Vă mai amintiţi istorioara cu tatăl care
atunci când se afla pe patul morţii şi-a chemat fii şi i-a pus să rupă un
mănunchi gros de nuiele? Niciunul nu a reuşit să le rupă pe toate deodată,
însă, la sfatul bătrânului, după ce au desfăcut mănunchiul, le-au frânt una
câte una. Concluzia? Unitatea fraţilor aduce şi trăinicie, rezistenţă.
Dezacordul, orgoliile şi neînţelegerile nu aduc nimic bun Bisericii lui
Hristos. Încă din antichitatea creştină acestea au slăbit unitatea Bisericii.
Unii se declarau urmaşi ai lui Apollo, alţii ai lui Pavel, iar alţii ai lui
Petru, uitând prea uşor că, de fapt, împreună, cu toţii aparţineau singurului
şi aceluiaşi Domn. Noi, ortodocşii, protestanţii sau catolicii contemporani,
cărui domn îi aparţinem?
Vieţile şi chemările apostolilor Petru şi
Pavel nu sunt identice. Petru a fost unul dintre primii ucenici chemaţi de
Mântuitorul, cel căruia i s-a încredinţat o misiune mai deosebită faţă de a
celorlalţi ucenici: „Tu eşti Petru şi pe
această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi
voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi
în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei
XVI). Pavel, în schimb, probabil că nu l-a întâlnit niciodată pe Isus faţă
către faţă. Un persecutor convertit. Vizionarismul său era diferit de
pragmatismul lui Petru. Unul este numit apostolul iudeilor, iar celălalt al
neamurilor. Şi chiar dacă între aceşti doi stâlpi ai Bisericii au existat şi
dezacorduri - privitoare la amestecarea la masă a creştinilor evrei cu cei din
alte neamuri -, iconografia îi înfăţişează împreună, susţinând cu mâinile
aceeaşi biserică.
Serbându-i în aceeaşi zi (29 iunie) pe
Petru şi pe Pavel, Biserica ne invită să reflectăm la forţa unităţii în
Hristos, la rezistenţa mănunchiului de nuiele. Astăzi, parcă mai mult decât în
vremea bisericii primare, varietatea confesiunilor creştine reprezintă călcâiul
lui Ahile din trupul Bisericii lui Hristos. Şi în tot acest timp, în care nu
reuşim să recunoaştem autoritatea incontestabilă a unui singur lider spiritual, creştinii se aseamănă cu nuielele fragile desprinse din mănunchi.
Misiunea aparte, aceea de a păstori turma şi de a consolida credinţa fraţilor,
nu i-a fost încredinţată în mod fortuit lui Petru. Din acest motiv, Mântuitorul
i s-a şi destăinuit individual: „Simone (…)
m-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu piară. Iar tu,
întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Luca XXII).
Este adevărat şi faptul că precum are
nevoie de primatul instituţional al apostolului Petru, Biserica are nevoie şi
de energia, viziunea şi harurile Sfântului Pavel; iar unitatea Bisericii are
drept model unitatea diversităţii acestor doi corifei care - aşa cum
spuneam - nu au avut tot timpul o gândire uniformă. Însă, pentru a putea predica
iubirea şi această unitate a varietăţii, liderii creştini, dar şi noi - cei care
ne situăm pe aceeaşi poziţie ca şi aceştia, adică aceea de membre vii ale trupului
Bisericii lui Hristos - va trebui să predicăm mai întâi iertarea şi împăcarea.
