luni, 23 decembrie 2019

Să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu


Cum să nu iubești frenezia zilelor de Crăciun!?! Un du-te-vino nesfârșit. Coloane întinse de mașini cu nas de ren legat de grila față, cărucioare pline moț care șerpuiesc prin parcările arhipline, chipuri senine care aleargă pe holurile centrelor comerciale, îmbrățișări patetice, tamponări între plase cu toartele tensionate la maxim, șlagăre de Crăciun pe toate posturile de radio, reclame acompaniate de clinchetul clopoțeilor etc. etc. Și ce-ar fi toate acestea fără feluritele felicitări electronice de pe rețelele de socializare?

Și ce-ar mai fi dacă-ar fi Crăciun în fiecare lună? Sunt convins că multora dintre noi le-ar surâde această idee. Ce ne-ar putea opri să scriem Crăciun în ziua a 25-a a fiecărei file a calendarului? În contextul sociocultural curent, absolut nimic! Nu am avea neoie decât de puțin marketing. Căci ce altceva este Crăciunul, decât abilitatea de a-i convinge pe mușterii să-și cheltuiască până și banii pe care nu îi au? Deja văd cum ar putea fi creionat un astfel de plan de marketing: între 1-15 ale fiecărei luni o campanie publicitară care să convingă pe toată lumea că pe 25 vom sărbători o valoare generală, precum familia, iar între 15-25 o accentuare a acestei campanii prin inducerea ideii că fericirea celor dragi poate fi ambalată cu hârtie și cu fundă. Ultimele cinci zile ale lunii ar trebui lăsate totuși pentru găsirea surselor de finanțarea a dezmățului abia isprăvit, că, de pe întâi, o vom lua de la capăt.

O astfel de idee este plauzibilă și nu m-ar deranja câtuși de puțin, însă cu condiția să-i găsim Nașterii Domnului o altă dată, una în afara planului de marketing și a campaniei publicitare de care vă vorbeam. Pe 30 decembrie, spre exemplu. Și ce bine i-ar prinde praznicului creștin dacă l-am decala cu vreo cinci zile. Altfel spus, dacă îmi permiteți să parafrazez un verset din capitolul 22 al Evangheliei după Matei, să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Pentru că de prea multă vreme Crăciunul nu mai este o victimă, așa cum ne-a făcut Dr. Seuss să credem, ci a devenit el însuși un Grinch, un hoțoman, care a prădat până și puținul de care Isus s-ar fi putut bucura în adăpostul oilor din Betleem.

În trilogia despre viața Mântuitorului, Papa Emerit Benedict al XVI-lea menționa că oricum 25 decembrie nu este chiar data nașterii lui Isus. Mai mult, în primele secole, creștinii serbau ziua de naștere a Domnului pe 6 ianuarie și abia din secolul al IV-lea aceasta a început să fie serbată pe 25 decembrie. De aceea tot insist să lasăm Crăciunul pe 25, dar să mutăm Nașterea Domnului cu câteva zile. E clar pentru toată lumea că acestea două nu mai pot coabita. Nu poți împăca gratuitatea cu banul și nici sacrul cu profanul. Aceasta este prima soluție pe care o propun pentru a scoate sărbătoarea creștină a modestiei de sub zodia materialismului.

Însă ar mai fi încă o soluție, una care ține de alegerea fiecăruia dintre noi în parte. Așadar, ce vom alege să prăznuim luna aceasta, pe 25? Cui ne vom închina: dezmățului mercantil-consumerist și cumpărăturilor febrile sau unui Dumnezeu umil care ne îndeamnă la altruism și la cumpătare?

La fel ca acum 2000 de ani, Isus își căută sălaș în locuințele decente, acolo unde buna-cuviința este doamna casei. Nu se va lăsa nici de data aceasta impresionat de milioanele de luminițe care vor sta agățate pe gardurile monumentale sau pe streașinile vilelor și nici de cele din vitrinele orașului. Dacă și-ar fi dorit răsfăț și opulență, ar fi ales să se nască într-un palat din capitala imperiului și nu într-un cătun din Palestina. Și cum să mai distingem lumina blândă a Pruncului Sfânt, când noi înșine ne înconjurăm de tot felul de lumini stridente!? Iar dacă v-ați îmbrăcat deja casa cu plase de lumini, vă rog, nu le aprindeți și în Noaptea de Ajun, măcar! Nu aceasta este spiritul Nașterii Domnului. Aprindeți mai bine o lumânare și puneți-o pe masă. Așezați-vă cu toții în jurul ei, prindeți-vă de mâini și cântați colinde. Apoi priviți-vă unii pe alții și, în licăririle din ochi celorlalți, poate, poate, îl veți găsi pe Fiul cel Unul Născut, pe adevăratul sărbătorit al acestei luni.

marți, 16 aprilie 2019

Despre pomeni și ITP-uri


În sâmbăta dinaintea Floriilor, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi, adică a celor care au trecut/plecat din această viaţă. Față de toți aceștia avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura cât mai curând de fericirea veşnică. Dar dacă între Iad şi Paradis “s-a întărit prăpastie mare”, deci imposibil de trecut – conform Evangheliei bogatului nemilostiv şi a sărmanului Lazăr (Luca 16, 19-31) –, mai pot fi utile rugăciunile noastre pentru cei adormiţi? Da, dacă admitem că, în afară de cele două stări amintite, Raiul şi Iadul, ar mai exista şi o a treia numită Purgatoriu sau Tinda Raiului. Cea de-a doua este denumirea apreciată în mod special de teologii ortodocşi. În această a treia stare – atenţie: STARE, NU LOC! – cel care a murit aflându-se în harul lui Dumnezeu – adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii –, dar imperfect purificat, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Când o persoană trece la viaţa veşnică – din nou atenţie: trece în viaţa veşnică, nu în nefiinţă, aşa cum auzim frecvent în discursurile comemorative! – nu mai poate face nimic pentru a-şi schimba starea. Noi, cei care încă trăim în această viaţă, în schimb, îi putem fi de ajutor. Şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, pe lângă exemplul de viaţă al răposatului, mai ţine cont şi de prețuirea/aprecierea celor care l-au cunoscut. De unde şi dictonul latin: “De mortuis nihil nisi bene!”. Prin postul, rugăciunile şi faptele noastre bune, dar MAI ALES PRIN CELEBRAREA SFINTEI LITURGHII, noi putem ajuta sufletele care se află în Purgatoriu sau, aşa cum îi mai spuneam, în Pridvorul/Tinda Raiului. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii Sfinte a lui Dumnezeu. Aşadar, iubirea noastră poate ajunge chiar şi în lumea de dincolo.

Biserica a cinstit dintotdeauna amintirea celor adormiţi și a dorit ca aceștia, purificaţi, să ajungă cât mai repede la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iată, de ce ni se recomandă să facem pomeni, rugăciuni/parastase şi celebrări euharistice în favoarea celor răposaţi! Dar atunci când spunem pomeni, nu ne referim la mesele întinse în curte sau în restaurante la care invităm rudele, vecini sau apropiații. Nu pomeni se numesc acestea, ci mai degrabă banchete. Dacă vrem ca aceste mese să fie cu adevărat pomeni, atunci e musai ca cei serviți la ele să fie nevoiași acestei lumi și nicidecum cei care își pot procura și singuri hrana. La fel, pomeni nu înseamnă nici numărul prosoapelor, al colacilor, al lumânărilor și nici măcar al bomboanelor de pe coliva pe care o pregătim. Pomană înseamnă ceea ce le oferim celor în nevoie, în memoria celor adormiți și pentru purificarea lor. Iar când vorbim de cei în nevoie, vorbim de cei flămânzi, de cei goi, de cei bolnavi, de cei care nu au acces la educație etc. Eu nu am întâlnit încă vreun amărât care să sufere din cauză că a primit prea puține lumânări de pomană sau că numărul bomboanelor din coliva mâncată era par sau impar.

Cât despre numărul obligatoriu de parastase care trebuie făcute, aflați că nu e chiar obligatoriu. Desigur, e recomandat să ne rugăm pentru cei adormiți și să facem cât mai multe parastase pentru ei, dar nu există norme privitoare la numărul și la deadline-ul acestora. Despre ITP-ul pomenilor și al parastaselor – trei zile, șapte zile, nouă zile, trei săptămâni, șase săptămâni, șase luni, un an, șapte ani etc. –, dacă vreți neapărat să vă complicați viața, le puteți întreba pe destoinicele țațe, că au ele grijă să vă încurce ițele. Molitfelnicul – cartea cu slujbe, cea despre care v-am mai spus – ne arată doar rânduiala parastaselor, nu și agenda pe șapte ani a familiei îndurerate. În concluzie, să rămânem la ceea ce este scris și nu la ceea ce e descris, că nu degeaba spuneau niște unii că “verba volant scripta manent”.


joi, 11 aprilie 2019

Despre pomelnice, descântece, dezlegări și alte dedicații


Nu sunt preot de foarte mulți ani, dar ce mi-au văzut ochii în câteva pomelnice primite în biserică... Mai că n-ai crede că au fost scrise de creștini. Pentru început, să vi-l prezint pe cel mai epocal dintre toate. Era unul despre dușmani. Despre o dușmancă, mai exact. I se ura, printre altele, să-i crape țâțele și să-i curgă laptele. Așa urări bune nu mai văzusem de ani buni, de când citisem un studiu etnografic al soacră-mii care consemnase descântecul de deochi al ultimei bătrâne din sat care îl mai știa. Cam de pe-acolo veneau urările cu pricina. Pe bune? Chiar credeți că Dumnezeu este un fel de gealat gata să ne îndeplinească cele mai murdare treburi?

Multe intenții de rugăciune înscrise în pomelnice fac referire la dezlegarea cununiilor. Că, vezi Doamne, Maricica tot înaintează în vârstă, dar nu se mai mărită. În concluzie, i-a legat cineva cununiile. Știți ce sunt cununiile, nu? Acelea, da, care se pun pe cap mirilor la cununia religioasă pentru a evidenția statutul regal al soților și al familiei. E ca și când Maricica ar fi avut și ea o pereche de cununii în șifonier sau cine știe pe unde și, pe când nu era atentă, cineva – vreo vrăjitoare, cel mai probabil – i le-a legat cu o sfoară sau cu mai știu eu ce. Și tocmai de aia nu se mai marită biata de ea. Really? Păi, sau suntem creștini sau ce suntem? Și dacă tot doriți să vă dezlegăm cununiile, aduceți-le la biserică, așa legate cum sunt, că știm câțiva cercetași care se pricep la noduri.

Și până la urmă, de unde toată insistența asta că toți trebuie să ne căsătorim? Gura lumii să fie cauza? Dacă așa e, Sfântul Pavel știe să o închidă cel mai bine: “Aşa că cel ce îşi mărită fata bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” (I Corinteni 7, 38). Nu știați că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi? Că unii se nasc cu vocația de a se căsători, iar alții nu? A nu se înțelege că toți cei care nu se nasc cu vocația de a se căsători trebuie să intre în mănăstire. Pot să-și păstreze foarte bine castitatea și ca laici. Sau, dacă tot insistă, se pot căsători pentru ca, mai apoi, să aibă de ce/cine să divorțeze.

Să revenim la pomelnice. Ce ar trebui să scriem pe ele? Este suficient să scriem numele de botez ale celor pentru care vrem să ne rugăm. În ceea ce privește intenția pentru care ne rugăm, ar trebui să avem convingerea că Dumnezeu o știe. Ba chiar mai bine decât noi. Iar dacă suntem minți înguste și ne îndoim că Dumnezeu ar avea această capacitate, putem să adăugăm scurt: pentru interviul de angajare, pentru convertire, pentru sănătate etc. Dar nu e nevoie să detaliem diagnosticul dat de doctor, mai ales că există probabilitatea ca Dumnezeu să ne fi stabilit un altul. Deci numele – prenumele, mai exact – sunt suficiente.

Preotul, dacă este onest, le va pomeni ÎN TAINĂ la Proscomidie – partea pregătitoare a Sfintei Liturghii. Iar dacă nu este onest..., va vedea el. La fel ca în cazul Sfântului Maslu, nici în cadrul Sfintei Liturghii nu există o ectenie anume pentru citirea cu voce tare a pomelnicelor. Însă, din nefericire, există parohii – deloc puține – care au introdus un program amplu de dedicații, fix în toiul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Preabunilor, oricât de mult ne-ar gâdila urechile auzul propriilor nume în cadrul Sfintei Liturghii, biserica nu trebuie transformată într-un fel de club de manele, cum nici preotul nu trebuie să se facă lăutar. Nu aveți nevoie de confirmarea audio a faptului că preotul își face treaba, Dumnezeu vă știe intențiile și vă primește jertfele, chiar dacă preotul ar putea uita de ele.

Încă un amănunt, extrem de important: preotul nu poate suplini rugăciunile noastre. Nu mergem la preot pentru că noi nu avem timp să ne rugăm. Mergem pentru că vrem ca preotul să ni se alăture în rugăciune. Așadar, preotul nu suplinește rugăciunile, ci le plinește!

vineri, 1 iunie 2018

La mulţi ani, copilărie!



Nu ştiu cum şi nici de ce, dar de Ziua Copilului m-am trezit fredonând: „Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii…” – da, da, cântecul acela preluat de Guess Who - şi am ţinut-o aşa toată ziua. Lăsând deoparte critica epocii de tristă amintire, pionier fiind pe-atunci, chiar îmi doream cu fervoare să vină anul 2000 şi să las copilăria cu toate problemele ei în urmă. Atunci, ca mai toţi copiii necopţi, aş fi vrut să fiu cum sunt acum, iar acum..., ghiciţi ce? Păi, da, aş vrea să fiu cum eram atunci! Şi am o vagă bănuială că lucrurile nu s-au schimbat prea mult şi că tinerii, copiii anilor 2000, aşteaptă şi ei, la fel, cu nerăbdare să crească.

Şi de ce nu ar sări şi tinerii de azi peste copilărie, mă rog? Doar au aceleaşi motive pe care le-am avut şi eu. Cât să mai suporte şi ei viaţa aceasta îngrădită de părinţi şi de şcoală şi de toate regulile imposibile de pe lume? Gata cu dependenţa de toţi şi de toate! Să vină imediat timpul când tinerii vor hotărî singuri cum să se îmbrace şi ce să mănânce, când îşi vor face singuri programul şi când nu vor mai avea teme, când vor putea să stea pe-afară până în zori şi când vor putea să iubească cât vor şi pe cine vor ei; yupiii, să vină!!

Da, prieteni tineri, dar vor veni şi facturile, şi grija pentru ziua de mâine, şi ruptul de oase la serviciu, şi lupta exasperantă pentru o funcţie mai bună, şi surmenajul… Şi, mai apoi, ca o binecuvântare, vor veni şi copiii. Şi aşa, veţi lua o gură mare de oxigen şi veţi spune că tot efortul acesta şi toată graba nebună cu care aţi ars etapele tinereţii au meritat. Şi veţi avea dreptate, copiii chiar merită totul. Dar ştiţi ceva? Şi copiii voştri vor creşte şi, la rândul lor, vor vrea şi ei să hotârască singuri cum să se îmbrace, şi cât să stea pe-afară, şi pe cine să iubească. Vor vrea şi ei - micii piromani - să-şi dea foc copilăriei. Iar voi îi veţi privi aproape neputincioşi şi veţi fi stupefiaţi că propriile odrasle vă vor repeta greşeala de a fi ieşit înainte de vreme din copilărie.

Aşadar, preabunii mei prieteni, vă întreb – deloc retoric - din nou: de ce să nu vă bucuraţi de cel mai curat timp al vieţii, de ce să nu mai copilăriţi? Nu faceţi greşeala pe care şi eu am făcut-o, ci mai rămâneţi copii, mulţi ani de-acum, cât mai mulţi ani!

luni, 7 mai 2018

După plată, și răsplată!



Băh, sunteți nebuni? Cum de rezistați, cine vă plătește?” – se minuna un bun prieten care rezistase abia două-trei zile alături de șefii cercetași, în metriză, într-o tabără de vară. Pe moment, m-a distrat reacția lui, dar ultima lui întrebare – „Cine vă plătește?” – îmi tot revine frecvent în minte. Și gândesc că, deși ar părea greu de crezut, cineva chiar ne plătește și o face destul de bine. Dar plata nu ni se face în bani, căci noi suntem cercetași, nu mercenari. Banii nu ne pot aduce zâmbetul în inimi atunci când ne pregătim rucsacurile pentru o nouă tabără. Nu datorită banilor dormim iepurește în noaptea dinaintea plecării în drumeție, așteptând cu nerăbdare să ne punem bocancii în picioare și să o luăm din loc. Dacă am fi primit plata în bani, am fi ieșit pe uși cu capul plecat, așa cum mulți pleacă la serviciu, sperând să ne întoarcem cât se poate de repede în confortul căminelor. Chiar, ați văzut vreodată vreun cercetaș îmbrăcat în uniformă și cu rucsacul în spate, ieșind pe ușa casei altcumva decât cu pieptul în față și cu fruntea sus?

Și totuși, cine ne plătește și care ne e plata? Ne plătește fiecare frate mai mic, lupișor sau cercetaș, și fiecare soră mai mică, pui de lup sau cercetașă. Ne plătesc cu teancuri de zâmbete și de voie bună. Ne plătesc cu îmbrățișări pline de energie și cu jocuri vesele, copilărești. Ne plătesc cu bunătatea și cu altruismul lor. Ne plătesc cu fiecare participare la activitățile pe care le propunem. Ne plătesc cu lacrimi de despărțire și cu dorința lor de a ne revedea în curând. Ne plătesc cu setea lor de a cunoaște și cu creșterea lor frumoasă. Ne plătesc și cu neprețuite rugăciuni și liturghii sfinte. Ne plătesc cu vârf și îndesat. Și, sincer, ce altă plată ne-ar mai trebui!?! De fapt, cei mai câștigați din toată această afacere suntem noi, formatorii tinerilor cercetași, pentru că nu ne mai scăldăm în autosuficiență și în mediocritate, ci suntem nevoiți să apelăm până și la cele mai ascunse resurse de energie și de creativitate din noi.

Bineînțeles că ar putea părea extrem de dificil să contrapui legile și principiile cercetășești unei lumi care – în numele unei libertăți prost înțelese – promovează cu insistență supraexploatarea resurselor, anticlericalismul, ipocrizia, indisciplina, escrocheria, concurența acerbă ș.a.m.d. Și uneori chiar așa și este. Dar cu cât efortul depus pentru răspândirea valorilor cercetășești-creștine printre tineri este mai mare, cu atât mai mare este și plata de aici, de pe Pământ, dar și răsplata de după, în veșnicie, alături de Isus, prietenul celor „mai mici” dintre frații săi și ai noștri. Aceasta este motivația și convingerea noastră. De aceea și rezistăm. Iar rezistența noastră – cu sau fără hashtag – nu vine din noi, ci vine de la Hristos, cel mai bun plătitor al întregii lumi. Iată, așadar, de ce rezistăm. Iată și care ne e plata. Și acum, pe bune, doar nu credeați că metrizele cercetașilor își permit să muncească pro bono!

miercuri, 18 aprilie 2018

Oameni buni şi frumoşi



De data aceasta vreau să vă vorbesc despre prietenii mei. Ar trebui să-i ştiţi, deja. Sunt tineri şi tinere, elevi şi eleve, cercetaşi şi cercetaşe, sunt fraţi şi surori. Şi mai sunt ceva: ei sunt dovada că oraşele noastre, ţara noastră, întregul pământ, colcăie de oameni buni şi frumoşi. Spun că ar trebui să-i ştiţi, pentru că sunt genul acela de oameni care îţi intră în inimă doar prin simplitatea gesturilor lor şi prin naturaleţe, pentru că nu aveați cum să nu vă împiedicați și domniile voastre de ei până acum.

Ei sunt acei tineri care nu se grăbesc să crească, sunt cei care nu-şi ard copilăria, ba dimpotrivă, chiar, îi oferă acesteia răgaz suficient. Şi cu toate acestea comportamentul lor nu este mai deloc unul copilăresc pentru că reuşesc să fie serioşi în multe lucruri. Sunt cumpătaţi şi generoşi, sunt curajoşi şi plini de energie, sunt harnici şi curaţi, sunt fii bravi şi fiice bune. Şi mai sunt cumva, sunt cât se poate de riguroşi în ceea ce priveşte credinţa, căci datorită lor credinţa mea e mai tot timpul tânără.

Ei sunt prezentul nostru, mai mult decât viitorul. Spuneam şi cu altă ocazie că, de fapt, viitorul nostru nu e responsabilitatea lor, ci depinde doar de noi şi de mila Tatălui Ceresc. Nu le putem pasa lor o sarcină atât de însemnată. Este mai lesne, aşadar, şi pentru noi, şi pentru ei, ca ei să ne fie prezentul. Dar pentru aceasta trebuie să le oferim timp şi să îi ascultăm – nu doar să îi auzim –, trebuie să îi responsabilizăm şi să le oferim încredere, trebuie să ne consumăm şi să ne facem noi mici, pentru ca ei să crească.

Ei, şi acum, după atâta propagandă, sunt convins că vreţi să ştiţi şi unde i-am cunoscut pe aceşti prieteni buni şi frumoşi, ca să ştiţi şi voi unde să îi căutaţi, nu? Păi…, pretutindeni! Căutaţi-i peste tot: în biserică şi prin şcoli, pe stradă şi prin baruri, în parc şi pe munte, în cartier şi în propriul bloc, pe Facebook şi pe Instagram, căci, aşa cum spuneam la început, colcăie pământul de ei. Dar, atenţie, e musai să fiţi siguri că vă doriţi astfel de prietenii, altfel riscaţi să renunţaţi la siniubire şi să deveniţi voi înşivă oameni mai buni şi mai frumoşi!

marți, 17 aprilie 2018

Tinerii sunt prezentul

Foto: INTC

Circulă în folclorul românesc o serie de aforisme care nu numai că îmi displac, dar mă şi irită nespus. Iată câteva dintre acestea: „Să nu faci ce face popa”, probabil din cauză că… „Popa e popă şi în şanţ”; sau „Bătaia e ruptă din Rai”, şi dacă chiar aşa e, atunci la cât am văzut eu din Rai, îmi e suficient; „Era mai bine pe vremea mea” sau „pe vremea lui X”; „Eşti mai mic, eşti vinovat”; „Tinerii nu mai sunt ce-au fost”, în sens peiorativ, desigur; sau „Tinerii sunt needucaţi” etc. Vă propun să ne oprim numai la ultimele dintre acestea, cele referitoare la tineri.

Minţi scurte, aşa cum ne ştim, uitam mult prea uşor de dificultăţile pe care şi noi le-am întâmpinat în adolescenţă. Suntem precum nostalgicii după vremurile totalitariste care au uitat de problemele deosebit de grave ale „epocii de aur” şi au reţinut numai că toată lumea de atunci avea serviciu şi casă. Ne place să ne amintim doar de cât de frumoşi şi de deştepţi am fost şi de cum dădeam noi „Bună ziua!” oamenilor de pe stradă. Ce vreau să spun este să fim deosebit de prudenţi atunci când îi etichetăm pe cei din jur, deoarece ne paşte pericolul de a cădea în păcatul generalizării. În special când e vorba de tineri.

Numărându-i pe toţi prietenii mei tineri – deşi este loc şi pentru mai mulţi – nu am cum să nu mă consider binecuvântat. Iar printre aceşti prieteni, încă nu am găsit vreunul pe care să-l consider în totalitate Domnişorul sau Domniţa Problemă. Tineri cu probleme, da, sunt o grămadă, dar „tineri problemă”, încă nu mi-au văzut ochii. Și câţi dintre noi îşi fac timp să le asculte problemele înainte de a-i eticheta şi de a-i condamna? Câţi dintre noi îi privim cu bucurie pe adolescenţi, indiferent de cum le place să se îmbrace sau de cât de scurt/lung au părul? Câţi ştim că cicatricile de pe mâna vreunui tânăr pot ascunde pierderea unei persoane dragi? Câţi dintre noi îi şi amintim pe aceştia în rugăciunile noastre?

Vorbeam la început de aforisme care mă irită la culme. Iată încă unul: „Tinerii sunt viitorul nostru”. Nu, dragilor, eu nu pot fi de acord cu această sentinţă. De ce să fim laşi, de ce să punem pe umerii lor, încă fragezi, această imensă responsabilitate? Viitorul nostru, e viitorul nostru, punct! Noi îl creionăm, de noi depinde şi de Bunul Dumnezeu. Să nu mai tot încercăm să le pasăm altora propriile sarcini. Aşadar, tinerii nu sunt viitorul nostru, dar, în schimb, ei ar putea fi prezentul nostru. Cum aceasta? Simplu. Putem începe prin a nu-i mai desconsidera, prin a le acorda încredere şi prin a-i responsabiliza, adică prin a le da sarcini care să îi facă să se simtă utili. Hiperprotecţia parentală este una dintre marile piedici în ceea ce priveşte dezvoltarea tinerilor. Un adolescent care nu ştie să cureţe o ceapă, din cauză că i se tot repetă că este extrem de periculos să mânuieşti cuţitul, sau care nu ştie să schimbe un bec ars, spre exemplu, este un tânăr cu handicap.

Revin acum la greşeala de a eticheta tineri şi oameni după aspect. Dacă tot avem o problemă cu memoria şi uităm că Dumnezeu nu se uită la aparenţe, ci la inima omului, atunci nu consider a fi un păcat grav să ne tatuăm pe frunte – ca să le vedem ori de câte ori ne privim în oglindă – cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi/I Samuel XVI, 7). Şi încă ceva, mai mult decât de predicile şi de discursurile noastre pline de reproş, tinerii au nevoie de exemplul nostru bun.


sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Asumare


Astăzi, 27 ianuarie, este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, zi care, din nefericire, trece aproape nebăgată în seamă, în România. Cauza acestui fapt este cu siguranță cosmetizarea perpetuă a istoriei noastre naționale. Bineînțeles că după aceste rânduri aștept să fiu pus la zid și considerat anti-român, cumpărat de agenturile meschine și trădător de țară, dar îmi asum acest risc încă de la început. De fapt, chiar despre asumare este vorba în cele ce urmeză, despre asumarea propriului trecut. Și când vorbesc de trecutul nostru, vorbesc și de uciderea și deportarea sutelor de mii de evrei de către autoritățile civile și de către armata României în perioada 1937-1944.

Nu voi aminti aici decât trei momente, poate cele mai sângeroase, ale anului 1941. Pogromul de la București (21-23 ianuarie) – atunci când, în timpul revoltei legionare conduse de Horia Sima, au fost uciși în Pădurea Jilava și la abatorul capitalei peste 120 de evrei. Pogromul de la Iași (27-29 iulie) a fost inițiat de Ion Antonescu în cadrul planurilor de epurare etnică numit „Curățirea terenului”. Se estimează că în timpul acestui pogrom planificat și executat de autoritățile române și de armată au fost uciși cca. 14.000 de evrei, ceea ce însemna o treime din populația evreiască – care era și majoritară până atunci – a Iașului. În timpul masacrului de la Odesa (22-25 octombrie) – cunoscut și ca „pata rușinoasă de pe obrazul armatei române” – au fost violați, împușcați, spânzurați, arși de vii sau aruncați în aer peste 25.000 de civili evrei (copii, femei, barbați și bătrâni), de către militarii români. Alți 45.000 de evrei din Odesa au fost trimiși în lagărul de la Bogdanovca, unde și ei au fost uciși.

Pentru compatrioții noștri ignoranți, acestea pot fi informații noi, de necrezut. Și cine-i poate condamna, atâta timp cât în școli încă se predă o istorie romantică a României? Însă pe cei care știu toate aceste evenimente dar preferă să le caute justificare, considerând că patriotism înseamnă ascunderea mizeriei sub preș, pe aceia am putea să îi numim lejer complici la holocaustul de pe teritoriul administrat de români până în 1944. Închei, cerându-mi iertare în numele bunicilor care poate au participat și ei – cu voie sau fără voie, cu știință sau cu neștiință – la genocidul evreilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și am speranța că Dumnezeu va ierta României acest păcat, dar pentru aceasta e nevoie ca și noi să îl recunoaștem și să îl spovedim. Cum am putea privi viitorul cu speranță, dacă nu ne asumăm și trecutul întreg?


vineri, 1 decembrie 2017

La mulţi ani, de Ziua Naţională, dar nu chiar tuturor!

Mănânci seminţe în faţa blocului şi scuipi cojile pe jos? Arunci mucurile de ţigară şi ambalajele pe stradă? Arunci resturi din maşină? Laşi gunoi în urma ta? Scuipi pe stradă? Asculţi muzică cu volumul la maxim, deranjând vecinii? Scrijeleşti pereţi sau copaci? Dar inimi, scrijeleşti?

Îţi răneşti familia? Îţi loveşti copiii şi soţia? Îţi urăşti părinţii? Uiţi de ei? Îţi minţi familia? Risipeşti banii familiei la păcănele sau la alte jocuri de noroc? Te doare la bască de educaţia copiilor tăi? Îţi trădezi/înşeli apropiaţii? Eşti turnător? Ai mai tot timpul o problemă cu colegii de serviciu şi cu vecinii? Te răzbuni?

Urăşti minorităţile etnice şi religioase? Distribui pe Facebook articole cu mesaj xenofob/şovinist? Eşti anti-european? Eşti extremist de vreun fel? Votezi politicieni imorali? Te bucuri să primeşti pomeni electorale? Vrei să te îmbogăţeşti, indiferent de mijloace? Consideri că hoţii sunt băieţi descurcăreţi? Furi?

Uiţi să te rogi pentru România? Uiţi să te rogi? Calci în picioare valorile morale/creştine? Predici ura? Îţi urmăreşti doar propriul interes? Faci totul doar contra cost? Crezi că Ziua Naţională înseamnă ţuică şi sarmale? Consideri că e o pierdere de vreme să înveţi cine au fost corifeii Marii Uniri?

Dacă răspunsul la aceste întrebări este pozitiv, atunci să mă scuzi, dar ţie chiar nu îţi pot spune: „La mulţi ani, române!”. De fapt, tu nici măcar nu te poţi numi român. Cel mult, te poţi numi compatriot, dar fără a avea vreo legătură cu patriotismul. Ţie, să-ţi urez ani mulţi, nu pot şi nici nu vreau. Vreau, în schimb, să le urez de bine celor care răspund negativ, ba chiar se simt intrigaţi de toate întrebările înşirate mai sus. Vouă, buni români, vă spun din suflet: La mulţi ani, să creşteţi şi să vă inmulţiţi!

luni, 14 august 2017

Dumnezeu în concediu


Deşi luna Cuptor şi-a încheiat socotelile pe anul acesta, încă suntem în cuptor şi mulţi dintre noi încă sunt în vacanţă. Moment numai bun şi pentru Dumnezeu ca să îşi ia liber vreo câteva săptămâni, am putea crede. Aşadar, până prin septembrie, zic s-o lăsăm mai moale şi cu rugăciunea, şi cu mersul la biserică, dar şi cu faptele de milostenie. De ce? Pentru că dacă ne-am ocupat în toate posturile anului bisericesc de sufleţel, a cam venit şi sezonul să îi dăm trupului ce e al trupului, nu-i aşa?

Aşa ar putea fi, dar numai dacă am şi reuşi să ne întoarcem din concediu cu bateriile încărcate. În schimb, trebuie să recunoaştem că în aceste escapade estivale consumăm la maxim şi puţina încărcătură care se mai afla în noi şi că revenim acasă chiar mai extenuaţi decât atunci când ne apucaserăm de bagaje. Şi abia ne revenim – fizic, vorbind – după alte două-trei zile şi pornim să îl căutăm din nou pe Dumnezeu şi-l implorăm să-şi scurteze vacanţa, pentru că nu mai avem strop de vlagă în noi. Căci aşa ne-am odihnit în concediu..., de ne-am rupt de oase!

Şi atunci ce-am putea face pentru ca vacanţa să ne priască? Nimic mai simplu: să îl luăm şi pe Dumnezeu cu noi, să nu-i lasăm nici o zi de concediu! Să ne respectăm programul personal de rugăciune ca şi când am fi acasă. Să căutăm cea mai apropiată biserică de locul în care vom merge, înainte de a pleca de acasă, şi, la fel, să ne programăm în zilele de duminică şi de sărbătoare participarea la Sfânta Liturghie. Cât despre faptele bune..., cred ar fi suficient ca în concediu să fim atenţi să nu-i aruncăm celui de lângă noi nisip, nici pe cearşaf şi nici în ochi.

La urma urmei, nu ne dorim cu toţii să mergem în vacanţă cu familia şi cu cei mai apropiaţi prieteni? Cum am putea, atunci, să nu-l invităm şi să nu-i facem loc alături de noi şi celui mai de seamă dintre toţi aceştia!?!