10 pași până la Crăciun

La fel ca în ultimii ani, orașele noastre și magazinele au furat startul și s-au pregătit de Crăciun, cu 2-3 luni înaintea evenimentului. Ceea ce nu poate fi decât un câștig. În primul rând, desigur, pentru cei care și-au pus atât de devreme ghirlande în vitrine și Jingle Bells în boxe, cu scopul de a-și impresiona clientela. Însă, ținând cont de mesajul Mântuitorului: “Fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”, și creștinii cumsecade pot fi avantajați dacă vor învăța de la neguțătorii Crăciunului că ești mai câștigat cu cât perioada de pregătire a marii sărbători este mai lungă.

De aceea, cele 40 de zile de post dinaintea Sărbătorii Nașterii Domnului nu trebuie considerate o corvoadă, ci un dar din partea Bisericii, care să ne ajute să ne pregătim cum se cuvine – atât trupul, cât și inima, și mintea – pentru venirea în lume a Mântuitorului. În cele ce urmează, vă voi da câteva idei care să vă ajute în acest sens. Vă invit, așadar, ca în perioada postului să parcurgeți următorii 10 pași, pentru a ajunge la Crăciun cât se poate de pregătiți.

1. Răbdarea. Când eram mici și abia așteptam să gustăm cozonacul fierbinte din cuptor, mama ne cerea să avem răbdare, ca să nu se încrudeze. Lumea aceasta are orice, mai puțin răbdare. Iar perioada sărbătorilor este una în care cu toții vom vrea să fim primii: în trafic, în magazine, în locurile din față la serbări... Dacă ne dorim ca Sărbătoarea Nașterii Domnului să nu se transforme în aluat încrudat și să ne provoace indigestie, trebuie să avem răbdare cu ea și să îi oferim timp.

2. Renunțarea. Cea mai cunoscută în post este renunțarea la carne. Dacă e făcută cu smerenie, din dragoste față de Dumnezeu, poate ajuta. Altfel, devine doar un regim alimentar în urma căruia sperăm să mai dăm jos din kilograme. Dar mai sunt o mulțime de alte lucruri la care putem renunța, trebuie doar să îl alegem pe cel care se interpune cel mai adesea între noi și Dumnezeu. Mă refer, în special, la dependențele de tot felul: rețelele de socializare, jocurile video, televizorul, consumul de alcool sau de țigări, consumerismul, anturajul nesănătos etc. Vom ști, cred, fiecare la ce trebuie să renunțăm pentru a-i face mai mult loc lui Dumnezeu în viețile noastre.

3. O devoțiune specială. Iar dacă tot ne-am propus să îi facem mai mult loc lui Dumnezeu în viața noastră, atunci cel mai potrivit ar fi sa umplem acest loc cu o devoțiune specială. O rugăciune pe care să o facem zilnic. Sau să participăm la o rugăciune comunitară, în plus față de Sfânta Liturghie. La un moment de Adorație Euharistică, spre exemplu.

4. Rugăciunea în familie. Spunem adesea despre Nașterea Domnului că este o sărbătoare a familiei. Așa și este, dar e sărbătoarea Sfintei Familii, aș mai adăuga. Ar fi minunat să ne pregătim de acest mare praznic și printr-un moment zilnic de rugăciune în familie. Poate rostirea unui rozariu sau măcar a unei decade. Sau poate recitirea unui text scripturistic, înaintea cinei, cu toți membrii familiei adunați în jurul mesei. Oare câte familii creștine fac lucrul acesta în mod obișnuit?

5. Colindele. La fel, ar fi foarte frumos să repetăm 1-2 colinde, împreună cu cei din casă. Fiecare cu talentul lui muzical. Să fie cântece cu texte inspirate din Scriptură, bineînțeles, și nu sorcove. Așa ne-am putea surprinde gazdele care ne vor invita în această perioadă sau chiar pe proprii oaspeți. Și, desigur, ar fi frumos să participăm la un concert de colinde în comunitate, mai ales dacă va fi vorba de un concert caritabil.

6. Presepiul. Pentru cei care nu știu, presepiul este reprezentarea scenei Nașterii Domnului cu ajutorul figurinelor. În ultimii ani vedem presepii și în România, în centrul orașelor sau în vitrinele magazinelor, de dimensiuni mai mici. Primul presepiu a fost realizat de Sfântul Francisc de Assisi, la Greccio, în 1223, cu animale reale, pentru a recrea cât mai fidel atmosfera de la Betleem. Nu vă voi invita să băgați animale mari precum vitele sau măgarii în case, dar reproduceri ale acestora, dimpreună cu cele ale lui Iosif, Maria și Isus, vă pot ajuta să conștientizați lipsurile materiale ale întrupării lui Dumnezeu și adevăratul spirit al sărbătorii. La fel, împodobirea brazilor cu decorații discrete, făcute din materiale naturale, ne poate aminti de simplitatea sfântă a nopții de Crăciun.

7. Decorațiunile. Cică decorațiunile aflate în trend i-ar ajuta pe unii să simtă așa-zisa magie a Crăciunului. Eu cred că am avea mai mult de câștigat dacă le-am folosi doar pe cele pe care le avem deja și nu am mai cumpăra nici măcar un globuleț. Bugetul pentru acestea trebuie să fie cheltuit, totuși, dar nu pentru noi. Încă ceva, atunci când ne decorăm casele de Crăciun, predominante ar trebui să fie simbolurile creștine și nu cele comerciale.

8. Fii Sfântul Nicolae. Să primești cadouri e minunat, dar nu acestea sunt esența Crăciunului. După ce vom conștientiza că am primit deja cel mai de preț cadou, întruparea lui Dumnezeu, orice capriciu pe care cei dragi ni l-ar putea oferi va deveni lipsit de importanță. Să-i înapoiem Domnului, în acest post, ceea ce ne-a oferit. Păstrând distanța față de febra cumpărăturilor și de consumerismul ce caracterizează aceast timp, cu siguranță vom putea să punem deoparte ceva bani pentru cei aflați în nevoie.

9. Spovada. Nu ne-am putea bucura pe deplin de Sărbătoarea Nașterii Sfinte fără să fi trecut prin ceremonialul împăcării cu Dumnezeu, deci fără să ne fi mărturisit păcatele. Febra curățeniei făcute în cămine, înaintea marilor sărbători, și a reînnoirii garderobei trebuie să devină virală și în ceea ce privește curățirea sufletelor, locul în care Isus dorește să se renască. Căci ce folos, dacă vom curăți doar partea exterioară a blidelor?

10. Liturghia de Crăciun. Bunii creștini știu că Nașterea Domnului – ca toate marile sărbători –, fără Liturghie, este ca legumele de import, fără niciun gust. Euharistia este sursa și culmea vieții creștine, adică locul de unde ne alimentăm credința și unde tot ceea ce facem în viața noastră primește un scop final, îndumnezeirea. Etimologic vorbind, Euharistie înseamnă mulţumire, dând de înţeles că prin acest Sacrament noi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru întruparea sa și pentru jertfa sa răscumpărătoare, momente reluate în desfășurarea fiecărei Sfintei Liturghii. Bunii creștini nu se vor lăsa deci distrași de aromele care vor umple atmosfera târgurilor de Crăciun, știind că ceea ce va da gustul zilelor de sărbătoare este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Nașterii Domnului.

*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Despre autoritate

Luca 20, 1-8

Suntem în ultima săptămână din viața pământească a lui Isus. Domnul este aclamat de mulțimi la intrarea în Ierusalim, apoi îi alungă pe vânzătorii care transformaseră Templul în peșteră de tâlhari și începe să predice poporului. Deranjați de atitudinea și de prezența lui Isus în Templu, mai marii israeliților – preoţii cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii – căutau motive pentru a-l putea condamna. Așa că se apropie de el și îl întreabă cu ce putere, cu ce autoritate face aceste lucruri. Cunoscându-le șiretlicul, Isus îi întreabă despre botezul lui Ioan: Era din cer sau de la oameni? Evident, mai marii religioși ai Ierusalimului nu recunoșteau autoritatea dumnezeiască în numele căreia își desfășurase misiunea Botezătorul. Nu i-ar fi recunoscut deci această autoritate nici lui Isus. De fapt, nu asta îi interesa pe ei, ci, cum spuneam, să obțină dovezi pentru a-l condamna pe Hristos. Și de aceea nici Isus nu le-a dat satisfacția de a le răspunde.

Vă invit să vorbim puțin despre această chestiune a autorității. Cu toții înțelegem foarte bine cuvântul acesta, autoritate, care exprimă stăpânirea, controlul. Noi înțelegem ce înseamnă și să fii sub autoritate, dar și să deții autoritatea. Pentru că am întâlnit autoritatea încă de când am fost mici, în propriile case, atunci când ne aflam sub autoritatea părinților noștri. Apoi la școală, când ne aflam sub autoritatea profesorilor. La fel și pe stradă, atunci când ne aflăm sub autoritatea unor reguli sau legi, precum cele de circulație, impuse de stat. Suntem deci obișnuiți cu ideea de a ne afla sub o autoritate. Dar, în același timp, și noi am primit autoritate asupra altora. Ca părinți, ca profesori sau formatori, ca șefi la serviciu... Mai multă sau mai puțină.

Când vine vorba de Hristos, autoritatea este o realitate foarte diferită de cea a omului. În mâinile omului, puterea devine bogăție, stăpânire, silnicie, război și moarte. În cazul Mântuitorului puterea devine umilință, slujire, iertare, iubire și viață. Slujire care dă viață și nu exploatare și moarte! Atotputernicia lui Dumnezeu este diferită de felul în care ne-o închipuim noi și ni s-a revelat pe cruce. Adevărata autoritate este să te pui mai jos decât ceilalți. Adevărata putere este slujirea: “Că Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca el să slujească şi să‑și dea viața răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Și mai știm că Isus pune în practică ceea ce spune şi ceea ce cere să se facă.

În concluzie, Mântuitorul ne-a arătat că a avea autoritate înseamnă a-i sluji pe ceilalţi, că a fi puternic înseamnă a fi bun şi mărinimos, că a fi bogat înseamnă a te lăsa sărăcit pentru ceilalţi și că a fi cel dintâi înseamnă a lua locul celui de pe urmă. Aceasta este unica metodă prin care ne putem impune autoritatea asupra celorlalți, conform voinței lui Dumnezeu. Amin!

Dumnezeu ne caută

Luca 15, 1-10

“Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” – iată contextul în care Mântuitorul spune cele două pilde asemănătoare: a oii rătăcite și a banului de argint pierdut. Iar după acestea două urmează pilda fiului risipitor. Scopul acestor trei pilde este să scoată în evidență inima bună a lui Dumnezeu și efortul său neîncetat de a ne căuta pe fiecare.

În cazul parabolei oii rătăcite, suntem surprinși să-l vedem pe păstor că își lasă 99 de oi, pentru a pleca după una pierdută. Ce păstor responsabil și-ar lăsa 99 de oi singure, pentru a o cauta pe una care s-a rătăcit? Și de ce se bucură acest păstor atât de mult pentru găsirea acelei oi? Oare nu e firesc ca animalele să se mai și piardă? Îmi amintesc că, într-o drumeție în Buila-Vânturarița, l-am întrebat pe un cioban dacă sunt urși în zonă. Și mi-a răspuns că sunt, pentru că tocmai ce găsise o capră ucisă de un urs, dar că oricum capra era una dintre acelea care părăseau turma, deci nu o considera ca fiind o pierdere.

La fel de mare vedem că e și bucuria femeii care și-a găsit banul de argint. Și noi am mai pierdut bani sau lucruri importante și am răsuflat ușurați, și ne-am bucurat, atunci când le-am găsit. Dar nu putem spune că și noi am făcut petrecere după ce ne-am găsit telefonul pierdut. Așadar, nu este și reacția acelei femei una exagerată? Nu, dacă suntem conștienți de faptul că banul pierdut suntem fiecare dintre noi. Doar că noi avem imprimat în ființa noastră nu chipul regilor și al liderilor pământului, precum monedele, ci chipul lui Dumnezeu, împăratul Cerului. Iar lucrul acesta ne face extrem de valoroși. Și de aceea Dumnezeu se bucură de găsirea noastră, împreună cu toți sfinții săi.

Să nu ne amăgim crezând că ne putem număra cu banii de argint care nu s-au pierdut. Cu toții suntem bani pierduți, dacă ținem cont de o interpretare simbolică în care cei zece bani de argint sunt toate ființele raționale create de Dumnezeu, adică cele nouă cete îngerești, plus omenirea, cea de-a zecea. Și acei oameni care se se vor lăsa găsiți de Dumnezeu, adică cei care se vor pocăi, vor fi puși împreună cu cetele îngerilor. Însă cei care se ascund de bună voie și deplin conștienți în negura păcatelor, vor fi pierduți pentru totdeauna, pentru că ei înșiși nu au dorit să fie găsiți de Dumnezeu.

Concluzia acestor parabole este aceea că Dumnezeu ne caută neîncetat. Și e o mare bucurie să știm că nu suntem niciodată abandonați, că Dumnezeu nu își abandonează niciodată căutarea, așa cum fac salvatorii în anumite situații, atunci când consideră că șansele de supraviețuire ale celor căutați sunt nule. Dumnezeu ne caută, până când ne găsește. Să ne imaginăm neliniștea prin care am trece dacă ne-am pierde portofelul cu toate actele, cu cartea de identitate, cu permisul de conducere, cu carduri, cu tot. Am anunța imediat pe Facebook pierderea portofelului și i-am ruga și pe prieteni să ne distribuie postarea, sperând că îl vom găsi. V-am cerut acest exercițiu de imaginație pentru a înțelege mai bine mobilizarea întregului Cer în căutarea noastră, pentru că noi suntem cu mult mai presus decât o oaie rătăcită sau un bănuț de argint sau un portofel cu acte. Suntem cei pentru care Isus a lăsat Cerul, ca să ne caute. Să-l lăsăm deci pe Isus să ne găsească și, mai mult, așa cum spunea Sfânta Tereza a Pruncului Isus, să îi oferim inimile noastre ca tabernacol, împărtășindu-ne cu vrednicie la fiecare Sfântă Liturghie. Amin.

Cui i s-a dat mult, mult i se va cere

Luca 12, 42-48

“Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”... Ce înseamnă aceste cuvinte auzite astăzi în Evanghelie? Le-am mai auzit desigur și cu alte ocazii, pentru că sunt printre acele sentințe biblice care au intrat în limbajul comun. Le găsim parafrazate chiar și în benzi desenate sau în filme celebre precum Spider-Man, atunci când unchiul lui Peter Parker îl atenționează pe acesta spunându-i: “Cu o putere mare, vine și o mare responsabilitate”. Și, într-adevăr, “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” înseamnă că suntem responsabili pentru tot ceea ce am primit. Inteligența, timpul, bogăția, talentul, credința chiar, ne-au fost date pentru a-i ajuta pe ceilalți și, astfel, pentru a-l preamări pe Dumnezeu.

Contextul acestui paragraf este o pildă – care ne amintește de cea a talanților – prin care Isus ne pregătește pentru venirea sa neștiută. În această parabolă, Isus îl definește pe administratorul credincios și înțelept ca fiind cel care le dă mâncare oamenilor la timpul potrivit și care astfel îl înlocuiește cu brio pe adevăratul stăpân. Iar când stâpânul se va întoarce și îl va găsi pe acesta administrându-i bine resursele, “îl va pune peste toată avuţia sa”. Tot așa ni s-au încredințat și nouă diverse lucruri sau funcții sau carisme, iar Hristos se așteaptă ca pe toate acestea să le administrăm cu înțelepciune.

Mai apoi, Isus ni-l prezintă pe administratorul necredincios, cel care, în loc să-i hrănească pe oamenii lui Dumnezeu, îi maltratează, îi umilește şi trăieşte doar pentru propriile plăceri și propria lăcomie. Acest iconom infidel gestionează total greșit resursele stăpânului și, din această cauză, pedeapsa nu va întârzia: “sluga care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult”.

În final, Isus rezumă această pildă spunând: “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”. Însă cine sunt cei cărora li s-a încredințat mult? Să fie doar cei bogați sau doar cei cu coeficient ridicat de inteligență? Cu siguranță nu doar ei, pentru că tuturor ni s-a încredințat enorm. Spre exemplu, cu toții am primit din belșug harul lui Dumnezeu și la fel am primit și cuvântul său. Dar Dumnezeu ne-a mai oferit și alte daruri, pe lângă cele spirituale, diverse abilități, precum cele sportive sau artistice sau de comunicare. Totuși, nu doar sportivii, artiștii și influencerii sunt talentați sau dăruiți de Dumnezeu. La fel sunt și doctorii, și profesorii, și constructorii, și bucătarii, și corporatiștii, și IT-iștii, și scriitorii, ba chiar și preoții. Creați după chipul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi deține un minim de creativitate, de scânteie dumnezeiască, și conform evangheliei fiecare dintre noi este responsabil de administrarea acesteia.

Iar dacă nu dorim să ne numărăm printre cei infideli față de darurile pe care le-au primit – sau printre cei care s-au născut talente, dar care au murit speranțe, conform unui aforism celebru în lumea fotbalului –, să-i cerem lui Dumnezeu acea înțelepciune de a ști cum să ne folosim creativitatea, dimpreună cu toate celelalte daruri primite, conform voinței sale sfinte, în slujba aproapelui și a împărăției cerești. Amin!

 

Cereți și (poate) vi se va da

Luca 11, 9-13

“Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” ne promite Isus astăzi. Destul de tare, nu? Atunci, Doamne, aș vrea numaidecât vreo 20 de kilograme de ciocolată, ar putea cere unii dintre noi. Sau noul Duster, și-ar dori alții. Sau un milion de euro, așa, pentru zile negre. Sau să trăiesc 150 de ani, ca să prind și următoarea eclipsă totală. Însă este această promisiune făcută de Isus una fără condiții? Este Dumnezeu o entitate genială în stare să ne îndeplinească orice capriciu?... Este adevărat că astăzi am auzit în evanghelie că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate i se va deschide”, însă dacă vom examina contextul acestor cuvinte, vom descoperi și condițiile împlinirii lor.

Prima condiție pentru împlinirea promisiunii “Cereți și veți primi” este să cerem lucruri bune: “Dacă voi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”. Așadar, ceea ce cerem trebuie să fie considerat bun și de Dumnezeu. Oricât de mult le-am dori, Dumnezeu nu ne va da lucruri rele sau dăunătoare. Relația noastră cu Dumnezeu nu este una amicală în care să-i putem cere orice și să și primim. Alta e relația pe care o avem cu Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru și ca orice părinte bun știe ce ne poate fi de folos și ce nu. Desigur, îi putem cere orice lui Dumnezeu, așa cum fac toți copiii, însă va trebui să avem încredere că El ne va da doar ce e bun pentru noi. Iar cel mai bun lucru pe care Dumnezeu ni-l poate da este, iată, Spiritul Sfânt!

A doua condiție ca să primim lucrurile bune pe care le cerem de la Dumnezeu este încrederea fiului care îi cere pâine părintelui său știind că pâine va primi și nu piatră. Ne trebuie deci această credință de copii: că Tatăl Ceresc este cel mai bun părinte și că ne va asculta. Iar bunătatea lui Dumnezeu, din fericire, nu depinde de gândurile și de faptele noastre, de cât de buni sau de cât de răi suntem noi.

Iar cea de-a treia condiție, atunci când ne rugăm, este să nu fim pasivi și să așteptăm ca totul să ne cadă în cap din cer, ci să fim activi, energici și hotărâți: să cerem, să căutăm, să batem la uși. Altfel, dacă nu cerem din toată inima, cum am putea primi? Și dacă nu depunem efort și nu suntem statornici în căutarea noastră, cum am putea găsi?... Mai ales când vorbim de lucrurile spirituale care nu ne sunt tocmai la îndemână.

Sunt și unii care consinderă că, dacă Dumnezeu ne știe deja nevoile, nu mai trebuie să-i cerem ajutorul și că – spre deosebire de rugăciunile de mulțumire sau de laudă, spre exemplu – rugăciunea de cerere ar fi inutilă. Vedem totuși că Isus ne încurajează să ne rugăm: “Cereţi şi vi se va da!”... Sau, dacă suntem confuzi și nu știm ce să cerem în rugăciuni, îl putem cere pe Dumnezeu cu însușirile sale. Spre exemplu, să cerem roadele Spiritului Sfânt de care Sfântul Apostol Pavel le vorbea galatenilor: dragostea, bucuria, pacea; blândețea, bunătatea, caritatea; credincioşia, răbdarea și înfrânarea poftelor (cf. Galateni 5, 22-23). Și “Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”.

În încheiere, vă invit să ne gândim cu toții la intenția de rugăciune cu care am venit astăzi la biserică. Tot timpul trebuie să avem o astfel de intenție, și la Sfânta Liturghie, și la Rozariu, și la Adorație... (Vă reamintesc că degeaba ne rugăm pentru cel mai performant tip de aspirator robot sau pentru noroc în dragoste, dacă acestea nu sunt considerate de Dumnezeu folositoare pentru sufletele noastre.) Să ne rugăm din toată inima pentru intențiile noastre bune, încrezători precum copii că le vom primi, fiindcă Isus ne promite că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate, i se va deschide”. Amin!

Leadership creștin

Luca 9, 44-50

Evanghelia ne prezintă astăzi un mare flagel al acestei lumi de care nici măcar ucenicii nu au fost scutiți: dorința de putere. Într-un binecunoscut cântec al celor de la Pasărea Colibri se spune: “Mi-e lehamite de marșuri, de tromboane și plocoane, / De blazoane, de canoane și fasoane, / Fiindcă banul și puterea sunt pericole morale, / Circul vieții ne-a impus salturi mortale. (...) / Ploaia care va veni, le va potopi pe toate, / Să-ncercăm să facem noi un oraș fără păcate”. Și este adevărat că puterea este un mare pericol moral. Totuși puterea – și banul la fel – nu este intrinsec rea. Dumnezeu însuşi se descrie pe sine, lui Avraam, ca fiind Cel Atotputernic. Însă, în timp ce omul abuzează de putere pentru a-i oprima pe cei slabi sau pentru a crea războaie, Dumnezeu se dezbracă de atotputernicie, se face om neputincios și se lasă spânzurat pe cruce...

Dar să vedem și cine sunt cei care fac abuz de putere. Să fie vorba doar de liderii politici ai lumii? De tirani? Ce bine ar fi fost să fie doar ei! Din păcate, cu toții suntem contaminați de acest flagel, cu toţii suntem ahtiați după putere. La şcoală, la serviciu, la volanul maşinii în trafic, în conflictele ideologice, în comunitățile religioase și chiar și în familie, vrem să ne impunem, să fim primii şi astfel intrăm în competiție cu ceilalți. Dar competiția aceasta pentru deținerea puterii e doar o cursă de ogari în care, chiar dacă ieşi învingător, tot ogar rămâi.

Și ce opune Isus aceastei dorințe de stăpânire? Slujirea, o putere pentru ceilalți și nu asupra lor: “Cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mai mare” sau – la Marcu 10 și la Matei 20 – “Cine va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Adevărata măreție este, așadar, să te faci tu mai mic decât ceilalți. Iată definiția leadershipului pe care ne-o propune Isus: slujirea! Iar la spălarea picioarelor ucenicilor săi, Domnul ne-a descoperit și instrumentele leadershipului de tip creștin: ligheanul și prosopul.

Am citit recent cum într-o mănăstire cisterciană din Franța, după mulți ani în care condusese comunitatea, abatele a decis că este momentul să-și dea demisia și să lase locul unui alt confrate. Mai mult, pentru a nu-i știrbi autoritatea noului stareț, a părăsit mănăstirea, mergând într-o alta ca simplu călugăr, pentru o perioadă îndelungată. După vârsta de 80 de ani, fostul abate a dorit să se întoarcă în mănăstirea în care își trăise cei mai frumoși ani, încă de la noviciat. Odată întors, i-a cerut starețului din acea vreme să îl lase să se ocupe de serviciul sanitar. Cel care condusese atâta timp mănăstirea voia ca el să fie cel care îngrijește și curăță băile și toaletele fraților și ale vizitatorilor.

Despre slujire, Sfântul Francisc obişnuia să spună: “Fericit este cel care iubeşte şi nu aşteaptă apoi să fie iubit; fericit este cel care slujeşte şi nu aşteaptă apoi să fie slujit”. Iar la ceremonialul promisiunii, atunci când cercetașii sunt întrebați ce avantaje așteaptă în schimbul angajamentului lor – de a-l sluji pe Dumnezeu, Biserica, Patria și Europa –, aceștia răspund ferm: niciunul! Și, într-adevăr, viaţa noastră trebuie să fie o continuă slujire dezinteresată, pentru că fericirea cerească se dobândeşte numai prin abnegație, adică prin dăruirea de sine. Amin!

Credința în timpul furtunii

Luca 8, 22-25

Miercurea trecută am vorbit despre punerea în practică a cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind fundamentul credinței: “Oricine aude cuvintele mele şi le face – spune Isus – se aseamănă cu omul care și-a construit casă cu temelia pe stâncă”.  Iar textul scripturistic de astăzi tot despre credință ne vorbește și despre folosirea ei.

Știm că, în cultura vechilor evrei, marea și apele adânci simbolizau sălașul duhurilor potrivnice, iar furtunile ar fi fost haosul creat de aceste duhuri rele. Precum ucenicii, poate că am strigat și noi în mijlocul unor astfel de furtuni prin care am trecut, agățându-ne de ultima speranță: “Doamne, pierim!”. [Să remarcăm totuși că ucenicii au acționat just: în momentele de criză au știut să apeleze la Isus.] Întrebând: “Unde vă este credința?”, Isus nu le reproșa ucenicilor și nici nouă nu ne reproșează absența credinței, ci faptul că nu o folosim. La fel le spunem și noi celor care par că nu se concentrează sau că nu sunt atenți: “Unde vă este capul?”. Dar asta nu înseamnă neapărat că nu mai au capul atașat de trup, nu?

Suntem adesea un talmeș-balmeș, un amalgam de credință și de îndoială, și asta ne impută Isus, că în cele mai dificile momente ale vieții, atunci când ni se pare că Dumnezeu este absent sau că doarme, ne lăsăm dominați de îndoială, de dubii. Iar îndoiala este tot un fel de a nu pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cere să credem și să ne abandonăm cu totul. La puțin timp după această furtună, în același capitol 8 al lui Luca, atunci când Iair află de moartea fiicei sale, Isus îi cere: “Crede numai şi va fi tămăduită”. Și așa a și fost, Iair a crezut și fetița sa a fost înviată. Iată, deci, care este puterea credinței care este folosită și nu ținută la sertar ca o diplomă de care poate că ne mândrim, dar care în sine ne este inutilă.

Îmi vine în minte o istorioară care a circulat acum câteva săptămâni prin meandrele WhatsApp-ului. Este vorba de o fetiță care călătorea singură cu avionul. S-a urcat ultima în aeronavă. Apoi, cu biletul în mână, și-a găsit locul. Zâmbind, și-a salutat vecinii din rând. Se putea observa că era o fetiță educată și încrezătoare. După ce s-a așezat, a început să citească dintr-o carte. Zborul nu a fost deloc unul plăcut. Trecând printr-o furtună, pasagerii au avut parte de turbulențe severe. Cu toții erau agitați, iar unii erau de-a dreptul panicați. Totuși, fetița răsfoia paginile cărții cu calm. Întrebată de o doamnă care stătea lângă ea cum poate fi atât de calmă, cum de nu îi este frică, fetița i-a răspuns: “Nu mă tem, pentru că cel care pilotează acest avion este tatăl meu”.

Pe parcursul călătoriei noastre prin această viață, vom trece și noi prin astfel de turbulențe sau, precum ucenicii, vom fi loviți de valuri puternice, din toate părțile. Vom simți cum pământul ne va fugi de sub picioare. Nu vom avea niciun punct de sprijin și asta ne va neliniști teribil. În mijlocul acestor crize, e absolut necesar să ne amintim două lucruri: [1] că Isus se află în aceeași barcă cu noi și, mai ales, [2] că pilotul care ne poartă în siguranță în călătoria prin această viață este Dumnezeu însuși, Tatăl nostru ceresc. Amin!

Casa construită pe stâncă

Luca 6, 46 – 7, 1

Atunci când reiau acest pasaj scripturistic, al casei construite pe stâncă, îmi vine în minte simpatica poveste a celor trei purceluși: Nif-Nif, mezinul care și-a construit casa din paie, Nuf-Nuf, mijlociul care și-a construit casa din nuiele, și Naf-Naf, fratele cel mare care și-a construit o casă din piatră și cărămidă, pe temelie solidă, cu obloane și uși de stejar. Și pentru că la construcția casei sale a investit timp mult și efort susținut, doar Naf-Naf a scăpat cu viață după, să-i spunem, interacțiunea cu lupul cel rău din poveste.

Parabola caselor construite diferit este ultima parte a predicii lui Isus pe care Luca o redă în capitolul șase al evangheliei sale. Predica lui Isus se termină deci, însă de acum va trebui să fie pusă în practică de ucenici, adică inclusiv de noi: “Oricine vine la mine şi aude cuvintele mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă...”, cu omul care și-a construit casă cu temelie pe stâncă. De aceea putem spune că temelia credinței noastre sunt faptele noastre, acțiunile noastre, modul în care nu doar auzim cuvântul Domnului, ci îl și aplicăm. Asta înseamnă să avem o credință solidă și nu una de formă, fără substanță. În acest sens și Sfântul Apostol Iacob a scris în epistola sa că fără fapte credința este moartă.

Iar când vorbim de acțiuni care să fie cu adevărat temelie a credinței noastre nu ne referim la iconițele electronice animate sau la mesajele siropoase ce se vor a fi spirituale, trimise pe rețelele de socializare; sau la invitațiile virtuale la cafeluță, care se încheie cu urări formale, precum uzitatul: “Doamne ajută!”; sau la nou-intratul și în vocabularul politicienilor noștri: “Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Pentru că iată: “De ce îmi ziceți Doamne, Doamne, dacă nu faceți ce vă spun eu?”. Sau în altă variantă, la Matei 7, 21: “Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu”. Repețiția “Doamne, Doamne!” demască patetismul multor creștini ai vremurilor noastre.

Și atunci, care este voia Tatălui ceresc? Și care sunt faptele-temelie ale credinței noastre? Le vom descoperi dacă vom parcurge câteva versete anterioare din această predică a Mântuitorului: să le facem bine celor care ne urăsc și să ne rugăm pentru ei; să îi bine-cuvântăm pe cei care ne vorbesc rău; dacă cineva ne lovește peste față, să întoarcem și obrazul celălalt; dacă cineva ne fură haina, să îi dăm și cămașa; dacă cineva ne ia lucrurile, să nu le mai cerem înapoi etc...

Acestea toate ni se pot părea directive ilogice și așa și este, că ele nu sunt logice, ci supra-logice. Pentru că ele nu aparțin logicii umane, ci logicii lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru a fi bătut, și răstignit, și ucis, și nu pentru a riposta. O astfel de atitudine i-logică, ne poate ajuta și pe noi să depășim puhoiul de crize din această lume și să ajungem la fericirea veșnică. Pe această temelie solidă a faptelor și-au edificat viața și credința fericiții episcopi martiri, ale căror chipuri ne veghează parcă de pe pereții catedralei noastre.

În încheiere, revin la povestea celor trei purceluși. Aceasta are mai multe versiuni, iar cea care îmi place mie este aceea în care Nif-Nif și Nuf-Nuf scapă de lup ca prin urechile acului și găsesc refugiu în casa trainică a fratelui mai mare, Naf-Naf. Trebuie să recunoaștem și noi, cu umilință, că aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viețile noastre nu este statornică, ci este mai degrabă ca un foc de paie sau, cel mult, ca unul de nuiele. Și din această cauză, în mijlocul intemperiilor acestei vieți, atunci când credința noastră ar putea deveni tot mai îndoielnică, să ne amintim de casa trainică pe care au construit-o predecesorii noștri – care este credința Bisericii –, în care putem găsi adăpost sufletelor noastre. Amin!

Spațiu pentru creștinopați

Nu vreau să spun ca șoșoaca și alții asemenea sunt creația politicilor UE din ultimii ani, dar...

Dacă în Parlamentul European ar fi fost puse la loc de cinste o cruce sau o icoană, în mod sigur președinta de la sos - abia aleasă în funcția de deputat european - nu ar mai fi avut de ce să facă paradă cu dipticul ridicat astăzi deasupra capului, în plen.

De ce nu consider că ar fi exagerat ca în parlamentul UE să fie afișate simboluri creștine? Pentru că ar trebui să ne amintim cu toții că mai mult de trei sferturi din populația europeană cu drept de vot e creștină. Iar de crezul corifeilor UE nici nu mai amintesc.

De aia zic, atunci când UE - de dragul tuturor libertăților firești sau nefirești - s-a dezis de identitatea și de principiile creștine care au stat la baza formării ei, nu a facut nimic altceva decât să le creeze acest spațiu "creștinopaților" de extremă dreapta, precum europarlamentara cu botniță, sau urâciunea pustiirii, așa cum o mai alint eu pe doamna proaspăt re-re-divorțată.

Și de aia eu nu voi dramatiza ceea ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European, precum văd că se face în bulă. Eu doar îmi voi pregăti popcornul pentru următoarele episoade. Șprițul e deja la rece.

Psalmul 22/23. Adaptare.

Telefonul este păstorul meu și, dacă am bateria încărcată, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte pe rețele de socializare şi mă duce la reel-uri ce-mi par odihnitoare.

Îmi amorțește sufletul cu postări inutile şi mă povăţuieşte pe cărări strâmbe din pricina algoritmilor săi.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci telefonul mi-a paralizat simțul autoconservării.

Ecranul şi aplicațiile sale eu le mângâi.

El le arată poze cu ce pun pe masă potrivnicilor mei, îmi împuie capul cu toate inepțiile şi cronologia mea este plină cu acestea de dă pe afară.

Da, fericirea înșelătoare a vizionării unui tik-tok mă va însoţi în toate zilele vieţii mele şi nu voi mai locui în Casa Domnului, ci în metavers, până la sfârşitul zilelor mele.