Cred că dacă s-ar face un top al cuvintelor folosite în mediile de comunicare în ultimul timp, pe lângă termenii tehnici specifici pandemiei, naționalismul ar ocupa un loc fruntaș. Că-i vorba de politicieni, de personalități ale culturii sau de simpli gură-cască, cu toții se înduioșează atunci când sunt forțați de împrejurări să-și alimenteze trăirile naționaliste. Să le spună totuși cineva acestora că această ideologie era la modă acum vreo două secole, atunci când – în contextul favorizat de iluminism – servea idealurilor naționale. Ce vreau să spun e că în prezent naționalismul – atât cel politic, cât și cel religios – nu este doar perimat, ci și extrem de periculos.
De ce e dăunător naționalismul? Pentru că așează interesul particular mai presus de cel comun sau de cel general. Iar lucrul acesta creează foarte ușor conflicte interetnice și interreligioase. Chiar și din acelea sângeroase. Să ne amintim de evoluția Revoluției Pașoptiste din Transilvania, doar. Sau de desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, tot într-un pașopt. De fapt, e foarte lesne de văzut cui îi servește discursul acesta naționalist și anti-european, devreme ce România a aderat din liberă inițiativă la Uniunea Europeană, fapt care ar trebui să închidă definitiv acest subiect. Iar filetismul – acest naționalism religios care dă de înțeles că mântuirea ar fi făcută în funcție de cetățenia trecută în pașaport – a fost deja condamnat de bisericile ortodoxe încă din 1872, în cadrul Sinodului din Constantinopol. La fel de lesne de înțeles este și motivul pentru care în Biserica Catolică nu se poate imagina o astfel de erezie.
Ce cred eu că ar trebui să facă România, stat membru al UE, în acest context în care se zgârmă în găleata urât mirositoare a acestei ideologii extremiste? Să își asume identitatea europeană, fără nicio jenă. Să lucreze mai mult la manualele de istorie, spre exemplu, și să evidențieze legăturile țărilor românești cu statele europene medievale. Să expună mai amplu alianțele politico-militare creștin-europene – așa-numita Liga Sfântă – la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.
Să vorbim mai mult și despre rolul Marilor Puteri în constituirea statului român modern, în special de rolul jucat de Franța în acest sens. Fără susținerea acestor state europene nu ar fi existat nici Unirea Principatelor de la 1859 și nici crearea României Mari în 1918. Sau, cel puțin, nu ar fi fost așa de pașnice precum le știm.
La fel, să se sublinieze accesul nostru continuu la educația europeană. De la deschiderea Școlii Ardelene din 1756, la universitățile Europei care i-au primit și format pe pantalonarii pașoptiști și care îi mai primesc încă pe tinerii țării și până la programele Erasmus ale UE care permit schimburile de experiență între elevii și studenții de pe bătrânul continent.
Să recunoaștem și că poziționarea țării noastre pe malul potrivit al Mării Negre este o reală binecuvântare. Faceți, vă rog, un exercițiu de imaginație și mutați România pe malul răsăritean al Mării Negre, în Caucaz. Ei, cum ar fi fost? Apoi, spuneam cu altă ocazie referindu-mă la simbolistica drapelului UE, de ce să renunțăm la identitatea creștin-europeană și la ocrotirea Sfintei Fecioare sub care fericiții părinți fondatori au pus această uniune?... Totodată, este adevărat și că Europa nu este chiar Cetatea lui Dumnezeu imaginată de Sfântul Augustin – nici pe departe! –, dar barem aici opoziția politică, jurnaliștii incomozi și dușmanii de clasă nu sunt otrăviți cu ceai, împușcați pe la spate sau căzuți de la etaj.
Iar naționalismului și xenofobiei îi putem răspunde prin patriotism, acel sentiment – și nu ideologie!! – despre care Seniorul spunea că este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest lucru. Patriotismul e o dragoste discretă, deci, nu e gargară. Eu însumi am învățat acest lucru de la oameni cu mult mai buni decât mine și, mai ales, de la tinerii cercetași care sunt implicați în activități de tot felul – educaționale, caritabile, culturale, sociale etc. – și care nu simt nevoia să bată toba cu asta, ci dimpotrivă, servesc cuminți Patria cât mai bine, conform promisiunii. Doar că să știți și domniile voastre, conform crezului lor, Patria pe care o servesc cercetașii creștini este una întreită: România, Europa și Patria Cerească.
