luni, 10 aprilie 2017

Pătimirile Mântuitorului – gloria lui Dumnezeu

Text scripturistic: Ioan 18, 1-28.


Textul evanghelic propus astăzi spre meditare ne înfăţişează primele două momente ale pătimirii la care a fost supus Mântuitorul: primul – arestarea şi cel de-al doilea – Isus în faţa marelui preot dimpreună cu lepădările lui Petru. Spre deosebire de cei trei evanghelişti sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – cei care înfăţişează scena Pătimirilor însoţită de o tristeţe fără margini, Sfântul evanghelist Ioan prezintă această scenă sub semnul slavei, al preamăririi Fiului lui Dumnezeu. În concepţia lui Ioan, pătimirile şi în special răstignirea pe cruce nu înseamnă atât de mult suferinţă extremă şi moarte dureroasă (aşa cum apare în cazul celor trei sinoptici), cât înseamnă – aşa cum spuneam – Înălţare pe Cruce întru preamărirea Fiului de către Tatăl.

Astfel, când Mântuitorul lumii este înălţat pe cruce, nu se împlineşte o acţiune umană, ci se împlineşte scriptura şi se descoperă gloria lui Dumnezeu („Văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura a zis: Mi-e sete!” – In 19, 28). Chiar în momentul aparent falimentar al morţii se naşte un nou popor ales, popor care este încredinţat Sfintei Fecioare Maria, cea care va fi numită, iată, pe bună dreptate, Maica Bisericii.

O altă diferenţă pe care o putem sesiza între evangheliile sinoptice şi cea după Ioan este scena predării. În timp ce, în sinoptice, Iuda este cel care îl predă pe Isus soldaţilor, în episodul asupra căruia ne aplecăm astăzi vedem că Isus este cel care se predă singur. Este interesant şi faptul că în Evanghelia după Ioan atât scena predării/arestării cât şi cea a îngropării se petrec în grădină. Astfel, evocând Edenul, Grădina Paradisului, evanghelistul ne indică faptul că Hristos a luat asupra sa şi a ispăşit păcatul protopărintelui Adam pentru a-i reda omului frumuseţea originară.

Privind la începutul supliciului la care a fost supus Domnul şi cunoscându-i deja deznodământul, una dintre întrebările pertinente care ne vin în minte în acest moment ar putea fi următoarea: Oare Dumnezeu să fi poruncit toate aceste lucruri pe care duşmanii i le-au făcut lui Isus? Cu siguranţă, nu. Dumnezeu nu poate porunci păcatul sau răul. Ceea ce a avut de îndurat Isus reprezintă fundamentul misterului nelegiuirii lumii. E drept, Isus a ascultat de Tatăl, dar în sensul că iertându-şi duşmanii, s-a conformat voinţei Tatălui, care nu doreşte moartea păcătosului, ci ca acesta să se convertească şi să fie viu. Isus a acceptat ca duşmanii săi care îl duceau să îl răstignească să trăiască cu toţii, iertându-i: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. Să iertăm şi noi, numai aşa vom putea fi numiţi fiii Tatălui Ceresc, cel care face să cadă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Iată un alt mister profund al milei lui Dumnezeu!

În încheierea acestei meditaţii vă invit să ne gândim puţin şi la insistentul cocoş, cel care l-a făcut pe Petru să se ruşineze de nestatornicia sa. Şi noi, aşişderea lui Petru, ne considerăm adesea ca fiind nişte virtuoşi ai credinţei, când, de fapt, nu ştim cum să ne mai sustragem de la îndatoririle şi de la exigenţele pe care Biserica şi Evanghelia ni le propun. Cum ar fi ca acel cocoş să ne amintească prin cântatul său, precum odinioară lui Petru, de ipocrizia  şi de lepădările noastre? Să ne amintească de fraţii mai mici ai lui Isus, de sărmanii acestei lumi pe care îi trădăm zilnic, sau de zecile de mii de martiri care mor anual pentru credinţă şi pe care nu-i ştim sau pe care nu vrem să-i recunoaştem.

Să-i cerem, aşadar, acestui cocoş să nu-şi întrerupă cântatul şi să denunţe toate păcatele şi toate lepădările noastre zilnice!


Surse:
- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

Spălarea picioarelor

Text scripturistic: Ioan 13, 1-17.

Spălarea picioarelor - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)


Este posibil, preabuni cititori, ca prin episodul scripturistic propus astăzi spre meditare, acela al spălării păcioarelor ucenicilor, să găsim şi cheia care să îl deschidă pe cel al ungerii Domnului cu mir de mare preţ. Însă pentru a putea pătrunde şi mai bine sublimul gest făcut de Mântuitorul, trebuie să facem câteva lămuriri în ceea ce priveşte mersul pe jos, cel mai obişnuit mijloc de transport în Palestina de acum 2000 de ani.

Pentru a se deplasa, chiar şi pe distanţe lungi, oamenii antichităţii erau nevoiţi să-şi folosească propriile picioare. Gândiţi-vă numai la ce ar însemna acest lucru pentru omul modern. Cum ar fi să străbatem distanţa dintre marile oraşe ale ţării la pas? Nici măcar nu ne-am putea închipui ce dureri groaznice de picioare ne-ar provoca un astfel de efort. Dar să revenim în Palestina din timpul lui Isus. Remediul oferit de casele de odihnă împotriva unor astfel de dureri era îmbăierea picioarelor în apă caldă şi masajul acestora, muncă făcută de regulă de slugile casei. Poate că tocmai de aceea acest tip de hanuri care se aflau pe marginea drumurilor şi în care călătorii îşi puteau recupera energia se numesc astăzi restaurante, pentru că în ele se restaura energia drumeţilor extenuaţi. Iată, aşadar, care este contextul socio-cultural în care ucenicii au fost puşi în ipostaza de a le fi spălate picioarele de către Mântuitorul însuşi.

Să ni-l imaginăm pe Isus care se încinge cu un ştergar şi care se apleacă pe rând la picioarele ucenicilor săi. Să ni-l imaginăm cum ia în mâinile sale sfinte acele picioare pline de bătături care au străbătut alături de el, timp de trei ani, ţinuturile Palestinei. Oare se gândea Isus în acele momente în care se îngrija de revigorarea discipolilor săi şi la kilometri pe care picioarele acestora urmau să-i mai străbată pentru a vesti evanghelia?...

Din relatarea evanghelică vedem că Simon Petru a fost surprins şi s-a simţit stânjenit de gestul lui Isus de a-i spăla picioarele. Foarte probabil şi ceilalţi ucenici au reacţiaonat la fel. Şi la cum îl cunoaştem pe Petru, cu siguranţă ar fi vrut ca el să fie cel care să-i spele picioarele Domnului. La fel am fi vrut şi noi, să fim noi cei care-i spală picioarele lui Hristos şi nu invers, sunt convins de acest lucru. Însă, a spăla picioarele celorlalţi şi a ne lăsa spălaţi pe picioare sunt cele două feţe ale monedei pe care o numim viaţă creştină, spunea într-o predică părintele Ernest Munachi Ezeogu.

De fapt, dacă nu îl lăsăm pe Domnul să ne spele, să ne cureţe, mai întâi, ca să îi putem aparţine, atunci nu vom putea avea împuternicirea de a-i spăla pe fraţii săi mai mici. “Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13, 8) i-a spus Domnul lui Petru. La fel ne spune şi nouă. Şi pentru ca acest lucru să se poată întâmpla, este nevoie ca şi noi să stăm în faţa Mântuitorului şi să ne lăsăm spălaţi. Numai în acest fel vom putea să mergem şi noi şi să le spălăm picioarele altora. De fapt, spălarea picioarelor, slujirea, celorlalţi este o obligaţie care ne este trasată în textul scripturistic asupra căruia medităm: “Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13, 15-16).

În concluzie, episodul spălării picioarelor ucenicilor de către însuşi Învăţătorul lor este celebrarea iubirii profunde pe care, după ce mai întâi am experimentat-o noi înşine, suntem datori să o ducem şi celorlalţi, pentru ca şi ei să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus Hristos, Domnul nostru.




miercuri, 5 aprilie 2017

Duminica Floriilor - ziua examenului de conştiinţă

Text scripturistic: Ioan 12, 1-18.

Intrarea în Ierusalim - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)

Mântuitorul era deplin conştient de faptul că va fi trădat, că va patimi, că va fi răstignit şi că va fi ucis, şi cu toate acestea el a mers de bunăvoie la Ierusalim, acceptând chiar şi triumful efemer compus din ramurile, din osanalele şi din hainele întinse în faţa sa, pe cale. Ca şi mulţimile din Ierusalim care l-au aclamat pe Isus, oamenii au reuşit să jertfească mai mereu ceva din ei şi din bunurile lor temporale pentru divinitate. Dar a jertfi totul de bunăvoie…, le-a fost imposibil oamenilor. De aşa ceva nu s-a mai auzit. Fiindcă numai iubirea totală se poate jertfi total. Iar iubirea totală nu poate fi decât Isus, deoarece doar el a fost capabil de o jertfă totală: de jertfa trupului, de cea a sufletului şi chiar de cea a dumnezeirii sale sfinte!

Vă propun ca astăzi să ne cercetăm pe noi înşine în lumina acestei jertfe totale a lui Hristos! Cât am jertfit din noi în acest post, pentru mărirea lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie şi pentru cea a aproapelui? Cât din ceea ce avem şi din ceea ce suntem am oferit? Cu câtă plăcere şi cu câtă bucurie am postit?... Cu câtă iubire am răspuns iubirii lui Dumnezeu?… „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mt 6, 21), ne-a spus Isus. Aşadar, unde este comoara noastră?

Duminica aceasta, a Floriilor, este ziua examenului de conştiinţă înainte de măreaţa sărbătoare a Învierii. Nu mai avem decât o săptămână de parcurs până la Paşte, Săptămâna Sfântă a Pătimirilor mântuitoare. Dacă vom participa la slujbele, la deniile, din toată această săptămână, îl vom putea vedea pe Hristos aflându-se în cea mai cumplită suferinţă: de la lacrimile vărsate astăzi asupra Ierusalimului, de la sudoarea de sânge din grădina Măslinilor, de la crunta biciuire, de la scuiparea în faţă şi de la ruşinoasa pălmuire, de la îmbrăcarea cu haina de nebun şi de la batjocoritoarea încoronare cu spini, până la răstignirea şi moartea groaznică de pe cruce!

Ţinând cont de toate acestea, care ar trebui să fie atitudinea noastră în această săptămână? Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi în aceste zile şi nu numai?... Ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi, în acest timp, este recunoştinţa. O recunoştinţă suficient de puternică încât să urâm orice fel de păcat, suficient de puternică încât să transformăm iubirea noastră pentru Dumnezeu în iubirea tuturor oamenilor, în special în cea a sărmanilor lui Dumnezeu.

Iar motivul pentru care este imperativ necesar ca să îi fim recunoscători lui Dumnezeu este că, prin exemplul său, ne-a învăţat un lucru minunat: să facem totul până la capăt, să dăm totul fără măsură şi să iubim fără nici o rezervă! Pentru că în viaţă, nu ai cum să primeşti totul, dacă nu te oferi cu totul; nu poţi să câştigi viaţa, dacă nu îţi oferi propria viaţă!… Nu ne putem bucura de Paşte dacă, în săptămâna aceasta sfântă, nu vom urca şi noi pe Golgota! Pentru că, în definitiv, singura cale sigură rămâne calea bobului de grâu care numai dacă moare poate aduce mai mult rod!

Să recapitulăm. Ne aflăm în duminica dinaintea Paştelui, în Duminica Floriilor, şi intrăm în Săptămâna cea mai Sfântă a anului bisericesc, pentru că celebrăm cele mai sfinte mistere ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea şi Învierea Domnului Isus. Aşadar, care trebuie să fie atitudinea noastră de creştini sau ce ne cere astăzi Hristos?… El nu ne cere să îl întâmpinăm şi noi cu ramuri de palmieri, ci cere doar o inimă plină de iubire şi de recunoştinţă. El nu caută să intre astăzi în Ierusalim, ci în sufletele noastre. Să îl acceptăm ca pe Mântuitorul nostru. Oare nu a dus el pe cruce păcatele noastre? Să îl acceptăm ca pe Învingătorul morţii şi să rostim precum copiii din Ierusalim: “Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel!”.




Readucerea lui Lazăr la viaţă

Text scripturistic: Ioan 11, 1-45.


Dintre toate miracolele înfăptuite de Isus, învierea lui Lazăr este cea mai uimitoare pentru oamenii din timpul său. Credinţa tradiţională evreiască era aceea că sufletul unei persoane decedate rămânea oarecum împreună cu trupul timp de trei zile. După aceste trei zile, sufletul părăsea în sfârşit trupul, pentru a nu se mai întoarce niciodată, şi atunci începea descompunerea trupului. Când Marta obiectează la deschiderea mormântului şi spune: “Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile” (In 11, 39), ea exprimă părerea comună că este o situaţie fără speranţă. În mentalitatea tradiţională evreiască, a readuce la viaţă o persoană care era deja moartă de patru zile şi aflată în descompunere era un lucru incredibil.

Aici ar trebui să facem o primă precizare: învierea lui Lazăr ar trebui înţeleasă mai de grabă ca pe o readucere la viaţă, dacă ţinem cont de faptul că Lazăr va trebui să mai moară încă o dată pentru a putea învia la Judecată. Rememorând miracolele făcute de Isus, putem sesiza că prin acestea Domnul restabileşte ordinea sau sensul firesc al lucrurilor. Orbii, ca şi paraliticii sau leproşii vindecaţi şi-au recăpătat diversele funcţii ale corpului uman, funcţii de care se bucură toţi oamenii sănătoşi. Lazăr este şi el readus la viaţă – din iubire şi pentru mărirea lui Dumnezeu – deoarece moartea sa venise pe neaşteptate, împotriva naturii, am putea spune, dacă ne gândim la faptul că nu era prea mult înaintat în vârstă.

Ştim că această readucere la viaţă nu este singura relatată de Sfânta Scriptură. Mai cunoaştem alte şase asemenea învieri pe care doresc să le amintim în cele ce urmează:
- primele două sunt relatate în VT: readucerea la viaţă a fiului văduvei din Sarepta de către profetul Ilie şi învierea copilului somanitei, săvărşită de profetul Elisei;
- alte două readuceri la viaţă făcute de Mântuitorul sunt: învierea fiicei lui Iair şi învierea tânărului din Nain;
- iar din Faptele Apostolilor mai cunoaştem alte două învieri: cea a lui Tabita, săvârşită de Petru, şi cea a tânărului căzut de la înălţime, săvârşită de Pavel.
Învierea lui Lazăr se diferenţiază însă de toate acestea prin faptul că cel readus la viaţă era un prieten iubit al lui Isus, şi nu doar un oarecare, dar mai ales pentru că avem de-a face cu o înviere incontestabilă a unui trup care zăcuse timp de patru zile în mormânt şi care probabil intrese deja în putrefacţie.

Sensul acestui miracol este, desigur, manifestarea gloriei lui Dumnezeu. Dar moartea şi învierea lui Lazăr ne apropie şi de momentul culminant al Evangheliei după Ioan: de pătimirile, de moartea, de îngroparea, dar şi de Învierea Mântuitorului. Putem spune, aşadar, că Lazăr îl prefigureză pe Hristos însuşi. Iar pentru primii creştini, relatarea învierii lui Lazăr făcea chiar mai mult decât să indice Învierea lui Isus. Pentru ei acest miracol constituia o provocare la a nu renunţa niciodată la speranţă, chiar şi în situaţiile disperate în care se aflau ei ca indivizi, ca Biserică sau ca naţiune. Nu este niciodată prea târziu pentru Dumnezeu să readucă la viaţă şi să reînsufleţească o persoană, o Biserică sau chiar o naţiune.

Isus l-a înviat pe Lazăr fiindcă acesta l-a primit deseori în casa sa din Betania şi pentru că împreună cu surorile sale l-au tratat cum nu se poate mai bine şi pentru aceasta – spune Sfântul Evanghelist Ioan – Isus l-a iubit… Să-l primim şi noi pe Isus Domnul cu iubire în sufletele noastre! Prin acelaşi evanghelist, Domnul ne transmite şi nouă, tuturor: “Eu sunt pâinea vieţii… Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6, 48 şi 54).


Surse:
- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti