miercuri, 18 aprilie 2018

Oameni buni şi frumoşi



De data aceasta vreau să vă vorbesc despre prietenii mei. Ar trebui să-i ştiţi, deja. Sunt tineri şi tinere, elevi şi eleve, cercetaşi şi cercetaşe, sunt fraţi şi surori. Şi mai sunt ceva: ei sunt dovada că oraşele noastre, ţara noastră, întregul pământ, colcăie de oameni buni şi frumoşi. Spun că ar trebui să-i ştiţi, pentru că sunt genul acela de oameni care îţi intră în inimă doar prin simplitatea gesturilor lor şi prin naturaleţe, pentru că nu aveați cum să nu vă împiedicați și domniile voastre de ei până acum.

Ei sunt acei tineri care nu se grăbesc să crească, sunt cei care nu-şi ard copilăria, ba dimpotrivă, chiar, îi oferă acesteia răgaz suficient. Şi cu toate acestea comportamentul lor nu este mai deloc unul copilăresc pentru că reuşesc să fie serioşi în multe lucruri. Sunt cumpătaţi şi generoşi, sunt curajoşi şi plini de energie, sunt harnici şi curaţi, sunt fii bravi şi fiice bune. Şi mai sunt cumva, sunt cât se poate de riguroşi în ceea ce priveşte credinţa, căci datorită lor credinţa mea e mai tot timpul tânără.

Ei sunt prezentul nostru, mai mult decât viitorul. Spuneam şi cu altă ocazie că, de fapt, viitorul nostru nu e responsabilitatea lor, ci depinde doar de noi şi de mila Tatălui Ceresc. Nu le putem pasa lor o sarcină atât de însemnată. Este mai lesne, aşadar, şi pentru noi, şi pentru ei, ca ei să ne fie prezentul. Dar pentru aceasta trebuie să le oferim timp şi să îi ascultăm – nu doar să îi auzim –, trebuie să îi responsabilizăm şi să le oferim încredere, trebuie să ne consumăm şi să ne facem noi mici, pentru ca ei să crească.

Ei, şi acum, după atâta propagandă, sunt convins că vreţi să ştiţi şi unde i-am cunoscut pe aceşti prieteni buni şi frumoşi, ca să ştiţi şi voi unde să îi căutaţi, nu? Păi…, pretutindeni! Căutaţi-i peste tot: în biserică şi prin şcoli, pe stradă şi prin baruri, în parc şi pe munte, în cartier şi în propriul bloc, pe Facebook şi pe Instagram, căci, aşa cum spuneam la început, colcăie pământul de ei. Dar, atenţie, e musai să fiţi siguri că vă doriţi astfel de prietenii, altfel riscaţi să renunţaţi la siniubire şi să deveniţi voi înşivă oameni mai buni şi mai frumoşi!

marți, 17 aprilie 2018

Tinerii sunt prezentul

Foto: INTC

Circulă în folclorul românesc o serie de aforisme care nu numai că îmi displac, dar mă şi irită nespus. Iată câteva dintre acestea: „Să nu faci ce face popa”, probabil din cauză că… „Popa e popă şi în şanţ”; sau „Bătaia e ruptă din Rai”, şi dacă chiar aşa e, atunci la cât am văzut eu din Rai, îmi e suficient; „Era mai bine pe vremea mea” sau „pe vremea lui X”; „Eşti mai mic, eşti vinovat”; „Tinerii nu mai sunt ce-au fost”, în sens peiorativ, desigur; sau „Tinerii sunt needucaţi” etc. Vă propun să ne oprim numai la ultimele dintre acestea, cele referitoare la tineri.

Minţi scurte, aşa cum ne ştim, uitam mult prea uşor de dificultăţile pe care şi noi le-am întâmpinat în adolescenţă. Suntem precum nostalgicii după vremurile totalitariste care au uitat de problemele deosebit de grave ale „epocii de aur” şi au reţinut numai că toată lumea de atunci avea serviciu şi casă. Ne place să ne amintim doar de cât de frumoşi şi de deştepţi am fost şi de cum dădeam noi „Bună ziua!” oamenilor de pe stradă. Ce vreau să spun este să fim deosebit de prudenţi atunci când îi etichetăm pe cei din jur, deoarece ne paşte pericolul de a cădea în păcatul generalizării. În special când e vorba de tineri.

Numărându-i pe toţi prietenii mei tineri – deşi este loc şi pentru mai mulţi – nu am cum să nu mă consider binecuvântat. Iar printre aceşti prieteni, încă nu am găsit vreunul pe care să-l consider în totalitate Domnişorul sau Domniţa Problemă. Tineri cu probleme, da, sunt o grămadă, dar „tineri problemă”, încă nu mi-au văzut ochii. Și câţi dintre noi îşi fac timp să le asculte problemele înainte de a-i eticheta şi de a-i condamna? Câţi dintre noi îi privim cu bucurie pe adolescenţi, indiferent de cum le place să se îmbrace sau de cât de scurt/lung au părul? Câţi ştim că cicatricile de pe mâna vreunui tânăr pot ascunde pierderea unei persoane dragi? Câţi dintre noi îi şi amintim pe aceştia în rugăciunile noastre?

Vorbeam la început de aforisme care mă irită la culme. Iată încă unul: „Tinerii sunt viitorul nostru”. Nu, dragilor, eu nu pot fi de acord cu această sentinţă. De ce să fim laşi, de ce să punem pe umerii lor, încă fragezi, această imensă responsabilitate? Viitorul nostru, e viitorul nostru, punct! Noi îl creionăm, de noi depinde şi de Bunul Dumnezeu. Să nu mai tot încercăm să le pasăm altora propriile sarcini. Aşadar, tinerii nu sunt viitorul nostru, dar, în schimb, ei ar putea fi prezentul nostru. Cum aceasta? Simplu. Putem începe prin a nu-i mai desconsidera, prin a le acorda încredere şi prin a-i responsabiliza, adică prin a le da sarcini care să îi facă să se simtă utili. Hiperprotecţia parentală este una dintre marile piedici în ceea ce priveşte dezvoltarea tinerilor. Un adolescent care nu ştie să cureţe o ceapă, din cauză că i se tot repetă că este extrem de periculos să mânuieşti cuţitul, sau care nu ştie să schimbe un bec ars, spre exemplu, este un tânăr cu handicap.

Revin acum la greşeala de a eticheta tineri şi oameni după aspect. Dacă tot avem o problemă cu memoria şi uităm că Dumnezeu nu se uită la aparenţe, ci la inima omului, atunci nu consider a fi un păcat grav să ne tatuăm pe frunte – ca să le vedem ori de câte ori ne privim în oglindă – cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi/I Samuel XVI, 7). Şi încă ceva, mai mult decât de predicile şi de discursurile noastre pline de reproş, tinerii au nevoie de exemplul nostru bun.


sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Asumare


Astăzi, 27 ianuarie, este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, zi care, din nefericire, trece aproape nebăgată în seamă, în România. Cauza acestui fapt este cu siguranță cosmetizarea perpetuă a istoriei noastre naționale. Bineînțeles că după aceste rânduri aștept să fiu pus la zid și considerat anti-român, cumpărat de agenturile meschine și trădător de țară, dar îmi asum acest risc încă de la început. De fapt, chiar despre asumare este vorba în cele ce urmeză, despre asumarea propriului trecut. Și când vorbesc de trecutul nostru, vorbesc și de uciderea și deportarea sutelor de mii de evrei de către autoritățile civile și de către armata României în perioada 1937-1944.

Nu voi aminti aici decât trei momente, poate cele mai sângeroase, ale anului 1941. Pogromul de la București (21-23 ianuarie) – atunci când, în timpul revoltei legionare conduse de Horia Sima, au fost uciși în Pădurea Jilava și la abatorul capitalei peste 120 de evrei. Pogromul de la Iași (27-29 iulie) a fost inițiat de Ion Antonescu în cadrul planurilor de epurare etnică numit „Curățirea terenului”. Se estimează că în timpul acestui pogrom planificat și executat de autoritățile române și de armată au fost uciși cca. 14.000 de evrei, ceea ce însemna o treime din populația evreiască – care era și majoritară până atunci – a Iașului. În timpul masacrului de la Odesa (22-25 octombrie) – cunoscut și ca „pata rușinoasă de pe obrazul armatei române” – au fost violați, împușcați, spânzurați, arși de vii sau aruncați în aer peste 25.000 de civili evrei (copii, femei, barbați și bătrâni), de către militarii români. Alți 45.000 de evrei din Odesa au fost trimiși în lagărul de la Bogdanovca, unde și ei au fost uciși.

Pentru compatrioții noștri ignoranți, acestea pot fi informații noi, de necrezut. Și cine-i poate condamna, atâta timp cât în școli încă se predă o istorie romantică a României? Însă pe cei care știu toate aceste evenimente dar preferă să le caute justificare, considerând că patriotism înseamnă ascunderea mizeriei sub preș, pe aceia am putea să îi numim lejer complici la holocaustul de pe teritoriul administrat de români până în 1944. Închei, cerându-mi iertare în numele bunicilor care poate au participat și ei – cu voie sau fără voie, cu știință sau cu neștiință – la genocidul evreilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și am speranța că Dumnezeu va ierta României acest păcat, dar pentru aceasta e nevoie ca și noi să îl recunoaștem și să îl spovedim. Cum altcumva am putea privi viitorul cu speranță, dacă nu ne asumăm și trecutul întreg?


vineri, 1 decembrie 2017

La mulţi ani, de Ziua Naţională, dar nu chiar tuturor!

Mănânci seminţe în faţa blocului şi scuipi cojile pe jos? Arunci mucurile de ţigară şi ambalajele pe stradă? Arunci resturi din maşină? Laşi gunoi în urma ta? Scuipi pe stradă? Asculţi muzică cu volumul la maxim, deranjând vecinii? Scrijeleşti pereţi sau copaci? Dar inimi, scrijeleşti?

Îţi răneşti familia? Îţi loveşti copiii şi soţia? Îţi urăşti părinţii? Uiţi de ei? Îţi minţi familia? Risipeşti banii familiei la păcănele sau la alte jocuri de noroc? Te doare la bască de educaţia copiilor tăi? Îţi trădezi/înşeli apropiaţii? Eşti turnător? Ai mai tot timpul o problemă cu colegii de serviciu şi cu vecinii? Te răzbuni?

Urăşti minorităţile etnice şi religioase? Distribui pe Facebook articole cu mesaj xenofob/şovinist? Eşti anti-european? Eşti extremist de vreun fel? Votezi politicieni imorali? Te bucuri să primeşti pomeni electorale? Vrei să te îmbogăţeşti, indiferent de mijloace? Consideri că hoţii sunt băieţi descurcăreţi? Furi?

Uiţi să te rogi pentru România? Uiţi să te rogi? Calci în picioare valorile morale/creştine? Predici ura? Îţi urmăreşti doar propriul interes? Faci totul doar contra cost? Crezi că Ziua Naţională înseamnă ţuică şi sarmale? Consideri că e o pierdere de vreme să înveţi cine au fost corifeii Marii Uniri?

Dacă răspunsul la aceste întrebări este pozitiv, atunci să mă scuzi, dar ţie chiar nu îţi pot spune: „La mulţi ani, române!”. De fapt, tu nici măcar nu te poţi numi român. Cel mult, te poţi numi compatriot, dar fără a avea vreo legătură cu patriotismul. Ţie, să-ţi urez ani mulţi, nu pot şi nici nu vreau. Vreau, în schimb, să le urez de bine celor care răspund negativ, ba chiar se simt intrigaţi de toate întrebările înşirate mai sus. Vouă, buni români, vă spun din suflet: La mulţi ani, să creşteţi şi să vă inmulţiţi!

luni, 14 august 2017

Dumnezeu în concediu


Deşi luna Cuptor şi-a încheiat socotelile pe anul acesta, încă suntem în cuptor şi mulţi dintre noi încă sunt în vacanţă. Moment numai bun şi pentru Dumnezeu ca să îşi ia liber vreo câteva săptămâni, am putea crede. Aşadar, până prin septembrie, zic s-o lăsăm mai moale şi cu rugăciunea, şi cu mersul la biserică, dar şi cu faptele de milostenie. De ce? Pentru că dacă ne-am ocupat în toate posturile anului bisericesc de sufleţel, a cam venit şi sezonul să îi dăm trupului ce e al trupului, nu-i aşa?

Aşa ar putea fi, dar numai dacă am şi reuşi să ne întoarcem din concediu cu bateriile încărcate. În schimb, trebuie să recunoaştem că în aceste escapade estivale consumăm la maxim şi puţina încărcătură care se mai afla în noi şi că revenim acasă chiar mai extenuaţi decât atunci când ne apucasem de bagaje. Şi abia ne revenim – fizic, vorbind – după alte două-trei zile şi pornim să îl căutăm din nou pe Dumnezeu şi-l implorăm să-şi scurteze vacanţa, pentru că nu mai avem strop de vlagă în noi. Căci aşa ne-am odihnit în concediu..., de ne-am rupt de oase!

Şi atunci ce-am putea face pentru ca vacanţa să ne priască? Nimic mai simplu: să îl luăm şi pe Dumnezeu cu noi, să nu-i lasăm nici o zi de concediu! Să ne respectăm programul personal de rugăciune ca şi când am fi acasă. Să căutăm cea mai apropiată biserică de locul în care vom merge, înainte de a pleca de acasă, şi, la fel, să ne programăm în zilele de duminică şi de sărbătoare participarea la Sfânta Liturghie. Cât despre faptele bune..., cred ar fi suficient ca în concediu să fim atenţi să nu-i aruncăm celui de lângă noi nisip, nici pe cearşaf şi nici în ochi.

La urma urmei, nu ne dorim cu toţii să mergem în vacanţă cu familia şi cu cei mai apropiaţi prieteni? Cum am putea, atunci, să nu-l invităm şi să nu-i facem loc alături de noi şi celui mai de seamă dintre toţi aceştia!?!


miercuri, 10 mai 2017

Sărăcuțul

Tânăr dus pe la biserică şi mai apoi student teolog fiind, recunosc că nu am acordat atenţie prea mare biografiei Sfânului Francisc din Assisi. Iar acum, privind în urmă, nu găsesc nici un motiv serios al ignoranţei mele în ceea ce-l priveşte pe Sărăcuţ. Poate din cauza anecdotelor despre călugării franciscani şi despre votul sărăciei care circulau printre studenţii de la teologie, poate din cauza fraţilor minori conventuali pe care îi cunoscusem sau poate pur şi simplu din cauza indolenţei care încă îmi mai face cu ochiul. Cert este că, pentru o lungă perioadă din tinereţe, m-am auto-privat de tovărăşia uimitorului Sărăcuţ.
Şi totuşi, jusificat, vă puteţi întreba cum de am ajuns ca astăzi să îl invoc pe acesta ca fiind protectorul meu şi al familiei mele. De la ce mi se trage? Preabunilor…, de la un film. O ecranizare din anul 1972, regizată de Franco Zeffirelli, pe care am văzut-o pentru prima dată în urmă cu doar câţiva ani: „Fratele Soare, sora Lună”. Vizionarea acestui film a însemnat pentru mine şi o adevărată revelaţie. Dacă nu aveţi timp să îl vedeţi, vă îndemn ca măcar să-i ascultaţi coloana sonoră. Foarte probabil veţi înţelege de ce, imediat după vizionare, am dat iama şi în cărţile din bibliotecă şi pe Google pentru a-l cunoaşte pe cel care doresc din suflet să mă inspire şi să mă însoţească oricând.
Cunoscând valorile spirituale propuse de Sfântul din Assisi fraţilor minori sau franciscani – trăirea evangheliei, urmarea Mântuitorului, sărăcia şi solidaritatea –, nu poţi să mai stai şi să te mai ştiobâlcăi prin apele indolenţei şi să nu-l iubeşti cu toată inima pe Sărăcuţ, deoarece acestea sunt cu adevărat căi prin care toţi creştinii îşi pot arăta ataşamentul deplin faţă de Domnul Creaţiei. Mai mult, într-o societate orientată parcă ireversibil către cultul plăcerii, aceste mijloace propuse de Sărăcuţ acum 800 de ani devin unica alternativă a celor credincioşi. Detaşarea de tot ceea ce este material, încrederea deplină în Dumnezeu, umilinţa şi deschiderea către cei aflaţi în suferinţă, acestea sunt în definitiv virtuţile care l-au făcut pe Sărăcuț un sfânt universal.
Fără dubiu, Sărăcuţul a fost un mare iubitor de Dumnezeu şi de oameni, dar la fel de mult el a iubit și natura și animalele. Desigur, există în biografiile sale multe evenimente care confirmă acest lucru, dar, mai presus de acestea, „Cântecul fratelui Soare sau al tuturor creaţiilor”, scris de el însuşi, este o mărturie sublimă a iubirii şi a relaţiei speciale dintre Sărăcuţ şi natură. Acesta este şi motivul pentru care grupul de cercetaşe şi cercetaşi din Râmnicu Vâlcea, al Asociaţiei Cercetaşii Români Uniţi, şi l-a ales ca ocrotitor. În cele ce urmează, doresc să vă las în compania excepţionalei rugăciuni care îi este atribuită Sărăcuţului şi care poate fi considerată de către fiecare dintre noi – laici, clerici sau cercetaşi –, indiferent de statutul nostru ecleziastic, un program desăvârşit de viaţă spirituală:
O, Stăpâne, fă din mine un mijlocitor al păcii tale!
Unde este ură, eu să aduc iubire;
unde este jignire, eu să aduc iertare;
unde este dezbinare, eu să aduc unire;
unde este îndoială, eu să aduc credinţă;
unde este greşeală, eu să aduc adevărul;
unde este disperare, eu să aduc speranţă;
unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;
unde este întuneric, eu să aduc lumină.
O, Doamne, fă ca eu să nu caut, cu tot dinadinsul,
să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;
nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;
nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.
Pentru că celui care dă, i se va da;
celui care iartă, i se va ierta;
iar cel care moare va învia pentru viaţa veşnică. Amin!

luni, 1 mai 2017

Comoditatea Postului

Parafrazând cuvintele rostite de Papa Francisc la predica de marţi, 28 martie, spusă în capela Casei Sfânta Marta din Vatican, am putea spune şi noi că postul înseamnă să iei viaţa aşa cum este, fără să te plângi şi, mai ales, fără să te laşi paralizat de păcatul comodităţii. Pentru că, în definitiv, eu cred că aceasta ar fi o excelentă definiţie a postului: a posti înseamnă a lupta împotriva comodităţii. În cazul meu, cel puţin, comoditatea este instrumentul de măsură care indică, indirect proporţional, calitatea postului ţinut. Şi trebuie să recunosc faptul că, de cele mai multe ori, comoditatea îşi găseşte lejer loc în viaţa mea, indiferent de perioada liturgică a anului.

Însă nici nu pot să fiu prea aspru cu mine – cine mă cunoaşte ştie că autoacuza nu este vreuna dintre virtuţile pe care le posed – şi de aceea vă mărturisesc că şi eu mă străduiesc, atât cât pot, să ţin posturile propuse de Biserică. Ştiţi, printre harurile primite la hirotonire nu se numără şi acela de a fi postitor, ba chiar dimpotrivă, aş putea spune! Şi cu toate acestea, mi se poate întâmpla ca parţial să simt că am postit şi eu, dar numai atunci când nu sunt singur, numai în cazul în care sunt susţinut de alţii. De fapt, atunci când sunt însoţit şi de altcineva pe acest parcurs, postul îmi pare atât de facil, încât nimic nu-mi mai pare mai comod decât… să-l ţin! Iar cei care m-au ajutat şi susţinut în acest post, în timpul căruia ne şi aflăm, sunt tinerii mei prieteni în faţa cărora, cu această ocazie, mă înclin.

Ei sunt cei care mi-au propus ca şi de data aceasta să înlocuiesc comoditatea fizică cu confortul sufletesc adus de postul faptelor. Mai exact, mi-au permis ca în toată perioada Postului Mare să stau în preajma lor şi să învăţ să dăruiesc, cu timp şi fără timp. Şi, aşa cum spuneam, parţial am învăţat. Lecţiile au constat în pregătirea şi în servirea a două mese calde pe săptămână, joia şi duminica, pe toată perioada acestui post, celor mai mici dintre fraţii lui Isus din Râmnic, aceia al căror acoperiş de deasupra capului este cerul liber. (Paranteză: a avea cerul senin drept acoperiş este de cele mai multe ori o binecuvântare, cercetaşii vă pot confirma acest lucru.) Aceasta a fost şi încă este o acţiune în care am simţit adesea – şi uneori chiar cu intensitate – lipsa comodităţii corporale. Dar, revenind la premisa din debutul acestei mărturisiri, aceasta e de bine, credeţi-mă pe cuvânt, căci rare sunt momentele în care mi se instalează în suflet un asemenea confort.

Desigur, nu mi-am propus să reduc postul şi complexitatea sa doar la a face câteva fapte de caritate. Dar, preabunilor, pornind de la aceste acţiuni concrete, am învăţat mai multe lucruri despre ceea ce înseamnă a posti. Am învăţat că să posteşti înseamnă să renunţi la lucrurile care îţi pot aduce un plus de comoditate în viaţa trupului, dar care nu sunt şi importante pentru suflet. De asemenea, am învăţat că să posteşti înseamnă să te retragi din confortul cotidian, pentru a-l întâlni pe Domnul şi pe fraţii săi mai mici. Am mai învăţat că să posteşti înseamnăsă suferi la propriu – spre exemplu, să-ţi frigi degetele pe tava încinsă din cuptor – şi să nu-ţi pese atât de mult de această durere a corpului, cât îţi pasă de sufletele pe care trebuie să le hrăneşti. Şi am mai învăţat că post înseamnă şi să primeşti. Iar noi, credeţi-ne, chiar am primit destule.

Aşadar, nici măcar nu am putea spune că toate aceste eforturi ale noastre au fost gratuite, căci am primit. Am primit, în primul rând, bucuria dumnezeiască a dăruirii, am primit răsplata prieteniilor fără interes, am primit satisfacţia lucrului bine făcut, am primit sprijin şi încurajări şi am primit zeci de zâmbete şi recunoştinţă. Însă, în cele din urmă şi mai presus de toate acestea, am primit ceea ce ne dorim să primiţi şi domniile voastre în puţinul timp rămas până la grandioasa sărbătoare a Învierii Sfinte a Domnului: darul comodităţii de a posti.



luni, 10 aprilie 2017

Pătimirile Mântuitorului – gloria lui Dumnezeu

Text scripturistic: Ioan 18, 1-28.


Textul evanghelic propus astăzi spre meditare ne înfăţişează primele două momente ale pătimirii la care a fost supus Mântuitorul: primul – arestarea şi cel de-al doilea – Isus în faţa marelui preot dimpreună cu lepădările lui Petru. Spre deosebire de cei trei evanghelişti sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – cei care înfăţişează scena Pătimirilor însoţită de o tristeţe fără margini, Sfântul evanghelist Ioan prezintă această scenă sub semnul slavei, al preamăririi Fiului lui Dumnezeu. În concepţia lui Ioan, pătimirile şi în special răstignirea pe cruce nu înseamnă atât de mult suferinţă extremă şi moarte dureroasă (aşa cum apare în cazul celor trei sinoptici), cât înseamnă – aşa cum spuneam – Înălţare pe Cruce întru preamărirea Fiului de către Tatăl.

Astfel, când Mântuitorul lumii este înălţat pe cruce, nu se împlineşte o acţiune umană, ci se împlineşte scriptura şi se descoperă gloria lui Dumnezeu („Văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura a zis: Mi-e sete!” – In 19, 28). Chiar în momentul aparent falimentar al morţii se naşte un nou popor ales, popor care este încredinţat Sfintei Fecioare Maria, cea care va fi numită, iată, pe bună dreptate, Maica Bisericii.

O altă diferenţă pe care o putem sesiza între evangheliile sinoptice şi cea după Ioan este scena predării. În timp ce, în sinoptice, Iuda este cel care îl predă pe Isus soldaţilor, în episodul asupra căruia ne aplecăm astăzi vedem că Isus este cel care se predă singur. Este interesant şi faptul că în Evanghelia după Ioan atât scena predării/arestării cât şi cea a îngropării se petrec în grădină. Astfel, evocând Edenul, Grădina Paradisului, evanghelistul ne indică faptul că Hristos a luat asupra sa şi a ispăşit păcatul protopărintelui Adam pentru a-i reda omului frumuseţea originară.

Privind la începutul supliciului la care a fost supus Domnul şi cunoscându-i deja deznodământul, una dintre întrebările pertinente care ne vin în minte în acest moment ar putea fi următoarea: Oare Dumnezeu să fi poruncit toate aceste lucruri pe care duşmanii i le-au făcut lui Isus? Cu siguranţă, nu. Dumnezeu nu poate porunci păcatul sau răul. Ceea ce a avut de îndurat Isus reprezintă fundamentul misterului nelegiuirii lumii. E drept, Isus a ascultat de Tatăl, dar în sensul că iertându-şi duşmanii, s-a conformat voinţei Tatălui, care nu doreşte moartea păcătosului, ci ca acesta să se convertească şi să fie viu. Isus a acceptat ca duşmanii săi care îl duceau să îl răstignească să trăiască cu toţii, iertându-i: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. Să iertăm şi noi, numai aşa vom putea fi numiţi fiii Tatălui Ceresc, cel care face să cadă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Iată un alt mister profund al milei lui Dumnezeu!

În încheierea acestei meditaţii vă invit să ne gândim puţin şi la insistentul cocoş, cel care l-a făcut pe Petru să se ruşineze de nestatornicia sa. Şi noi, aşişderea lui Petru, ne considerăm adesea ca fiind nişte virtuoşi ai credinţei, când, de fapt, nu ştim cum să ne mai sustragem de la îndatoririle şi de la exigenţele pe care Biserica şi Evanghelia ni le propun. Cum ar fi ca acel cocoş să ne amintească prin cântatul său, precum odinioară lui Petru, de ipocrizia  şi de lepădările noastre? Să ne amintească de fraţii mai mici ai lui Isus, de sărmanii acestei lumi pe care îi trădăm zilnic, sau de zecile de mii de martiri care mor anual pentru credinţă şi pe care nu-i ştim sau pe care nu vrem să-i recunoaştem.

Să-i cerem, aşadar, acestui cocoş să nu-şi întrerupă cântatul şi să denunţe toate păcatele şi toate lepădările noastre zilnice!


Surse:
- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

Spălarea picioarelor

Text scripturistic: Ioan 13, 1-17.

Spălarea picioarelor - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)


Este posibil, preabuni cititori, ca prin episodul scripturistic propus astăzi spre meditare, acela al spălării păcioarelor ucenicilor, să găsim şi cheia care să îl deschidă pe cel al ungerii Domnului cu mir de mare preţ. Însă pentru a putea pătrunde şi mai bine sublimul gest făcut de Mântuitorul, trebuie să facem câteva lămuriri în ceea ce priveşte mersul pe jos, cel mai obişnuit mijloc de transport în Palestina de acum 2000 de ani.

Pentru a se deplasa, chiar şi pe distanţe lungi, oamenii antichităţii erau nevoiţi să-şi folosească propriile picioare. Gândiţi-vă numai la ce ar însemna acest lucru pentru omul modern. Cum ar fi să străbatem distanţa dintre marile oraşe ale ţării la pas? Nici măcar nu ne-am putea închipui ce dureri groaznice de picioare ne-ar provoca un astfel de efort. Dar să revenim în Palestina din timpul lui Isus. Remediul oferit de casele de odihnă împotriva unor astfel de dureri era îmbăierea picioarelor în apă caldă şi masajul acestora, muncă făcută de regulă de slugile casei. Poate că tocmai de aceea acest tip de hanuri care se aflau pe marginea drumurilor şi în care călătorii îşi puteau recupera energia se numesc astăzi restaurante, pentru că în ele se restaura energia drumeţilor extenuaţi. Iată, aşadar, care este contextul socio-cultural în care ucenicii au fost puşi în ipostaza de a le fi spălate picioarele de către Mântuitorul însuşi.

Să ni-l imaginăm pe Isus care se încinge cu un ştergar şi care se apleacă pe rând la picioarele ucenicilor săi. Să ni-l imaginăm cum ia în mâinile sale sfinte acele picioare pline de bătături care au străbătut alături de el, timp de trei ani, ţinuturile Palestinei. Oare se gândea Isus în acele momente în care se îngrija de revigorarea discipolilor săi şi la kilometri pe care picioarele acestora urmau să-i mai străbată pentru a vesti evanghelia?...

Din relatarea evanghelică vedem că Simon Petru a fost surprins şi s-a simţit stânjenit de gestul lui Isus de a-i spăla picioarele. Foarte probabil şi ceilalţi ucenici au reacţiaonat la fel. Şi la cum îl cunoaştem pe Petru, cu siguranţă ar fi vrut ca el să fie cel care să-i spele picioarele Domnului. La fel am fi vrut şi noi, să fim noi cei care-i spală picioarele lui Hristos şi nu invers, sunt convins de acest lucru. Însă, a spăla picioarele celorlalţi şi a ne lăsa spălaţi pe picioare sunt cele două feţe ale monedei pe care o numim viaţă creştină, spunea într-o predică părintele Ernest Munachi Ezeogu.

De fapt, dacă nu îl lăsăm pe Domnul să ne spele, să ne cureţe, mai întâi, ca să îi putem aparţine, atunci nu vom putea avea împuternicirea de a-i spăla pe fraţii săi mai mici. “Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13, 8) i-a spus Domnul lui Petru. La fel ne spune şi nouă. Şi pentru ca acest lucru să se poată întâmpla, este nevoie ca şi noi să stăm în faţa Mântuitorului şi să ne lăsăm spălaţi. Numai în acest fel vom putea să mergem şi noi şi să le spălăm picioarele altora. De fapt, spălarea picioarelor, slujirea, celorlalţi este o obligaţie care ne este trasată în textul scripturistic asupra căruia medităm: “Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13, 15-16).

În concluzie, episodul spălării picioarelor ucenicilor de către însuşi Învăţătorul lor este celebrarea iubirii profunde pe care, după ce mai întâi am experimentat-o noi înşine, suntem datori să o ducem şi celorlalţi, pentru ca şi ei să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus Hristos, Domnul nostru.




Ungerea cu mir – „răsfăţul” Domnului

Text scripturistic: Matei 26, 6-13.

Ungerea cu mir - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)

În relatarea scripturistică propusă astăzi spre meditare găsim antiteza dintre gândirea femeii din Betania, cea care este dispusă să facă şi chiar face risipă pentru Domnul – turnând pe capul acestuia un mir de mare preţ – şi ucenicii care privesc cu pragmatism acest gest, considerând că din preţul acestui mir s-ar fi putut face mult bine săracilor. De fapt, dacă suntem sinceri cu noi înşine, ar trebui să recunoaştem că ucenicii vorbesc şi în numele nostru, pentru că şi noi – conform logicii umane căreia ne subordonăm – suntem dintre aceia care spun că e păcat să se facă o astfel de risipă într-o lume plină de săraci.

Când altcineva îşi risipeşte banii în stânga şi în dreapta, uitând de sărmanii acestei lumi, e mare păcat, desigur. Însă atunci când şi noi o facem – achiziţionându-ne, spre exemplu, cele mai noi şi cele mai costisitoare gadget-uri de pe piaţă – păcatul nu mai pare atât de mare. Altfel spus, noi ne putem răsfăţa, ignorându-i pe săraci, dar nu şi alţii. Şi totuşi, nu femeia în cauză este cea care s-a delectat cu ungerea cu mir de mare preţ, ci Domnul însuşi. Dar vom reveni la acest aspect puţin mai târziu.

Oare câţi dintre creştini nu am fost sau încă suntem indignaţi de răspunsul dat de Hristos ucenicilor săi: „Ia, terminaţi! Lăsaţi femeia în pace că pe săraci o să îi aveţi alături cât e lumea, dar pe mine nu mă veţi avea întotdeauna!”. Oare cum am putea traduce acest răspuns, ce ar putea însemna el? Că Mântuitorul îi dispreţuia pe săraci, că nu-i păsa absolut deloc de ei, ba dimpotrivă că i-ar fi păsat doar de el însuşi? În logica bimilenară a creştinismului un astfel de răspuns este imposibil! Mai degrabă, acest episod evanghelic, ca şi toate celelalte care îl au ca protagonist pe Hristos, devine pentru noi o lecţie.

Vă invit să meditaţi puţin la următoarele: 1. precum femeia din Evanghelie, și noi am putea vărsa lacrimi și, de asemenea, i-am putea săruta picioarele cuiva, dar numai dacă pe acea persoană am iubi-o nespus; 2. la fel, şi noi suntem dispuşi să facem cadouri scumpe, însă doar dacă destinatarul cadoului nostru este cineva cu adevărat drag, unul căruia dorim să îi facem o bucurie imensă. Și cum ar fi dacă un astfel de cadou – de mare preţ – ne-ar fi refuzat şi pus înapoi în braţe? Cum ar fi să ni se spună: „Ştii dragă, îţi mulţumesc pentru cadoul pe care mi l-ai pregătit, dar consider că ai făcut o risipă, nu-mi trebuie, mai bine…, mai bine dă-l săracilor!”?

Desigur, avem cu toţii obligaţia de a ne îngriji de sărmanii din jurul nostru prin gesturi concrete de caritate. Iar episodul evanghelic la care facem referire, nu ne scuteşte de aceasta. Însă alta este interpretarea ungerii cu mir a Domnului:
- în primul rând aceasta este o manifestre de iubire deosebită a femeii din Betania;
- apoi, ungerea cu mir de preţ este şi un simbol al îmbălsămării trupului preasfânt al lui Hristos;
- şi, nu în ultimul rând, prin atitudinea avută faţă de femeie, Isus ni se înfăţişază din nou – aşa cum spunea adesea şi Nicolae Steinhardt – ca un gentelman adevărat.

În definitiv, absolut nimic din ceea ce suntem sau din ceea ce deţinem nu poate fi prea mult sau de prea mult preţ, atunci când dorim a-l răsfăţa şi a-l delecta pe Domnul şi pe Mântuitorul nostru.