Prima şi a doua aflare a capului sfântului Ioan Botezătorul

Duminică, 24 februarie 2013, pe lângă faptul că începe perioada Triodului (premergătoare Învierii), Biserica, an de an, ne aminteşte de Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul (dubioasă denumire, nu-i aşa?). Aceasta, fiind una din cele şase sărbători dedicate într-un an calendaristic Botezătorului (23 septembrie – zămislirea sa, 24 iunie – naşterea, 7 ianuarie – serbarea sa, 29 august – tăierea capului, 24 fabruarie – prima şi a doua aflare a capului său, 25 mai – a treia aflare a capului sfântului).

Să vedem, aşadar, ce spune tradiţia Bisericii despre această sărbătoare care poartă o denumire, să recunoaştem, uşor lugubră. Despre cum s-a întâmplat uciderea lui Ioan Botezătorul (eveniment prăznuit la 29 august), cunoaştem din evanghelii. Irod, la un banchet (la cererea Irodiadei şi a fiicei acesteia, Salomeea) a poruncit ca sfântului să-i fie tăiat capul. În urma execuţiei, corpul Botezătorului a fost dat ucenicilor săi care l-au îngropat, se pare, în Sevastia; iar capul a fost îngropat de Irodiada, în curtea castelului din Maherus (locul asasinatului), la mare adâncime.

Tradiţia spune că Sfânta Ioana, soţia unui dregător de-al lui Irod, ştiind unde fusese îngropat capul sfântului, în secret, l-a luat din acel loc şi l-a îngropat în Ierusalim, în Muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aceasta ar fi, deci, prima aflare a capului lui Ioan Botezătorul. În acel loc ar fi rămas capul Botezătorului până în timpul împăratului Constantin cel Mare, când, doi călugări l-ar fi găsit şi l-ar fi dus în Emesa (Siria). De atunci, mai mult de un secol, capul sfântului a trecut prin mâinile mai multor proprietari, până când, în 453, episcopul Uranie, găsindu-l, l-a pus în biserica cetăţii Emesa. Aceasta este, de fapt, cea de-a doua aflare a capului Botezătorului.

Păi, bine, veţi zice, şi se mai află acolo? Mmm, nu. Spun Proloagele că, după ceva vreme, capul a fost dus în Constantinopol (Istanbulul de azi), unde a stat până în timpul crizei iconoclaste (lupta împotriva cultului icoanelor şi a relicvelor), când a fost luat şi ascuns la Comane (graniţa Imperiului cu Armenia). În anul 860, patriarhul Ignatie al Constantiopolului a readus capul sfântului în capitala Imperiului Bizantin, aceasta fiind cea de-a treia aflare a cinstitului cap, cea serbată pe 25 mai.

În 1204, în timpul cruciadelor, o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost luată şi dusă în Franţa, într-o biserică din Amiens (la cca. 100 de kilometri de Paris), unde se află şi astăzi, în Catedrala Notre Dame (cea mai înaltă biserică terminată din Franţa) care a devenit loc de pelerinaj al creştinilor din toate colţurile lumii.

Decizia Papei sau şocul firescului

ANUNŢ INCREDIBIL!!! SENZAŢIONAL!!! PAPA RENUNŢĂ LA FUNCŢIE DIN CAUZA VÂRSTEI!!! SHOCK! SHOCK! SHOCK! Iată cum ne-a fost prezentat un fapt care, dacă ţinem cont de vârsta Suveranului Pontif, de mobilitatea redusă a acestuia, aparţine, în definitiv, firescului, nicidecum incredibilului. Acest gest aparţine, aşadar, normalităţii şi trebuie privit ca fiind unul absolut responsabil. Doar în acest mod trebuie privită renunţarea la ministerul de episcop al Romei.

Poate că vă veţi întreba dacă m-a uimit sau nu vestea renunţării la, probabil, cea mai puternică funcţie de pe Terra… Da, desigur că am fost uimit. Cum să nu fiu, dacă trăiesc într-o ţară în care suntem obişnuiţi să-i vedem pe ierarhi, părăsindu-şi scaunele arhiereşti, doar cu picioarele înainte, într-o ţară în care înalţii demnitari ţin la funcţii şi onoruri ca la ochii din cap şi într-o societate îmbătată de mirajul puterii. În toate aceste condiţii, nu puteam să nu fiu şocat de gestul natural al unui Om responsabil.

Cred ca acesta ar fi şi cuvântul care ar caracteriza întreg pontificatul Papei Benedict al XVI-lea – RESPONSABILITATEA. Responsabilitate în ceea ce priveşte apărarea vieţii sau a instituţiei căsătoriei; responsabilitate în privinţa dialogului interreligios; responsabilitate prin contestarea războiului şi susţinerea păcii în Orientul Mijlociu; responsabilitate în ceea ce priveşte consumul resurselor planetei; responsabilitate dovedită prin îndemnul adresat clericilor, de a reveni la esenţa mesajului lui Isus.

Ce mai relevă acest gest de renunţare? Cu siguranţă BĂRBĂŢIE sau curajul de a-ţi recunoaşte resursele şi capacităţile. Apoi, UMILINŢĂ sau capacitatea de a redeveni supus (cel puţin supusul celui ce va fi ales în locul vacant din 28 februarie). Aşadar: responsabilitate, bărbăţie şi umilinţă. Iată lecţia pe care ne-o predă cel care este prin excelenţă TEOLOGUL ultimelor decenii.

Vatileaks, criza economico-financiară sau scandalurile sexuale din Biserică rămân simple supoziţii sau doar subiecte efemere pentru presa tabloidă, dacă ţinem cont de toate dificultăţile peste care Biserica a trecut în întreaga sa istorie, încă de la începuturi. Toate acestea nu se vor opri aici, vor continua să fie readuse în discuţie şi în pontificatul ce va urma, aşa cum s-a vorbit de ele şi în cele anterioare.

În altă ordine de idei, pe lângă faptul că Sfântul Părinte Papa Benedict ni l-a creat pe cel de-al treilea cardinal român şi că a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de Arhiepiscopie Majoră (echivalentul Patriarhiei), faptul că am fost hirotonit în timpul pontificatului său, mă face să-l preţuiesc în mod deosebit pe acest papă teolog care s-a dedicat reconcilierii dintre raţiune şi credinţă. Caracterul său franc, dar şi loialitatea faţă de Biserică, dovedite, mă fac să nu am nici cel mai mic dubiu privitor la motivele invocate în declaraţia de renunţare la ministerul petrin de ieri a Suveranului Pontif. Recomand să acceptăm în rugăciune şi în tăcere decizia acestuia, ca mai apoi, în martie (sper) să ne putem bucura, rostind împreună: „Habemus Papam!”.

Întâmpinarea Domnului și a mântuirii noastre

După legea lui Moise, atunci când împlinea 40 de zile de la naştere, întâiul născut de parte bărbătească trebuia adus la templu. Această îndatorire avea o dublă semnificaţie. Mai întâi, mama era datoare să aducă această jertfă pentru curăţirea ei. În al doilea rând, primul băieţel născut în familie trebuia răscumpărat cu preţul unui miel sau al unei perechi de porumbei, deoarece întâiul născut de parte bărbătească era considerat ca aparținând lui Dumnezeu, după evenimentele care au dus la eliberarea israeliților din Egipt.

Maria şi Iosif s-au supus şi ei acestor prescripții şi la 40 de zile după naşterea sa sfântă l-au dus pe pruncul Isus la templul din Ierusalim. Nu cred că mai e cazul să insist asupra faptului că Maria nu avea nevoie de purificare, pentru că născându-l pe Mântuitorul era fără pată. Totuși, ea s-a supus legii vechi. Pe de altă parte, Mântuitorul, Dumnezeu însuși, supunându-se la rândul său și împlinind legea poporului lui Israel, ne eliberează pe noi – noul popor al lui Dumnezeu – de prescripțiile legii lui Moise, dar mai ales din sclavia păcatului, cea din care legea veche nu ne putea elibera. Iar puterea aceasta nouă de eliberare din robia păcatului și de mântuire este puterea jertfei de pe cruce, cea care ne-a răscumpărat și care ne-a împăcat cu Dumnezeu. Aceasta este și vestea bună pe care Dreptul Simeon – cel căruia Spiritul Sfânt îi făgăduise că nu va vedea moartea până ce nu-l va vedea în trup pe Hristos Domnul – ne-o dă în cântarea sa: "Acum eliberează-l pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta".

Sărbătoarea ne propune cel puțin trei puncte de reflecție.

1. Deși se putea sustrage prevederilor legii vechi – fiind nascută fără pată, evident că nu avea nevoie de purificare –, Maria nu o face și îndeplinește ritualul curățirii. La fel și Isus, fiind liber în fața legii mozaice, se supune totuși acesteia. Aceasta este prima lecție pe care o găsim în capitolul doi din manualul lui Luca, cel care descrie sărbătoarea de astăzi. Noi ne mai supunem prescripțiilor religioase – poruncilor bisericești, spre exemplu – sau le considerăm pe acestea perimate și inutile?

2. A doua lecție este cea referitoare la rolul educativ al părinților. Maria și Iosif l-au dus pe Isus în mod repetat la Templu, în special atunci când legea veche prevedea acest lucru. Noi unde ne ducem copiii duminica, spre exemplu, atunci când învățătura creștină prevede și ea participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie? La meditații, la cursuri de pian sau de înot, la fotbal, la cinema, la mall, ori pe pârtie, la săniuș? Sau, poate, îi mai lăsăm să doarmă câteva ore în plus, pentru ca bieții de ei să recupereze nopțile pierdute în fața computerelor și a telefoanelor?

3. Simeon și Ana, fără a mai avea o vedere prea ageră din cauza vârstei înaintate, au reușit să-l vadă pe Dumnezeu în bebelușul unei familii atât de modeste, încât nu și-a permis să-și cumpere nici măcar mielul care trebuia oferit ca jertfă la templu pentru fiul lor întâi născut. Noi, cei cu vederea ageră, reușim să-l mai vedem pe Isus în marginalizații acestei lumi? Sau preferăm să stăm cu ochii ațintiți pe spoturile publicitare care ne îndeamnă să căutăm doar propriul confort?

Să nu uităm totuși de avantajul pe care îl avem faţă de Dreptul Simeon – în timp ce el l-a primit în braţe pe Mântuitorul pentru doar câteva clipe, abia la sfârșitul unei lungi vieți de așteptare, noi putem să ne bucurăm de intimitatea lui Isus ori de câte ori dorim, la fiecare Sfântă Liturghie.