Fieca

Fie ca să nu treacă nicio zi din acest an nou fără să vă rugați! 365 de zile, minim 2-3 minute, de două ori pe zi. La fel ca spălatul pe dinți. De fapt, dacă nu găsesc un alt prilej, novicii se pot ruga și în timpul periajului dentar.

Fie ca să nu treacă nicio duminică fără să participați la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie! 52 de duminici, câte două ore, cu drumul inclus. Praznicele împărătești - adică marile sărbători, dar mă dădeam mare - sunt bonus. Nu e chiar mare lucru. E ca și când am vedea, săptămânal, încă două episoade din serialul preferat, dar fără plata vreunui abonament.

Fie ca să vă spovediți în fiecare lună! Cel puțin. Doar de 12 ori pe an. Mai puțin decât timpul petrecut la cumpărături pentru a ne reînnoi ținutele. Muuuult mai puțin. Tot o reînnoire e și spovada, dar pe interior.

Fie ca să citiți zilnic câte un capitol din Biblie! Astfel ați reuși să parcurgeți Noul Testament în 260 de zile. Așadar, ar mai rămâne timp și pentru parcurgerea unui studiu biblic. Alte două minute câștigate în fiecare zi. Iar Biblia poate fi găsită și online. Chiar și în format audio! Sunt convins că nu veți găsi vreun hit care să dureze doar două minute pe Spotify.

Fie ca să citiți măcar 2-3 cărți pe lună! Deci vreo 25-30 în tot anul. Garantez că Fb-ul o să vi se pară mult mai distractiv după câteva zeci de pagini de carte citite zilnic. Și, în definitiv, cam asta ne dorim de la rețelele de socializare - entertainment.

Fie ca să-i binecuvântați pe toți cei pe care îi întâlniți zilnic! În loc să le spuneți printre dinți ce bine le stă părul, spre exemplu, sau ce tricou drăguț poartă, le puteți spune: Dumnezeu să te binecuvânteze. Verbal sau în gând, în funcție de curajul din dotare.

Și mai fie ca să nu consumați excesiv la noapte! Că mâine e praznic împărătesc. A se revedea cel de-al doilea punct.

____________

Fie ca și eu să mă țin de toate aceste angajamente în 2022. Așa am putea fi mai buni. Și eu, și anul.

Plânsul nesfârșit al Rahelei

Biserica ne amintește astăzi de pruncii uciși de Irod cel Mare (74-4 î.Hr.). Mare măcelar acest nerod, nu doar al pruncilor, consemnează istoricii, ci și al persoanelor din propriul anturaj. Prilej să ne amintim de principala cauză a mortalității la nivel mondial: avortul. Uciderea pruncilor nevinovați. Din această cauză, în întreaga lume sunt omorâți anual cca. 50 de milioane de copii nenăscuți!! Așadar, de zece ori mai multe decese într-un singur an, decât cele cauzate de pandemia covid în ultimii doi ani! Se estimează că doar în țara noastră sunt uciși peste 100.000 de prunci nenăscuți în fiecare an. Adică un inocent este suprimat la fiecare cinci minute.

Totodată, Irod este și cel care a restaurat cel de-al doilea templu din Ierusalim. O adevărată definiție a ipocriziei, nu? Dar câți nu suntem la fel? Câți dintre noi nu pozăm în ctitori sau în buni samariteni, însă închidem ochii când vine vorba de uciderea celor nenăscuți? Sau, mai grav, devenim noi înșine parte a acestei nenorociri?... Mai mult, pe lângă faptul că acești prunci nu-și pot împlini vocația de a se naște, avortul mai provoacă și alte drame. Câte mame, spre exemplu, nu își plâng lăuntric copiii nenăscuți? Și nici ele nu pot fi mângâiate, pentru că micuții lor nu mai sunt. Să reținem că multe dintre aceste sărmane sunt tot victime ale irozilor măcelari.

Și dacă în fața acestei tragedii simțim că suntem neputincioși - deși, când vine vorba de alte drepturi și libertăți, găsim mijloace -, să ne împreunăm mâinile și să ne rugăm. Măcar atât să facem. Sfinților prunci nevinovați, rugați-vă pentru noi, nerozii!

Nașterea lui Isus – mit religios sau fapt istoric?

S-au scurs deja mai multe secole de când se tot încearcă o a doua ucidere a Mântuitorului. În sufletele noastre, de data aceasta. Și, parcă mai abitir în ultimul timp, tot mai mulți anti-criști depun eforturi considerabile pentru a ne convinge că de fapt Isus nu s-ar fi născut și că Fiul lui Dumnezeu ar fi cel mult un mit. Unul dintre numeroasele mituri religioase ale omenirii antice. Cu toate acestea, Hristos e tot mai viu și mai prezent printre cei care îl iubesc și care îl regăsesc în sacramenele Bisericii, în nevoiașii acestei lumi și în Evangheliile care sunt mărturii antice, explicite și adevărate. Și dacă în urma analizei istorice a unui ciob de ceramică putem aduce o serie de argumente despre atelierul de olărit din care provine respectivul vas, sau despre ce fel de mâncare se servea în el, sau ce fel de statut social avea proprietarul bolului din ceramică, de ce nu am putea să analizăm în același fel și informațiile lăsate de evangheliști despre nașterea lui Isus? Oare nu prețuiește istoria sursele scrise cel puțin la fel de mult cum prețuiește și vestigiile arheologice?

Dar înainte de a expune evenimentele întâmplate în urmă cu 2000 de ani în Betleem, să căutăm în evanghelii cine este acest Isus, Fiul lui Dumnezeu. Și o vom face în special la Matei și la Luca, cei care au și acordat mai multă atenție nașterii sfinte. Luca, spre exemplu, ne asigură că s-a documentat serios înainte de a scrie istoria lui Isus: “Am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri, de la începutul lor” (Luca 1, 3).

Genealogiile lui Isus prezentate de cei doi evangheliști (Matei 1 și Luca 3), deși diferite, îl confirmă pe Iosif ca tată al pruncului născut în iesle, din punct de vedere legal. Isus îi aparține deci seminției lui David. Însă din punct de vedere natural, conform acelorași evangheliști, este cât se poate de evident că Dumnezeu este adevăratul Tată – “Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Spiritul Sfânt” (Matei 1, 20). În același mesaj, îngerul îi cere lui Iosif să își asume rolul de părinte legal și să îi dea copilului numele Isus – Yeșua în aramaică, limba maternă a Mântuitorului – care, conform versetului următor, înseamnă Dumnezeu este mântuitor sau Dumnezeu (ne) mântuiește – “Îi vei pune numele Isus, pentru că el va mântui pe poporul lui de păcatele sale”. Să reținem așadar că, în sens propriu sau natural, tatăl lui Isus este singur Dumnezeu, fiindcă acesta a fost zămislit din Spiritul Sfânt și nu din Iosif, cel care nu a cunoscut-o pe Maria înainte – conform Matei 1, 25 – și desigur nici după nașterea sfântă.

Dar oare este adevărat lucrul acesta, că Isus s-a născut din Fecioara Maria care zămislise de la  Spiritul Sfânt? Evangheliștii confirmă acest lucru prin redarea umilului consințământ dat de Maria glorioasei vești pe care i-o adusese Arhanghelul Gabriel: “Iată, serva Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Și, deși nașterea din fecioară ar putea reprezenta un adevărat scandal pentru omul modern, acest fapt este pentru creștinii fideli unul dătător de speranță și totodată un adevăr fundamental de credință.

Recensământul impus de Gaius Iulius Caesar Augustus (63 î.Hr.-14 d.Hr.) și amintit de Luca în debutul capitolului al doilea al evangheliei sale este un reper care ne poate ajuta să încadrăm în timp și în spațiu nașterea lui Isus. Cel căruia îi datorăm cercetările făcute pentru a stabili anul nașterii Mântuitorului a fost călugărul dobrogean Dionisie Exiguul (cca. 470-545). Așadar, el este cel care a pus bazele erei creștine prin împărțirea istoriei în două perioade: înainte de Hristos și după Hristos. Însă, deși lumea modernă folosește sistemul de numărare al anilor propus de Sfântul Dionisie și de aceea astăzi ne aflăm în Anul Domnului 2021, conform cercetărilor mai recente, se pare că Isus s-a născut cu câțiva ani mai “înainte de Hristos”(!). Probabil între anii 747-749 A.U.C. (de la fondarea Romei), adică 6-4 î.Hr. Argumentele luate în considerare în fixarea acestei perioade sunt legate de două personaje istorice contemporane cu evenimentul în cauză. Mai întâi, Irod cel Mare – ucigașul pruncilor din Betleem – care a murit în anul 4 î.Hr., apoi istoricul antic Iosif Flaviu (cca. 37-100) menționează că recensământul din timpul guvernatorului Quirinius – cel amintit alături de Caesar Augustus și de Luca – ar fi avut loc în anul 6 î.Hr. Totuși, ținând cont de instrumentele care puteau fi folosite de Dionisie Exiguul în secolul al șaselea al erei noastre creștine, putem să considerăm calculul său ca fiind unul suficient de exact.

Referitor la locul nașterii, potrivit relatărilor evanghelice, nu există dubii. Iosif a trebuit să se deplaseze la Betleem – oraș situat în Cisiordania de astăzi, la câțiva kilometri de Ierusalim – unde, foarte probabil, deținea o proprietate funciară. Și fiindcă știm că Sfânta Familie nu avea unde să înnopteze, nu cred că greșim dacă vom conchide că Iosif era proprietarul unui teren din Betleem.

Despre ziua exactă a nașterii Mântuitorului, în schimb, nu putem vorbi. Data de 25 decembrie a fost aleasă ulterior pentru a sărbători acest eveniment, începând cu secolul al patrulea în Apus şi cu cel de-al cincilea în Răsărit. Și mai înainte, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, atunci când se celebrau deodată naşterea, botezul, dar şi primul miracol făcut la nunta din Cana. De vreme ce evangheliile nu precizează niciun detaliu despre ziua naşterii lui Isus, celebrarea acestei sărbători – fie la finele lui decembrie, fie la începutul lui ianuarie – s-a datorat copierii tradiţiilor păgâne din preajma solstițiului de iarnă. Factorul determinant pentru care primii creştini au ales 25 decembrie ca moment al naşterii Domnului a fost o sărbătoare extrem de populară a Romei care, la această dată, celebra naşterea Soarelui Neînvins (Deus Sol Invictus), motiv pentru care și scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

Spuneam că Luca însuși precizează că s-a documentat cu privire la evenimentele evocate în evanghelia sa, iar una dintre metodele folosite a fost cu siguranță anchetarea martorilor. Și e foarte probabil ca informația conform căreia pruncul Isus a fost culcat într-o iesle, imediat după naștere (Luca 2, 7), să fi fost preluată direct de la Maria. Iar tradiția creștină confirmă existența unor peșteri care erau folosite ca adăposturi pentru animale, în jurul Betleemului antic. Faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a născut în condiții cât se poate de modeste chiar și pentru acele vremuri, într-o astfel de peșteră-staul, denotă discreția atât de necesară intervențiilor dumnezeiești. Iar prezența păstorilor, persoane atât de neînsemnate în societate, întărește acest fapt. Așadar, inaugurarea planului de răscumpărare a întregii omeniri a fost un eveniment cât se poate de intim, unul care contrastează cu frenezia pregătirilor pe care le facem noi înainte de nașterea unui copil. Iar consumerismul și huzurul care caracterizează sărbătorile de iarnă în zilele noastre nu aduc deloc cu mediul în care s-a născut micuțul Isus.

La fel ca în urmă cu două milenii, Dumnezeu nu se lasă impresionat de milioanele de luminițe și de vitrine doldora care distrag atenția de la adevăratul mesaj al nașterii Domnului. Steaua amintită de Matei în evanghelia sa (2, 2), cea care i-a condus pe înțelepții din Răsărit la Betleem – o supernovă despre care astronomii spun că ar fi apărut în anii 7-4 î.Hr. –, poate fi simbolizată și de lumina unei banale candele care să răzbească în întunericul în care ne adâncim tot mai mult. Nașterea Mântuitorului a fost și trebuie să rămână un moment pe cât de important, pe atât de clar și de discret. Un eveniment care să ne îndrepte atenția și acțiunile către sufletele simple ale acestei lumi, cele care au avut și încă au întâietate în revelarea tainelor dumnezeiești. Doar privind în această direcție îl vom putea descoperi pe Fiul cel Unul Născut ca Domn și ca protagonist al istoriei și al mântuirii noastre.

Semnificația drapelului UE

Într-adevăr, astăzi se împlinesc 66 de ani de la adoptarea oficială a drapelului Consiliului Europei, la 8 decembrie 1955. Însă e musai de amintit că Arsène Heitz, creatorul acestui drapel, era un catolic practicant. Și că semnificația drapelului european este una profund creștină - albastru este culoarea care o simbolizează pe Fecioara Maria, iar cele 12 stele sunt amintite de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în Apocalipsă 12, 1. Acestea alcătuiesc cununa Sfintei Fecioare Maria. Deci, da, numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre, ci cu Sfânta Fecioară.

Totodată, este cunoscută devoțiunea pe care Arsène Heitz o avea pentru medalia miraculoasă a Sfintei Ecaterina de Labouré, care reia imaginea Maicii Domului încununată cu cele 12 stele. Apoi, să amintim și de părinții fondatori ai UE care erau creștini asumați. Robert Schuman, spre exemplu, este deja numit venerabil al Bisericii Catolice și, foarte probabil, urmează să fie ridicat la cinstea altarelor. Și dacă la toate acestea mai adăugăm faptul că pe 8 decembrie este sărbătoarea imaculatei concepții - sau a neprihănitei zămisliri - a Sfintei Fecioare Maria, putem să ne facem mai mult decât o idee a simbolisticii inițiale a drapelului UE.

Concluzia e clară: dacă fondatorii au pus Europa sub ocrotirea Maicii Domului, cei care se străduiesc astăzi să ne scoată de sub această protecție pot fi declarați uzurpatori.

A trece altfel prin pandemie

De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți, Un jurnal din vremea pandemiei, publicat la Editura Humanitas în acest an, depășește așteptările cititorului curios. S-ar putea crede că autorul – Mihai Frățilă (episcop greco-catolic de București) – detaliază în volumul său evoluția propriei sale simptomatologii în boala provocată de Covid-19. De fapt, descoperim din primele capitole cum anume autorul se folosește de experiența infectării pentru a-și reconsidera prioritățile. Și o face pentru a atrage atenția asupra unei alte pandemii decât aceea la care toți ne-am fi așteptat: aceea a “dizabilităților sufletești”.

Cartea se citește dintr-o răsuflare. Ademenit de subtitlu, cititorul se află într-adevăr pus în fața unei patologii medicale sui generis. Nu în fața uneia individuale, de regulă subiectivă, ci a aceleia legată de simțul societății care, printre atâtea infirmități, suferă și de paralizie spirituală. Și pentru că e vorba despre o pandemie a confruntărilor sufletești, autorul identifică, spre exemplu, riscul “folcloric” – predaniile numite adeseori cu emfază ca fiind strămoșești! –, în fața cuvântului viu al Scripturii. Autorul află ocazia de a evoca din propria sa postură ecleziastică – nu e puțin lucru! – primejdia superficialității care slăbește fundamentul credinței multor creștini.

Volumul ajută la delimitarea răului de bine, un atribut specific spiritului creștin. Înainte de a răspunde chestiunii ridicate de titlul cărții sale, Mihai Frățilă se folosește de miracolul vindecării demonizaților din ținutul Gadarenilor pentru a aborda problematica Răului. Și acest lucru este făcut cât se poate de pragmatic, fiind adusă în discuție și experiența pe care Biserica Greco-Catolică a avut-o cu forțele Răului în perioada totalitarist-comunistă. Apoi, cititorul primește acel pro-memoria al referințelor credinței, oferite societății post-decembriste pentru a reconsidera rănile trecutului, dar și recentele dezechilibre cauzate de noile întruchipări ale Răului, precum disprețul față de om și familie, “normalizarea” imoralității, political correctness-ul etc., toate fațete ale actualei secularizări

O altă temă care parcurge ca un fir roșu paginile acestui volum este vanitatea – păcatul capital asociat cu judecățile facile, cu părerea bună despre sine, dar și cu disprețul față de semeni și, implicit, față de Dumnezeu. Ajuns în acest punct și dând dovadă de curaj, autorul își face el însuși un examen de conștiință – un veritabil mea culpa –, recunoscând că, pentru a depăși astfel de “aventuri nefericite”, trebuie să te lași ajutat. De aici și remarcabila concluzie a unuia dintre capitole: “În viață lucrurile cu adevărat importante nu se obțin, ci se primesc”.

Spuneam despre această carte că este una dintre acelea care se citesc dintr-o răsuflare. Finalul cărții nu îl va găsi pe cititor dezamăgit de faptul de a nu fi reușit să pătrundă mai mult în intimitatea unui ierarh bisericesc trecut prin îmbolnăvirea cu covid. De fapt, acesta va fi surprins să descopere o radiografie pertinentă a propriei societăți, prea superficial trâmbițat creștină și în care cel mai prețios lucru rămâne zestrea de stăruință personală și de compasiune. O radiografie făcută cu franchețe și care îi va dezvălui cititorului faptul că în fața răului pandemiei omul nu poate fi un cobai din perspectiva credinței, ci colaborator veritabil al unui plan de care Pronia nu rămâne niciodată străină. Suferința – conchide episcopul Frățilă – poate fi, tocmai de aceea, considerată o școală a credinței propusă de Isus. O experiență menită într-adevăr să-l reveleze pe Dumnezeu, dar și pe aproapele aflat în suferință. Fiindcă Binele “se cuvine să ne găsească gata de a-l recunoaște, ca să-l facem să rodească”, în acea omenie pe care omul trebuie să știe să o dobândească.

Sunt mândru că sunt român, nu zic că nu

Sunt mândru că sunt român, nu zic că nu. Dar aș putea fi și mai mândru dacă în România...

Nu s-ar mai scuipa pe stradă.

Nu s-ar mai arunca chiștoace din mașini. Nici înjurături.

Nu s-ar mai arunca gunoi pretutindeni.

Manelele și derivatele nu ar mai fi pe primele locuri în trenduri.

Televiziunile și emisiunile de scandal nu ar mai avea audiență.

S-ar citi mai mult text tipărit decât digital. Scuze, o să reiau. S-ar citi mai mult.

Pe rețele sociale ar exista filtre care să cenzureze - exact, să cenzureze! - agresivitatea, kitsch-ul, prostia..., dulcegăriile sentimentale și citatele atribuite în mod eronat.

Părinții ar petrece mai mult timp cu cei mici decât cu ecranele tactile.

Copiii s-ar juca mai mult afară.

Nu ar mai exista violență domestică, bullying și abuzuri de orice fel.

S-ar pune mai mult preț pe viața celor vulnerabili. De la nenăscuți, la cei care nu au acces la serviciile medicale și la cei mai singuri dintre vârstici.

Nu s-ar mai vota politicieni demagogi, imorali și oportuniști.

S-ar putea vota doar în urma trecerii unui test cât se poate de succint despre instituțiile politice ale statului.

S-ar condamna ferm ultranaționalismul și discursurile xenofobe. La fel și filetismul, legionarismul, filoceaușismul, protocronismul, antieuropenismul etc.

S-ar stârpi din fașă cultul șpăgii și al atențiilor. Adică nu ar mai fi cultivat încă din grădiniță și din școală.

Nu s-ar mai confunda superstițiile cu credința. Și nici ocultismul cu știința.

Miturile nu s-ar mai contopi cu istoria. Măcar în manuale.

Oamenii ar fi mai recunoscători pentru ceea ce au și ar împărți mai mult. Chiar și din puținul lor.

S-ar zâmbi mai mult la ghișee, pe stradă și în biserici.

Pe lângă cele pentru țară, în liturghiere și în ceasloave, s-ar adăuga și rugăciuni pentru Europa.

Și bineînțeles că aș fi cât se poate de mândru dacă Ziua Națională nu ar mai fi serbată în miezul iernii, ci în toiul primăverii. Pe 10 mai, spre exemplu. A, și dacă defilările militare ar fi înlocuite cu garden-party-uri.

...

Altfel, sunt mândru că sunt român. Nu zic că nu.

Pildă conspirativă

În valea în care locuia un bun creștin a fost anunțată venirea unei viituri. Eleazar – că acesta era numele creștinului nostru – se considera un om cu credință fermă și o astfel de veste nu avea cum să îl sperie. Era convins că Dumnezeu îl va ajuta să treacă nevătămat prin orice fel de stihii. În plus, pârâul care trecea prin acea vale se mai umflase și în anii trecuți, fără să facă prea multe pagube, totuși. Înaintea sezonului inundațiilor, unii dintre săteni își mai făceau baraje din saci cu nisip și astfel mai diminiau din pierderile suferite. Alții considerau că dacă ar construi aceste baraje din nisip, nu ar face decât să îl îmbogățească pe patronul stației de sortare din apropiere. Însă, de data aceasta, lucrurile păreau extrem de serioase. Primiseră un mesaj de tip RO-ALERT care le cerea tuturor să plece din calea viiturii care măturase deja satul vecin.

Jumătate dintre săteni au luat respectivul mesaj în serios. Mai ales că aveau rude în satul din amonte care deja le făcuseră cunoscute urmările viiturii. Zecile de filmulețe cu gospodării distruse erau dovada a ceea ce avea să urmeze și în localitatea lor. Cu regretul renunțării la modul de viață cu care se obișnuiseră, aceștia și-au luat strictul necesar și s-au retras din fața puhoaielor. Știau că de data aceasta sacii de nisip nu îi vor mai putea ajuta. Cealaltă jumătate a satului a ales să ignore știrile care prezentau iminența viiturii. Își spuneau că au mai văzut astfel de inundații de sezon și că nu are sens să-l îmbogățească acum și pe patronul firmei de transport care preluase evacuarea sătenilor. Dumnezeu îi va proteja și de această dată. Așadar, încurajați de dârzul Eleazar, aceștia au început să se roage.

Când ultimul autocamion a oprit la poarta lui Eleazar pentru a-i evacua familia, bunul creștin a râs de puțina credință a celor urcați în remorci. Neputincioși în fața cerbiciei bunului creștin, cei din autocamion i-au aruncat câteva veste de salvare și l-au îndemnat să le folosească. Se gândeau că astfel familia lui ar mai avea o șansă să supraviețuiască viiturii. Însă Eleazar a refuzat acest ajutor, spunându-le că dacă vestele ar fi fost bune la ceva, Dumnezeu ne-ar fi creat pe fiecare cu câte un astfel de accesoriu. Și mai mult, tocmai văzuse pe YT un video cu oameni care au murit sufocați din cauza unor astfel de veste.

Abia au ieșit ultimele camioane din respectiva vale, că apa a și inundat toate gospodăriile. Eleazar se retrăsese în mansarda locuinței unde continua să implore ajutorul lui Dumnezeu. Vâzând în depărtare cum vestele portocalii de salvare pluteau peste valuri, i-a încolțit în minte gândul că poate acestea i-ar fi fost de folos. Dar convins că tot ajutorul vine de la Dumnezeu, Eleazar nu s-a lăsat sedus de acest gând. Și nu s-a panicat nici măcar atunci când apa a crescut până la mansardă. A urcat pe terasa de pe casă și a continuat să se roage cu încredere. Rugăciunea i-a fost întreruptă de zgomotul infernal al unui elicopter din care i se striga să își îndemne familia să urce pe scara coborâtă până la ei și să se salveze. Dar Eleazar nu vedea cu ochi buni nici patronatul companiei care fabrica motoare pentru elicoptere. Și oricum terasa de pe casă îi oferea mai multă siguranță decât zborul cu un astfel de aparat. A fost deci nevoit să refuze și acest ajutor venit din cer.

Ca după un somn adânc, creștinul nostru s-a trezit scuipând nămolul din plămâni. Visase că viitura făcea parte din planul conspirativ al patronatului stațiilor de sortare care dorea ca astfel să își crească vânzările de nisip și de pietriș. Însă, deschizându-și ochii, Eleazar s-a văzut pus în fața tronului ceresc de judecată. Înțelegând în ce postură se află, a început să se justifice amintind de rugăciuni și de încerderea lui sinceră în Dumnezeu. Motivația Dreptului Judecător l-a năucit: “Fiule, în două rânduri ți-am trimis ajutorul! Știindu-te conservator, ți-am trimis mai întâi un autocamion. Când l-ai refuzat, m-am gândit că poate nu ai încredere în acest mijloc de salvare și că te-ai simți mai în siguranță într-unul care folosește o tehnică superioară. Refuzând și elicopterul, nu doar că mi-ai ignorat ajutorul, dar i-ai instigat la aceasta și pe ceilalți.”...

Nu știu care a fost sentința finală primită de Eleazar, dar pot să îmi imaginez amărăciunea sufletului și gândurile acestuia la părăsirea sălii de judecată: “Bietul Dumnezeu, în ce hal au putut să-l manipuleze!”.

Creștinii au talent

“Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!” – Lc 5, 10.

Dumnezeu, nu doar pe Petru, ci pe toți cei botezați ne invită să fim pescari. Pescari de oameni, adică. Am aruncat și eu undița în baltă de vreo două-trei ori, suficient cât să realizez că, pentru a prinde pește, pescarul trebuie să fie atent la mai multe lucruri. Să investească în ustensile, spre exemplu. Să aibă răbdare și fie bine pregătit. La fel se poate spune şi despre pescarii de suflete, trebuie să aibă răbdare și să fie bine pregătiți. Şi chiar şi aşa, de multe ori îşi vor arunca undiţa şi vor prinde puţini peşti sau poate niciunul.

Și printre dvs. sunt persoane care îşi iau în serios această vocaţie de a fi pescari de oameni, dar din păcate rezultatele lor nu sunt întotdeauna pe masura efortului depus. La fel și preoții se plâng că bisericile se golesc, în ciuda muncii pe care ei o depun. Însă unul seamănă și altul seceră ne spune Mântuitorul (In 4, 37). Dacă semănăm doar pentru că ne aşteptăm să şi culegem roadele, s-ar putea să avem o mare surpriză. De ce? Pentru că încă ne aflăm în timpul semănatului. Pentru că Evanghelia nu ajuns încă la toate neamurile. Pentru că nici măcar la cei botezați nu a ajuns Cuvântul Domnului. Aşadar, e mult de lucrat în ceea ce privește semănatul, iar semănătorii sunt foarte puțini. Nici vorbă de cules! Iar răsplata va veni şi ea, cu siguranţă, fie în lumea aceasta, fie în cealaltă.

Să mai reținem că această vocaţie de a fi pescari de oameni implică și alte vocaţii. E vorba de talanții pe care uneori îi folosim cu rost și pe care alte ori îi irosim. Eu, de pildă, știam de mic că vreau să devin preot și am început încă de atunci să mă pregătesc pentru aceasta. Dar ulterior am mai simțit și alte chemări. Am descoperit, de pildă, că sunt atras de istorie și, pe lângă teologie, am studiat și această disciplină. Apoi, pentru că eram atras de jurnalism, am intrat în redacția revistei facultății și, de atunci, tot mai scriu câte un articol pe unde mi se cere. Mai târziu am descoperit cercetășia, și știți bine că nu o țin doar pentru mine. Și toate acestea cred eu că mă ajută să fiu un preot mai bun.

Ce vreau să vă spun, de fapt, prin înșiruirea acestora? În primul rând, că nu primim toți talanții deodată. Sau că nu îi descoperim pe toți deodată. Eu știam de la 10 ani că voi fi preot, dar că voi fi și cercetaș am aflat abia pe la 33 de ani. Și mă aștept ca pe viitor Dumnezeu să mă mai surprindă și în alte feluri. În al doilea rând, atunci când ne simțim atrași de ceva, trebuie să și acționăm în acest sens. Când vedem că ne place ceva și că suntem buni la acel ceva, când simțim că avem o abilitate sau un dar de la Dumnezeu, suntem datori să facem eforturi pentru a dezvolta această abilitate. Nu doar să cochetăm cu darurile primite, ci, mai mult, să le perfecționăm și să le transformăm în instrumente de slujire a lui Dumnezeu și de răspândire a evangheliei sale.

Cu toții am fost creați după chipul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că fiecare dintre noi deține un minim de geniu dumnezeiesc, de creativitate, un minim de talent. Să nu credem că doar sportivii sau doar artiștii sunt talentați, pentru că la fel sunt și doctorii, și profesorii, și economiștii, și IT-iștii, și bucătarii, și constructorii, și casnicii, și pensionarii, și cei cu deficiențe fizice sau psihice. Și nu există niciun motiv pentru care, indiferent de vârstă, să nu devenim experți de talie mondială în ceea ce iubim să facem. Însă, ca acest lucru să se întâmple, e nevoie de multe, de foarte multe ore de muncă și de practică. Să reținem deci că talentul în care nu investim efort devine inevitabil un talant îngropat. Sau – vorba comentatorilor sportivi – să nu cumva să ne naștem talente și să murim speranțe.

Isus ne cheamă pe toţi, mari și mici, să fim pescari de oameni. Și, pentru aceasta, ne oferă fiecăruia talanții cu care să putem aduce un bine în plus acestei lumi. Am fost deci echipați cu tot ce ne trebuie, pentru ca oamenii care văd faptele noastre bune să-l preamărească pe Dumnezeu din ceruri (cf. Mt 5, 16). Trebuie doar să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm de treabă. Amin și spor la treabă fiecăruia, în ogorul lui Dumnezeu, care este această lume!

C.E.R.C.E.T.A.Ș.

 Deseori suntem întrebați: Ce înseamnă să fii cercetaș? Pentru noi, Grupul "Sfântul Francisc" Râmnicu Vâlcea - ACCR FSE, înseamnă foarte mult. Atât de mult, încât ne este destul de greu să formulăm un răspuns ferm și cuprinzător. Și asta deoarece simțim că cercetășia e mai mult un spirit și mai puțin un fenomen concret. Mai mult o stare și mai puțin un punct ce poate fi determinat. Similar Paradisului.

Desigur, am putea încerca și câteva răspunsuri precum: cercetășia este o mișcare a tinerilor, sau un mod de educație complementar, sau o metodă pedagogică etc., dar va trebui să recunoaștem că acestea sunt doar parțiale.

Totuși, un răspuns mulțumitor – dar nu complet! – poate fi găsit fix în cuvântul care ne leagă, în acronimul: CERCETAȘ. Așadar, ce înseamnă să fii cercetaș? Și mai exact, care sunt lucrurile ce ne definesc?

Credința. Unul dintre principiile noastre amintește că cercetaşul este mândru de credinţa lui şi că el doreşte ca Împărăţia lui Dumnezeu să domnească în viaţa lui şi în lumea întreagă. Credința în Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt – este deci un element fundamental al vieții noastre și suntem onorați să dăm mărturie despre aceasta, în special prin faptele noastre.

Echipa. Anturajul sau mediul în care cercetașii cresc este unul dintre cele mai importante elemente în formarea acestora. Nu întâmplător am pus acest factor imediat după credință. Patrula este locul în care cercetașul învață, împărtășește, oferă și primește încredere, muncește, se bucură și își definește caracterul. Iar lucrul în echipă este una dintre regulile de bază ale pedagogiei cercetășești.

Responsabilitatea derivă din promisiunea făcută de cercetași: “Promit, cu ajutorul harului dumnezeiesc şi angajând propria mea onoare, că îi voi servi cât mai bine pe Dumnezeu, Biserica și patria! Promit că îmi voi ajuta aproapele în orice împrejurare şi că voi respecta legea cercetăşească!”.

Cinstea ne definește caracterul și de ea depinde în mare măsură succesul nostru în această viață. Un tânăr onest este unul corect, integru, unul care spune întotdeauna adevărul, dar și unul care știe să își recunoască limitele și greșelile. Unui cercetaș nu îi face cinste să copieze la examene, spre exemplu, sau să trișeze la concursuri, sau să profite de slăbiciunile celorlalți pentru a obține diverse beneficii personale. Toate acestea știrbesc atât propria reputație, cât și pe cea a echipei sau a grupului de cercetași.

Efortul. Legea a șaptea spune că cercetașul nu face niciun lucru pe jumătate. Suntem și noi convinși de faptul că toate lucrurile bune ascund o muncă asiduă. Cei mai buni sportivi ai lumii au depus un efort considerabil – probabil mai multe zeci de mii de ore de pregătire – pentru a obține performanțe remarcabile. La fel și cei mai buni oameni de știință. Dar avem și exemple care confirmă că talentul nesusținut de un efort constant este doar un foc de paie. Și pentru că tot am adus vorba...

Talentul. Cu toții suntem creați după chipul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că fiecare dintre noi deține un minim de creativitate, de talent. Să nu credem că doar sportivii sau doar artiștii sunt talentați, pentru că la fel sunt și doctorii, și profesorii, și bucătarii, și IT-iștii etc. Chiar și preoții pot fi talentați. De cercetași nici nu mai vorbesc, lor li s-a turnat în sân o măsură bună, îndesată, care se varsă pe deasupra (cf. Luca 6, 38). Să reținem totuși că talentul în care nu investim efort devine și el un talant băgat în pământ.

Amabilitatea. Există câteva legi cercetășești care fac referire la această calitate, așadar amabilitatea nu putea să nu fie inclusă în această listă. Este suficient să reluăm câteva dintre acestea.

- Cercetaşul îşi ajută aproapele în orice împrejurare.

- Cercetaşul este prietenul tuturor şi fratele oricărui alt cercetaş.

- Cercetaşul este politicos şi generos.

- Cercetaşul este socotit şi are grijă de lucrurile celuilalt.

- Cercetaşul este curat în gânduri, cuvinte şi acţiuni.

Școala. Mai mult decât elevi, școala ne formează ca persoane. Este adevărat că nu toate cunoștințele dobândite pe parcursul școlii sunt la fel de utile, însă nici despre cunoștințe total inutile nu putem vorbi. Experiența mi-a dovedit că și cele mai lipsite de importanță discipline s-au dovedit a avea utilitatea lor într-un anumit moment. Și nici nu îmi amintesc de vreun cunoscut care să fi avut de suferit din cauza prea multei învățături. Ba dimpotrivă, vremurile pe care le trăim ne demonstrează fix contrariul.

Spuneam la început că acronimul CERCETAȘ ne poate oferi doar un răspuns satisfăcător la întrebarea în cauză. Dar dacă sunteți mai pretențioși și doriți un răspuns deplin, va trebui să vă pregătiți echipamentul și să vă alăturați activităților noastre. Numai așa vă puteți edifica. Credeți-ne, pe cuvânt. De cercetași.

Crucea – mai mult decât suferință

 „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” – Marcu 8, 34.

În urmă cu câțiva ani, într-unul dintre cimitirele orașului, un gropar m-a întrebat dacă vreau să îmi spună o rugăciune. Fără să am cine știe ce așteptări, m-am oprit și l-am ascultat. A fost o rugăciune atât de frumoasă, încât am reținut-o cuvânt cu cuvânt:

„Doamne Isuse Hristoase, vreau să pătimesc în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să car crucea în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu răstignit în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să mor în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu înmormântat în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să înviez împreună cu dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu ucenicul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, amin!”

„Dumneavoastră”, cât de minunat! Nu cred că am mai auzit vreodată pe cineva adresându-i-se Domnului cu pronumele de politețe. Și, în cei 11 ani de studiu al teologiei, niciun curs nu m-a ajutat să înțeleg mai bine sensul crucii și al suferinței substituite decât această rugăciune rostită în cimitir de un biet gropar.

Să ne purtăm crucea nu înseamnă decât să suportăm cu stoicism suferinţele prin care trecem, așa cum suntem tentaţi să credem. Mai mult decât suferință, crucea înseamnă iubire – iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru noi toţi. Și nu doar o iubire pasivă, una a vorbelor goale precum acelea ieșite din gura demagogilor, ci una activă, care se lasă răstignită, jertfită în cuie între cer şi pământ. Ar fi ilogic să credem că Dumnezeu iubeşte suferinţele oamenilor și de aceea vă invit să vă îndreptați privirea către crucifix. Acolo îl vedem pe Răstignit cu braţele larg deschise, îmbrăţişându-ne şi arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Dacă Dumnezeu ar fi iubit suferința, creştinismul nu ar mai fi avut ca epicentru Sfânta Duminică a Învierii, ci Vinerea Pătimirilor.

Am spus și cu altă ocazie că orice perioadă dificilă prin care trecem trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, așadar cu speranță. Cu speranța că va veni și timpul în care ne vom bucura de duminica învierii și a mântuirii noastre. Și chiar și atunci când ne aflăm în mijlocul oricăror crize, noi să ne bucurăm și să prindem curaj pentru că avem un Dumnezeu atât de bun, încât să sufere şi să moară alături de noi. Avem un Dumnezeu care ne iubeşte într-atât, încât să ia asupra sa, să substituie, suferinţele noastre. Tocmai de aceea adevăraţii creştini nu văd în cruce atât suferinţa, cât văd măsura iubirii lui Dumnezeu.

Trei puncte de reflecție la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului

1. Deși se putea sustrage prevederilor legii vechi - fiind nascută fără pată, evident că nu avea nevoie de purificare -, Maria nu o face și îndeplinește ritualul curățirii. La fel și pruncul Isus, fiind liber în fața legii mozaice, se supune totuși acesteia. Aceasta este prima lecție pe care o găsim în capitolul doi din manualul lui Luca, cel care descrie sărbătoarea de astăzi.

Reflecție. Noi ne mai supunem prescripțiilor religioase - precum obligativitatea postului, a rugăciunii, a faptelor de milostenie - sau le considerăm pe acestea perimate și inutile?

2. A doua lecție este cea referitoare la rolul educativ al părinților. Maria și Iosif l-au dus pe Isus în mod repetat la Templu, în special atunci când legea veche prevedea acest lucru.

Reflecție. Noi unde ne ducem copiii duminica, spre exemplu, atunci când învățătura creștină prevede și ea participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie? La meditații, la cursuri de pian sau de înot, la fotbal, la cinema, la mall, ori pe pârtie, la săniuș? Sau, poate, îi mai lăsăm să doarmă câteva ore în plus, pentru ca bieții de ei să recupereze nopțile pierdute în fața computerelor și a telefoanelor?

3. Simeon și Ana, fără a mai avea o vedere prea ageră din cauza vârstei înaintate, au reușit să-l vadă pe Dumnezeu în bebelușul unei familii atât de modeste, încât nu și-a permis să-și cumpere nici măcar mielul care trebuia oferit ca jertfă la templu pentru fiul lor întâi născut.

Reflecție. Noi, cei sănătoși și cei care ne putem îmbunătăți oricând vederea cu ajutorul lentilelor, reușim să-l mai vedem pe Isus în marginalizații acestei lumi? Ne antrenăm privirea în acest sens? Sau preferăm să stăm cu ochii ațintiți pe spoturile publicitare care ne îndeamnă să căutăm doar propriul confort?

Holocaustul nostru

Atunci când vorbim despre Holocaust, mintea ne zboară la titluri celebre de cărți sau de filme - "Tatuatorul de la Auschwitz", "Pianistul", "Lista lui Schindler", "Mai este oare acesta un om?", "Băiatul cu pijamale în dungi", intraductibilul "La vita e bella" etc., etc. - și la înfiorătoarele lagăre de exterminare care le-au inspirat pe acestea - Sobibor, Treblinka sau Auschwitz-Birkenau. Astăzi, însă, de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, este obligatoriu să ne amintim și de implicarea directă a autorităților și a armatei României în uciderea sau în deportarea a sute de mii de evrei, în special în perioada1940-1944.

Pogromurile de la București, Dorohoi sau Iași și Masacrul de la Odesa - poate cele mai tragice evenimente ale Holocaustului desfășurat în țara noastră - ar trebui să își găsească urgent loc în romanțatele manuale de Istorie a României. La Iași, spre exemplu, la inițiativa lui Ion Antonescu, în cadrul planurilor de epurare etnică numite "Curățirea terenului", au fost uciși cca. 14.000 de evrei. O treime din populația evreiască, pe atunci și majoritară, a Iașului. Deși pare de necrezut, în timpul Masacrului de la Odesa din 22-25 octombrie 1941 - cunoscut și ca "pata rușinoasă de pe obrazul armatei române" -, au fost violați, împușcați, spânzurați, arși de vii sau aruncați în aer peste 25.000 de copii, femei, barbați sau bătrâni evrei. Alți 45.000 au fost trimiși, tot de militarii români, în lagărul de la Bogdanovca, unde și ei au fost uciși.

De ce să ne amintim de aceste momente nenorocite și de ce să le consemnăm în manuale? Mai întâi, pentru ca nu cumva, ignorându-le, să devenim complicii acestor crime detestabile. Apoi, doar prin cunoașterea și prin asumarea participării României la genocidul evreilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ne putem antrena simțurile atunci când noii tribuni extremiști ai țării ne vor servi ideologii xenofobe sau șovine, sub masca protocronismului, a naționalismului romantic, sau sub cea a veșnicei victimizări statale. Altfel spus, dacă nu vom cunoaște și nu ne vom asuma erorile trecutului, nu vom ști să le evităm nici în viitor.

Pandemie de leproși

Pe cei nouă leproşi din evanghelie îi întâlnim şi astăzi, după 2000 de ani, în pandemie. Mai întâi sunt aceia care se vindecă prin dăruirea medicilor și prin mila lui Dumnezeu, dar care atunci când se întorc acasă sănătoși uită prea repede prin ce au trecut. Însă nu la aceștia, ci la alții vreau să fac referire aici. La creștinii care, profitând de starea lor bună de sănătate sau de forma lor fizică la fel de bună, sfidează măsurile de protecție cerute nu atât de specialiștii virusologi și de autoritățile medicale, cât de bunul simț pe care fiii Tatălui Ceresc se presupune că l-ar avea. În loc să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru sănătatea lor și să profite de aceasta pentru a-i proteja pe cei vulnerabili în fața virusului, ei dau dovadă de o nepăsare și de un egoism comparabil cu cel al celor nouă leproși vindecați și nerecunoscători. Sunt interesați doar de binele personal și de conservarea propriului confort. Noțiunea binelui comun le este necunoscută.

Mă refer deci la acei creștini care au crezut și cred în continuare cu ușurință în tot felul de teorii conspiraționiste, deoarece acestea le alimentează scuza de a nu renunța la confortul propriu. M-am îngrozit să aud astfel de indivizi aclamând cu nonșalanță: Cine e să moară, să moară, viața merge înainte! Dar, în cazul celor plecați dintre noi, mai putem vorbi de mersul vieții? Sau viața celor care au pierdut persoane dragi din cauza coronavirusului mai merge ea înainte la fel? Pot fi acestea cuvinte de consolare pe care să le adresăm celor îndoliați?

Persoanele acestea egoiste au transformat în idoli stilul lor de viață lipsit de orice fel de precauție – cu întâlniri cu sau fără motiv, cu petreceri la fel, cu vacanțe în stațiuni aglomerate – și au uitat că prudența și cumpătarea se numără printre constantele care caracterizează viața creștinului. Oameni care sunt preocupați mai mult de darurile primite, decât de binefăcătorul lor. Aidoma celor nouă leproși nerecunoscători care, când s-au văzut vindecați, au uitat de Dumnezeu și au alergat la idolii pe care îi pierduseră: la caselele lor, la familie și la prieteni. Doar recunoștința îi putea feri de idolatrie pe cei nouă, pentru că ea îl repune pe Dumnezeu pe primul loc în inimile noastre.

Însă această perioadă a scos la iveală și suflete frumoase care, precum samarineanul recunoscător, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătate prin altruismul lor, prin faptele lor bune, prin grija și prin respectul arătat celorlalți, în special celor mai vulnerabili în fața acestui virus perfid. Sufletele acestea minunate ne învață că lucrul cel mai important pe care îl avem în viaţă nu este propriul nostru confort, ci însuși Dumnezeu. Iar când Dumnezeu ocupă primul loc în viaţa noastră, abia atunci știm să ne bucurăm deplin şi de toate darurile primite din mâna lui: de sănătate, de familie, de prieteni, de casa pe care o avem, de serviciu şi de toate celelalte bunuri.

Boboteaza. Diverse.

În anii trecuți, de Bobotează, am mers să sfințesc casele doar acolo unde am fost invitat. Puneam pe afișierul de la intrarea în biserică un tabel în care cei care doreau să îi vizitez "cu Boboteaza" se puteau înscrie într-un interval orar. Lăsam timp pentru fiecare vizită. O oră, cel puțin. Și ca să am vreme să ajung dintr-o parte în alta a orașului, dar și ca să pot râmâne la o cafea sau la o prăjitură cu gazdele, acolo unde eram invitat, deci cam peste tot. Și nu vă pot spune cât de frumos este să intri în casa cuiva atunci când ești așteptat, la ora deja stabilită. E frumos și când ne vedem la biserică, să nu mă înțelegeți greșit, dar la fel este și când schimbăm rolurile și bunii prieteni din parohie devin ei amfitrionii întâlnirii. Conversațiile prilejuite cu această ocazie au avut întotdeauna o textură aparte.

Contextul pandemic actual ne-a determinat să renunțăm totuși la mersul cu Boboteaza în acest an, sperând că ne vom putea întâlni pentru sfințirea căminelor cu o altă ocazie. Dacă ne vom imuniza suficient de mulți, poate chiar în Postul Mare. Dar asta nu înseamnă că mâine nu poate veni fiecare dintre credincioși la biserică pentru a-și lua puțină agheasmă mare cu care să își sfințească apoi casa, sau apartamentul, sau garsoniera, după caz. O lumânare aprinsă și o rugăciune rostită sau cântată ne pot ajuta destul de mult în acest sens. Cei mai curajoși pot încerca să cânte troparul Botezului Domnului, iar ceilalți îl pot asculta pe YouTube.

Așadar, să rămânem prudenți și să avem încredere în vremurile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit!

*******

Cineva își începea predica de azi spunând cu inspirație că Boboteaza nu este o sărbătoare folclorică. Și, oare, ne-am întrebat vreodată de ce sărbătorile creștine au devenit folcloristice? Eu sunt convins că s-a ajuns aici din cauza Doreilor din Biserică. Adică din cauza botezaților - clerici și laici - care nu citesc niciodată instrucțiunile de asmablare a credinței, recte Sfânta Scriptură și Magisteriul Bisericii. Și așa ajungem ca, de Bobotează, în loc să vorbim despre Misterul Preasfintei Treimi și despre reînnoirea propriului botez, spre exemplu, să vorbim despre vise cu busuioc sub pernă, despre iordănitul domnișoarelor, despre grăitul animalelor în limbi, despre recuperarea crucilor din apele înghețate sau despre thrillere cu cisterne.