Sfinţii trei ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan

Astăzi îi sărbătorim, împreună, pe cei trei sfinţi părinţi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, ca fiind cei mai mari teologi şi păstori ai Bisericii Răsăritene. Spun că îi serbăm împreună, pentru că cei trei mari ierarhi sunt sărbătoriţi şi separat, fiecare în parte: sfântul Vasile la 1 ianuarie, sfântul Grigorie la 25 ianuarie şi sfântul Ioan Hrisostomul la 13 noiembrie şi la 27 ianuarie. Toţi trei sfinţii ierarhi au trăit în tulburatul secol al IV-lea al creştinismului şi, datorită înaltei culturi pe care o dobândiseră, încă din timpul vieţii, au fost consideraţi adevărate etaloane ale teologiei, ale vieţii bisericeşti - chiar şi ale celei monastice - şi ale credinţei.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea Capadochiei unde şi-a început studiile pe care le-a continuat în Bizanţ, iar mai apoi la Atena, unde s-a împrietenit cu Sfântul Grigorie de Nazianz. În anul 370 a fost consacrat arhiepiscop al Cezareei. În lupta împotriva ereticilor, Sfântul Vasile a folosit în mod deosebit scrierea şi predica din amvon. S-a remarcat şi prin organizarea vieţii monahale, dar şi prin înfiinţarea de  azile şi spitale pe lângă biserici. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, având la aproape 50 de ani.

Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz (330-389/390) s-a născut în cetatea Nazianz, Capadochia. Ca şi prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare, şi-a început studiile în Cezareea Capadochiei. Le-a continuat apoi în cele mai importante şcoli ale vremii: la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena. Când Grigorie, tatăl său, a vrut să-l sfinţească episcop, Sfântul a fugit în pustiu de unde totuşi s-a întors, fiind nevoit să-şi ajute tatăl neputincios. Sfântul Vasile l-a sfinţit episcop de Sasima. Pentru o vreme, Grigorie a fost şi patriarh al cetăţii Constantinopolului, unde a participat la cel de-al doilea Conciliu Ecumenic din 381. Înainte de a se muta din această viaţă – la 25 ianuarie 389 – Sfântul Grigorie a scris în tratatele sale teologice în special despre Misterul Preasfintei Treimi, din această cauză Biserica i-a conferit titlulatura de Teolog.

Sfântul Ioan Gură de Aur (344/347-407) s-a născut în Antiohia din părinţi creştini şi a fost botezat la 20 de ani. După perfecţionarea studiilor, Sfântul Ioan s-a retras patru ani într-o mănăstire din vecinătatea Antiohiei. După această perioadă a mai petrecut încă doi ani într-o peşteră, ca ascet; apoi a fost hirotonit preot şi a slujit timp de 12 ani Patriarhiei Antiohiei. La 28 februarie 398 Sfântul Ioan Gură de Aur - care se remarcase deja prin scrierile şi predicile sale - a fost consacrat patriarh al Constantinopolului. Din acest scaun, în urma mustrărilor pe care Hristostomul i le-a făcut împărătesei Eudoxia, a fost izgonit de două ori. Sfântul Ioan Gură de Aur a murit în cel de-al doilea exil, la Comane, la 14 septembrie 407, rostind se pare: „Mărire lui Dumnezeu pentru toate!”. Trupul său a fost adus de la Comane la Constantinopol, unde a fost aşezat în Biserica Sfinţii Apostoli, în anul 438, la 27 ianuarie.

Nu am detaliat foarte mult biografia fiecăruia în parte, tocmai pentru a vă putea prezenta şi motivul - aşa cum l-am găsit în Proloagele, vol. I - pentru care aceşti sfinţi sunt sărbătoriţi împreună. Aşadar, pentru că erau cinstiţi în mod deosebit de toată lumea creştină, în urmă cu aproximativ un mileniu, această cinste a ajuns motiv de dezbinare între credincioşi. Unii îl considerau pe sfântul Vasile ca fiind cel mai mare dintre cei trei ierarhi, alţii pe sfântul Ioan Gură de Aur, iar alţii pe sfântul Grigorie. Discuţiile contradictorii luaseră o aşa amploare, astfel încât, creştinii se împărţiseră în cete care se urau între ele.

Făcându-se cinstirea lor piatră de poticnire, ne dezvăluie Proloagele, sfinţii trei ierarhi s-au arătat în anul 1084 rând pe rând, apoi împreună, înţeleptului episcop Ioan al Evhaitelor spunându-i: "...Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi... Împreunează-ne, făcându-ne praznic la câte trei, într-o singură zi şi înştiinţează cu aceasta pe creştini că noi, în faţa lui Dumnezeu, una suntem". În acest fel, din timpul împăratului Alexie Comnenul, la îndemnul episcopului Ioan al cetăţii Evhaitelor, cei trei mari ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Hrisostomul sunt prăznuiţi la 30 ianuarie, an de an.

Deoarece abia am încheiat Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor, putem adăuga şi că sărbătoarea sfinţilor trei ierarhi este una a unităţii şi a comuniunii. Aşa cum deosebirea dintre persoanele Sfintei Treimi nu duce la dezbinare, ci dimpotrivă, la unitate; nici noi, oamenii, ca persoane diferite, nu avem misiunea de a trăi sepatrat sau de a ne ridica unii împotriva celorlalţi, ci de a trăi după modelul treimic: unul pentru celălalt.

N.B.: Îi felicităm cu această ocazie, în mod deosebit, pe formatorii şi studenţii Seminarului Teologic Greco-Catolic din Oradea, cei care îi cinstesc pe sfinţii trei ierarhi ca şi sfinţi ocrotitori! Iar dacă s-a păstrat tradiţia ospăţului oferit de hram, prânzul de astăzi le va fi un adevărat festin.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (sec. al IV-lea)

„Doamne şi Stăpâne al vieţii mele,

nu-mi da mie duhul trândăviei,

al grijii de multe,

al iubirii de domnie

şi al găririi în deşert.

Iar spiritul curăţiei,

al umilinţei,

al răbdării

şi al dragostei

dăruieşte-l mie, servului Tău.

Aşa, Doamne Împărate,

dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele

şi să nu osândesc pe fratele meu;

că bine eşti cuvântat în vecii vecilor.

Amin!”

Sfântul Efrem Sirul s-a născut în Nisibe, Mesopotamia, din părinţi creştini, în jurul anului 306. Fiind sirian, şi-a început studiile la şcoala siriacă din localitatea natală. Tradiţia spune că Efrem, ca tânăr diacon, a luat parte la Sinodul din Niceea din 325. Sfântul Efrem s-a folosit de poezie în lupta împotriva ereziilor cu care Biserica se confrunta în acele vremi. Poemele sale cântate sau citite în adunări au devenit adevărate imnuri. Poeziile, pe care chiar sfântul le acompania cu harfa, cântau despre strălucirea credinţei, despre dragostea frăţească, despre rugăciune, despre pocăinţă etc. Biserica a reuşit să păstreze în tezaurul său părţi importante din scrierile Sfântului Efrem Sirul; iar una dintre cele mai cunoscute creaţii ale sale este, desigur, rugăciunea redată mai sus.

"Convertirea"

La insistenţa multora dintre voi, preaiubiţi cititori, astăzi voi scrie despre o temă de la care mă tot eschivez de ceva vreme: convertirea mea la catolicism. Am evitat aceast subiect tocmai pentru că nici măcar eu nu-i pot descurca încă iţele. Cu presentimentul că va fi o scriere mai grea decât celelalte, voi încerca totuşi să vă lămuresc.

Sunt convins că pe cei care mă cunosc încă din vremile în care eram ortodox, de fapt, mai mult anticatolic decât ortodox, aflarea veştii c-am trădat credinţa străbună i-a uimit. E normal să fi fost aşa, devreme ce şi pe mine m-a uimit propria decizie! Să nu vă mire expresia folosită mai sus – mai mult anticatolic decât ortodox –, ea rezumă foarte bine instrucţia primită în seminarul ortodox din Vâlcea. Şi mă voi explica: eram foarte bine instruiţi să combatem punctele florentine şi celelate diferenţe ale doctrinei catolice (spre exemplu, aproape fiecare nouă lecţie la Dogmatică se încheia cu un capitol referitor la punctul de vedere diferit şi, deci, greşit al teologiei catolice), însă prea puţin instruiţi în a trăi cu adevărat ortodoxia. Am fost educat într-un sistem care avea monopol pe Dumnezeu şi care îndrăznea chiar să respingă mântuirea celor din afara lui.

Bineînţeles că, ani de zile, m-am complăcut în acest sistem în care era suficient doar să fi fost botezat în dreapta credinţă, fără ca să fi avut barem vreun merit. Seminarul ortodox se limita doar la a-ţi arăta cât eşti de special că faci parte din adevărata Biserică a lui Hristos şi, din nefericire, lăsa deoparte tot ce ţinea de formarea sau modelarea însuşirilor cu adevărat creştine. Mulţi dintre dvs. m-aţi întrebat: de ce nu am plecat din sistem mai devreme? Pentru că, fără să-mi dau seama, Sistemul mă formatase, devenisem parte din el! Închipuiţi-vă, spre exemplu, că îmi părea ceva absolut normal ca preoţii profesori să discute liber cu elevii despre cadouri, despre mită sau despre preţul parohiilor vacante. Acest tip de discuţii îmi părea, atunci, unul absolut decent! Cât despre alte exemple, nu îşi găsesc locul aici, chiar dacă am mai scăpat câte ceva prin Confesiuni.

Dar să revenim la tema propusă. Despre Biserica Catolică auzisem doar lucruri îngrozitoare: că nu folosesc drojdie în materia euharistică, că au introdus filioque în Crez, sau că Papa se crede infailibil, dar că, de fapt, el ar fi Anticristul însuşi etc. Colac peste pupăză, fostul meu preot paroh, unul dintre stâlpii educaţiei mele, renunţase la a mai fi preot ortodox în favoarea Bisericii Unite cu Roma! Biserică despre care ştiam doar opinia profesorului Păcurariu de la Sibiu… şi chiar o ştiam bine! Au urmat discuţii intrminabile şi nopţi lungi în care acompaniat de Johnny Walker cel roşu am încercat să-l aduc pe rătăcit înapoi la dreapta credinţă. Argumentele folosite erau dintre cele mai solide: de ce a tras Buccow cu tunul în călugării antiunionişti, de ce îl poreclesc Spirit pe Duhul Sfânt şi, mai ales, de ce nu are mitropolitul de la Blaj barbă!!!

Vedeţi, acesta era contextul în care, încă inexplicabil, într-o dimineaţă din ultima vacanţă de Paşti din seminar, m-am trezit cu un fix: că mă voi converti la catolicism! Dumnezeule, mi-am spus, dar cum să pot gândi aşa ceva!? Cum să fug de la sânul tău şi unde? Aveam nevoie urgentă să stau de vorbă cu un preot ortodox de încredere care să-mi tragă vreo două palme şi care să mă readucă la adevărata credinţă srămoşească. Tocmai bine, că doar unul – repet, de încredere – ştiam, pe Moş Popa. M-am dus la dânsul spăşit, ca la spovadă: „Ia uite, părinte, ce mi s-a întâmplat, îmi tot vâjie prin cap ideea să mă duc şi să mă fac catolic”. „Nu se poate!”, îmi zice părintele, „În sfârşit ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun! Du-te, ştii bine că nu ai de ce să regreţi ce laşi în spate!”. Şi e adevărat că îndemnul dânsului m-a trăsnit mai tare decât cele două palme pe care le aşteptam.

Eram uimit cum toate planetele se aliniaseră să părăsesc Sistemul. Aşadar, am luat Hotărârea cu trei luni înainte de bacalaureat. Pentru a nu-mi crea probleme, mi-am îngropat adânc decizia, ţinându-o ascunsă chiar şi de cei mai buni camarazi care mi-au reproşat, mai târziu, faptul că nu am avut încredere în ei. Încă o dată, le cer scuze! Foarte rapid au urmat examenul de atestat preoţesc, bacalaureatul şi înscrierea la Departamentul din Oradea al Facultăţii Greco-Catolice unde s-a scris o cu totul altă pagină a vieţii mele, cea în care am cunoscut cu adevărat Biserica. Însă, acesta este un alt capitol pe care, probabil, îl voi deschide în viitor.