Deși Sfântul Ilie a trăit cu 3000 de ani în urmă, năravurile lumii de atunci nu erau deloc diferite de cele ale noastre. Și atunci, ca și acum, oamenii șchiopătau de ambele picioare – după cum le și reproșa prorocul – și nu se mulțumeau să adore un singur dumnezeu. Pe de o parte se închinau lui Baal, iar pe de alta nu renunțaseră la credința în singurul și adevăratul Dumnezeu al lui Israel. La fel și noi, credem în Dumnezeu și ne declarăm fidelii săi, dar nu putem renunța la idolii parșivi din viața noastră.
Nu despre patimi mi-am propus să vorbim aici. Alcoolul, violența, infidelitatea conjugală, pornografia, goana după bani – acestea sunt chestiuni de care bunul creștin a învățat să se ferească. De fapt, creștinul practicant ar trebui să aibă o experiență consistentă în lupta cu acestea. Așadar, despre alți idoli - unii mai parșivi, spuneam - aș dori să vorbim.
Televizorul. Oamenii din el, mai exact. Acei deținători unici ai adevărului cărora le aducem osanale și pentru care am fi dispuși oricând să punem mâna pe arme. Cei cărora la sorbim fiecare afirmație, fără să mai considerăm că aceasta ar mai trebui verificată. Templele acestor viței auriți sunt îndeosebi canalele de știri.
Ecranele tactile de toate dimensiunile. Amintiți-vă prin ce dramă ați trecut atunci când ați pierdut sau vi s-a defectat smartphone-ul. Aceste dispozitive ne sunt prezentate ca fiind cel mai în măsură să ne ghideze viața. Ele sunt cele care – cu probabilitate mai mare decât a Sfântului Ilie – ne spun când plouă, sunt omniprezente, atotștiitoare și în plus ne pot infrumuseța chiar și fața.
Copiii. Da, ei, ați citit bine. Adesea ajungem închinătorii micuților noștri. Pe ei îi adorăm mai mult decât orice și pentru ei suntem dispuși să renunțăm la orice, chiar și la poruncile dumnezeiești. Nu putem cinsti ziua Domnului mergând la biserică pentru că bebe este prea mic, dar la mall nu e nici o problemă să îl ducem duminica. Iar problemele cele mai acute apar atunci când bebe crește suficient de mare încât realizează că pentru părinții săi nu există niciun dumnezeu mai presus decât el. Iar de existența Bisericii, a spitalului pentru suflet, nici nu mai vorbim.
Ar mai fi și superstițiile care ne condimentează credința. Știți și domniile voastre: numărul de prosoape dat de pomană la înmormântare, numărul de masluri care să dezlege legăturile, numărul bomboanelor de pe colivă etc. Dar despre acestea am mai vorbit și poate vom mai vorbi și altă dată. Până atunci ne putem întreba cine este baal-ul din viața noastră? Pentru ce/cine suntem dispuși să uităm de Dumnezeu?... Și merită?
