea perdeaua. Este de reţinut şi faptul că în timp ce noi descărcam remorca, Viţi, îmbrăcat în celebrul sacou negru, tip tunică, şi stând cu mâinile încrucişate pe piept, mormăia suficient de tare cât să-l auzim: „Pe cine laşi mă, tu, corigent? ‘Tuţi gura mă-tii!”.

Ultimul act al acestei întâmplări s-a petrecut la Pizza Americanu’, acolo unde Cornelia ne-a cinstit cu o gustare şi cu câte-o ţigaretă. Eram eu, Buză şi Viţi. Părinteşte, doamna ne-a dojenit: „Ce dracu faceţi mă, că de voi trei se ia toată lumea!?… Buză, mi-a zis dirigu’ că te exmatriculează, de ce nu vă potoliţi? Mai gândiţi-vă şi la părinţi…, că nu ştiu cât vom mai putea şi noi să vă tot scoatem din căcat. Uitaţi-vă la voi cât sunteţi de mari!… Hai, mai luaţi câte o ţigară şi să vă potoliţi, ne-am înţeles?”.

Desigur, pot scrie şi despre cele bune, dar dacă tot v-am obişnuit cu celelalte…

Mulţi dintre cititorii confesiunilor îmi reproşează faptul că nu sunt obiectiv (dar cum aş putea fi!?) şi că nu scriu şi despre aspectele pozitive ale perioadei petrecute în seminarul vâlcean, neînţelegând, cel mai probabil, caracterul beletristic al scrierilor respective. Vă promit, preaiubiţilor, că în momentul în care îmi voi aşterne pe desktop propria-mi biografie, voi ţine cont şi de doleanţele voastre. Până atunci însă vă voi propune personajele care mi-au rămas în memorie ca fiind mai… delicioase, să spunem. În cele ce urmează, voi profita de ocazie şi vă voi da şi câteva exemple.

Daca dvs. aţi fi cei care să îmi comandaţi confesiunile, despre cine aţi prefera să scriu? Despre exigentul profesor de limba română şi despre metodele sale neobişnuite, dar extrem de eficiente, prin care ne forţa să citim din scoarţă în scoarţă romane sau să învăţăm zeci de poeme la fiecare autor - şi domnul Mustăţea chiar e un personaj, credeţi-mă! - sau despre Spiru, duhovnicul seminarului, cel care destindea orele de Liturgică poreclindu-ne în funcţie de păcate mărturisite sub patrafirul sfinţiei sale? Despre părintele profesor …Escu - cel care la cursurile de Noul Testament ne demonstra că oricât de nepregătiţi am fi fost, puteam lua minim nota şapte dacă făceam eforturi să ne amintim evangheliile de peste an - sau despre Titircă Inimă Rea, cel care te putea trece la limbile clasice în schimbul unei „donaţii pentru parohie” şi a acceptării unei corecţii fizice în timpul căreia îţi amintea că bătaia e ruptă din Rai?

Şi ce v-ar bucura sufletele mai mult, să citiţi despre o prea domoală profesoară de sociologie care ne scotea din sărite prin calmul pe care şi-l păstra chiar şi atunci când îi luam catalogul cu forţa, pentru a ne motiva absenţe, sau despre vulcanicul părinte director care, cu cinci minute înainte de a se anunţa pauza, intra în clasă pentru a ne da o teză fulger? În urma acestor teze nu-ţi mai aminteai decât capacul la ureche pe care ţi-l primeai atunci când încercai totuşi să impresionezi terminându-ţi versetul, deşi îl auzisei pe Taica răcnind din toţi rărunchii: „Gata, pixurile jos!”. Despre eruditul preot profesor de Istorie a Bisericii ce roşea mai ceva decât o candidă domniţă invitată pentru prima oară la dans, atunci când trebuia să-i dea nepotului de vlădică un punct în plus pentru a nu-i strica media, sau despre părintele Arhierâciu, ignorantul profesor de Vechiul Testament şi despre glumele lui dezgustătoare referitoare la Onan şi Maleahi?

Şi pentru a mai diversifica puţin tematica, despre ce aţi vrea să vă mai informez, despre plictisitoarele şi interminabilele seri petrecute la pavecerniţele din catedrala urbei în Postul Mare sau despre nopţile prea scurte în care internatul seminarului le găzduia pe junioarele handbalistele venite din toată ţara pentru a participa la concursurile naţionale ţinute în sala celor - de pie memorie - de la Oltchim? Despre cei mai pioşi dintre seminarişti, cei care-şi înmiresmau dormitoarele cu smirnă şi pe care îi luam în zeflemea, sau despre ceilalţi, cei mai mulţi, care afumam Saga de nu mai vedeai gaura de la colţul lung al mesei de biliard? Dar până când domniile voastre vă veţi hotărî ce să citiţi, eu deja am în minte ce să scriu la următoarea postare. Aşadeci, citând un clasic al serilor mai vechi de miercuri, un praz verde şi la bună revedere! Aaa, şi urmăriţi confesiunile STV în continuare!

Menstruaţia, stare de curăţire sau de necurăţie?

Deunăzi, am stat la taifas cu o venerabilă coană preoteasă, iar printre temele discuţiei, inevitabil, s-a aflat şi vrednicia sau nevrednicia femeii de a intra în biserică în perioada menstruaţiei. Spunea domnia sa că toată viaţa s-a ferit de acest - presupus de dânsa - grav păcat şi că încă multe altele nu le poate face femeia în perioada despre care discutam. Astfel, în perioada menstruaţiei femeia musai ar trebui să evite gesturi precum: să se apropie de sfintele taine, să ia lumină sau să vopsească ouăle de Paşte, să aprindă lumânări şi candele sau să intre în biserică…, nici măcar în pridvor! De ce această corvoadă? Păi, mi-a răspuns dânsa, pentru că femeia e mai păcătoasă decât bărbatul! Şi, mă rog, de ce să fie? Că are trei coaste de drac în ea, a venit prompt răspunsul!

Realizaţi, domniile voastre, că argumentele mele nu au putut sta în picioare şi, în consecinţă, nici nu am înduplecat-o pe coana preoteasă să renunţe la aceste convingeri. Mă gândeam, zâmbind în sinea mea, că de-ar fi auzit-o feministele, cu siguranţă ar fi mazilit-o. Geaba am încercat să-i spun că demnitatea femeii este egală cu cea a bărbatului, că Sfânta Fecioară este modelul uman suprem de sfinţenie, că Dumnezeu iubeşte deopotrivă femeia şi bărbatul sau, pe de altă parte, că mijloacele pe care femeia le are la dispoziţie şi pe care le foloseste în perioada cu pricina sunt altele decât în antichitate şi, aşadar, că nu mai există riscul ca vreo picătură de sânge să fie vărsată în biserică etc., etc., etc. „Nu Victore, mamă, să nu cumva să le primeşti în biserică pe femei când sunt la ciclu, că mare păcat îţi iei pe tine!”, a conchis dânsa.

Măi să fie! Ia, să aprofundăm tema! Cercetând, am constatat că părerile sunt împărţite. Astfel, există păreri care interzic ferm femeii aflate în perioada menstruaţiei să între în biserici; apoi există şi păreri moderate care îi permit femeii „necurate” să intre în biserici, dar cu condiţia să nu se apropie de sfintele taine; şi mai există şi păreri considerate de factură occidentală care nu ţin cont de perioada în care femeile se află, ele putând să intre şi să se apropie de sacramentele Bisericii, oricând. Acestea din urmă se bazează pe principiul că dacă nici măcar necurăţia sufletească nu poate sta drept fundament al interdicţiei de a intra în biserică, cea trupească nici atât!

În favoarea primelor păreri stau fel de fel de teologumene - ridicate la rangul de dogme - ale unor scriitori bisericeşti din antichitatea Bisericii, precum Sfântul Dionisie Alexandrinul sau Sfântul Ioan Postitorul, dar şi câteva citate veterotestamentare din Levitic, precum: „De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara” (XV, 19). Ca o paranteză, tot în Levitic, în capitolul al XI-lea, există o listă a animelelor considerate necurate de legea mozaică: iepurele, porcul, vulturul, cioara, struţul, cucuveaua, lebăda, etc. Însă Faptele Apostolilor, prin vedenia Sfântului Petru din capitolul al X-lea, abrogă această listă din Levitic: „A văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de panză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă! Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mancat nimic spurcat şi necurat. Şi iaraşi, a doua oara, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate!”. Dacă tot nu aţi înţeles prin această paranteză că jugul legii veterotestamentare a fost abrogat de creştinism, deci de legea cea nouă, poate că vă veţi lămuri ascultându-i cuvintele Sfântului Pavel: „Legea (veche!) ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Galateni III, 24-25)!!

Dar argumentul final în favoarea intrării femeilor „necurate” în biserică l-am păstrat pentru sfârşit. Aşadar, a fost creată femeia, încă de la început, cu toate procesele sale fiziologice, deci inclusiv cu menstruaţia? Păi, da, devreme ce nicăieri în Scriptură menstruaţia nu este considerată a fi o consecinţă a păcatului. Aşadar, omul - femeie şi bărbat - a fost făcut de Creator cu toate procesele sale fiziologice pe care le cunoaştem şi din care enumăr: respiraţia, somnul, râsul, strănutul, menstruaţia, ritmul cardiac etc. Şi atunci, dacă aşa este, ar putea Dumnezeu să creeze ceva rău sau necurat!?!

„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi erau foarte bune…” (Geneză I, 31)

Crearea Evei, William Blake

Transfer MarKet

Din categoria: nu cunosc, n-am văzut şi n-am auzit nimic, dar absolut nimic, totul e doar fructul imaginaţiei mele suferinde, în cele ce urmează, voi încerca să îmi amintesc, mai pardon, imaginez, câte ceva despre bursa transferurilor din Seminarul Teologic al Râmnicului. Sume de transfer, părinţi impresari ai propriilor progenituri, beneficiari ai transferurilor etc., etc. Deja sunteţi curioşi, nu? Păi să vedem!

Pentru început, e bine să cunoaşteţi faptul că o clasă de seminar începea cu 25 de elevi. Aşa am început şi noi, în 1997. De terminat, în 2002, am terminat ceva mai mulţi, 35. Între timp, pe parcursul celor cinci ani, un coleg a fost arestat pentru complicitate la viol, iar alţi doi-trei au fost exmatriculaţi pentru că, să spunem, nu s-au adaptat vieţii ascetice din seminar. Calcul simplu: 25 (admişi) - 3 (pierduţi pe drum) = 22. Apoi: 35 (absolvenţi prezenţi la banchetul de la Silva) – 22 (admişi rămaşi până la capăt) = 13 (transferaţi)!! Acum, să stabilim şi ce se întâmpla cu suma transferului. Ea nu era plătită de club - să-i spunem acestuia STV - cum v-aţi aştepta, ci dimpotrivă: jucătorul plătea ca să fie primit la antrenamente! Exact cum se întâmplă la centrele de juniori din Românika. Înmulţim 13 cu media sumelor de transfer vehiculate şi vom obţine o sumă neimpozabilă şi fără număr. Ba, vă minţâi, corect era sa spun: cu număr mare de zerouri în coadă. Iar aceasta era sumă făcută doar de promoţia 2002 a părintelui Titircă Inimă Rea!

Vă dădu omu’ o mână, iar acum, sunt convins că vreţi să ştiţi şi care erau sumele vehiculate. Bine, fie! Însă, trebuie să ştiţi că transferul între cluburi teologice era mai facil şi mai eftin decât cel de la un club laic - precum Liceul Agricol Craiova ori Liceul Mecanic 2 Vâlcea - la altul teologic…

Gata, mi-am amintit de-o discuţie! Din când în când, fetelor din Pedagogic le era permis să-i invite pe seminarişti la câte o serată. După o astfel de întâlnire, prin clasa a XI-a, un proaspăt transferat coleg – Tăuraş - tot stăruia să continuăm întâlnirea cu fetele la disco. Eu, deja veteran în descurcatul iţelor clubului STV, încercam să-l conving că am fost învoiţi să mergem la serată, cu condiţia ca la ora 23.00 să fim înapoiaţi în cămin. Mai mult, Spiru - despre care v-am mai vorbit, parcă - urma să facă prezenţa. Într-un exces de orgoliu,  Tăuraş s-a confesat în mod public: „Da ce băh, Ostro, tu crezi că banii mei nu circulă? Păi, ce, i-a dat mama lu’ Taica - preşedintele clubului - 200 de milioane (lei vechi) ca să mă transfere de la Caransebeş şi io să stau să-mi fie teamă de un amărât de popă spiritual?”.

Nu vă grăbiţi să înmulţiţi 200 de milioane cu 13. Tăuraş fusese transferat tot dintr-un club teologic, deci vom considera, în cazul domniei sale, o sumă modestă de transfer. Vă spuneam că sumele mai mari erau plătite pentru transferurile de la cluburi laice. Iar cele care depăşeau 9 cifre (repet, lei vechi), erau cele care asigurau transferul de la penitenciar direct la seminar! Da, da, exact aşa cum aţi citit! În clasa a XIII-a, la începutul ultimului semestru, i-am primit cu multă căldură frăţească pe ultimii transferaţi: Todorică şi Fănică. Când ne-au povestit că veneau după câteva luni petrecute pe la un penitenciar din Teleorman, ne-au lăsat ca la stomatolog. Fuseseră arestaţi - cel puţin cu asta se mândreau ei - pentru furt calificat din autoturisme, în Craiova, pe când jucau la clubul teologic STC de lângă localitate! E de prisos să amintesc şi faptul că anii terminali de liceu nu aveau perioadă de mercato şi, deci, transferurile acestora nu trebuiau să fie permise.

Acum vă invit să puneţi mâna pe un creion şi să socotiţi; dar vă spun încă de pe acum: dă cu virgulă!