Cu Nea Vasile, în Piaţa Sfântul Petru

Mai erau doar câteva ore până când Papa Benedict urma să celebreze slujba de Înviere din Sâmbăta Mare, iar noi încă nu ştiam cum vom ajunge, dar mai ales, cum ne vom întoarce noaptea din Piaţa Sfântului Petru, deoarece accesul autocarelor era interzis în centrul Romei, iar mijloacele de transport în comun nu circulau noaptea. În timp ce-mi strofocam creierii (că eu am mai mulţi) ca să găsesc o soluţie în acest sens, o doamnă care părea liderul grupurilor din Lugoj şi Timişoara, vine şi îmi pasează câteva zeci de euroi:

- Uitaţi, ne-am interesat şi toate celelalte grupuri au dat…, ştiţi…, câte ceva şoferilor şi au rezolvat problema drumului. Dacă le-am da câte 50 de euro fiecăruia, ne-ar putea duce undeva în apropiere de piaţă, apoi, la noapte, ar putea veni în acelaşi loc să ne preia şi la fel ar face şi mâine dimineaţă, înaintea liturghiei.

- Păi, bine, dar de ce nu le daţi banii preoţilor dvs., să meargă ei să vorbească cu şoferii – am încercat să mă eschivez, deoarece nu eram deprins cu şfănţuiala de nici un fel. Şi în timp ce şuşoteam noi printre căbănuţe, na, că apar preoţeii de la Lugoj!

- Auzi Ovi, îi zic celui care-mi fusese coleg la facultă, cum facem să le dăm ceva şoferilor ca să ne ducă la slujbă?

- Nu mă interesează, Victore, că noi nu mergem, rămânem să ne odihnim, ca mâine când plecăm spre ţară să nu fim prea obosiţi.

După un asemenea răspuns, m-am văzut silit să fac o chetă şi printre vâlceni şi să discut problema cu şoferii care mă aşteptau ca pe pâinea caldă. Mission accomplished! Băieţii ne-au dus până în proximitatea coloanelor care împrejmuiesc piaţa şi ne-am înţeles ca tot de acolo să ne şi preia când Slujba Învierii se va fi terminat.

Mai bine de două treimi dintre miile de peregrini care ne adunaserăm ca să urmărim ceremoniile pe ecranele din piaţa vaticană, eram români. Şi aşa cum se întâmplă atunci când se întâlnesc românaşii, atmosfera în piaţă era una reconfortantă. Trecuserăm cu toţii peste problemele organizatorice din zilele precedente şi ne pregăteam să asistăm cu emoţie la evenimentul care ne adunase în Roma; desigur, meritul fiind în totalitate al profesorului Pilif. Însă cum seara petrecută în faţa Bazilicii Sfântul Petru era mult prea liniştită – în comparaţie cu ritmul drăcesc de până atunci –, cine altcineva decât Nea Vasile credeţi că s-a gândit să o mai condimenteze puţin? Şi el, Nea Vasile, a început să-i dea savoare înserării prin a lua, peste gardul improvizat, scaunele care fuseseră frumos aşezate pentru slujba de a doua zi. Iar atunci când l-am apostrofat pentru aceasta, replica lui a fost una demnă de un creştin cu nume de basileu:

- Tu ce vrei, Nea Victorele, să te faci, popă!?! Păi cum, mă, să te faci popă, când mă cerţi că le dau scaune la bieţii bătrâni? Nu-i vezi, săracii, că abia se mai ţin pe picioare?

Dar dacă eu nu am reuşit să-l conving că scaunele nu le erau destinate bătrânilor, atunci a reuşit să-l potolească un carabinier.

În timp ce ne plimbam sau schimbam impresii de călătorie cu românii adunaţi în piaţă, ne apare în faţa ochilor însuşi domnul profesor pe care nu mă puteam abţine să nu-l salut dimpreună cu prietenul meu, Nea Vasile.

- Ce faci, Pilife, ţi-ai scos ceva firfirici cu pelerinaju ăsta, îî? – îl întreabă Nea Vasile cordial.

- Haideţi, domnilor, să trecem peste acest fapt, mai bine să ne bucurăm că suntem cu toţii aici! – ne răspunde profesorul, stând picior peste picior pe un scaun.

- Păi, băi băiatule, noi trecem, dar vorbii io cu unii p-aci şi cică o să te dea în judecată când se întorc în ţară, aşa că ţine-te bine de bani, fratele meleu! – a continuat Nea Vasile persiflăndu-l pe marele organizator.

- Dar cum vă permiteţi, domnilor, să-i vorbiţi astfel domnului profesor!?! – intervine o cucoană sclifosită, trecută bine de a doua tinereţe – totul a fost organizat în mod excepţional, am avut şi ghizi, şi…

- Ia du-te femeie d-aici, că nu e treaba ta ce discutăm noi! – i se adresează Nea Vasile doamnei şi, în acelaşi timp, îi mângăie pieptul cu podul palmei suficient de graţios, cât să o dea pe madamă cu roţile în sus. I-auzi, mă, a dracu, ea a avut ghid!

Însă nu acesta a fost finalul apoteotic al peregrinului Vasile în Piaţa Sfântului Petru, lovitura de graţie abia acum urmează.

- Bă, Nea Victorele, hai mă să intrăm să luăm lumină de la papă, ce stăm afară ca proştii?

- Bre, Nea Vasile, nu ţi-am zis deja, ăia care stau la coadă să intre la slujbă au invitaţii, nu intră nimeni în bazilică fără invitaţie!

- Bine, fraiere, deci nu vrei; ia fi atent, aici, la mine!

- Du-te mă, Nea Vasile, că nu ai nici o şansă să treci de filtrul de carabinieri! Am conchis eu sperând să-i tai elanul sonatului.

Dar de unde, că Nea Vasile s-a şi amestecat cu cei care formau un şir la intrarea în Bazilica Sfântul Petru şi când i-a venit rândul să prezinte invitaţia, a început să le dea explicaţii carabinierilor în dulcea limbă română, desigur!

- Bă, băieţi, în faţa mea fură patru prieteni care avură la ei cinci invitaţii, io sunt al cincilea!

Şi văzând că băieţii în negru îi refuză intrarea şi încep să ţină tot mai strâns armele în mâini, Nea Vasile face o criză de nervi şi începe să ţipe la ei gesticulând larg:

- Bă, da sunteţi nebuni? Nu înţelegeţi că intrară patru inşi cu cinci bilete!? Io sunt al cincilea! – insista Nea Vasile arătându-le carabinierilor ecuaţia pe degete.

Văzând disconfortul care se crease, superiorul jandarmilor, ce credeţi, l-a lăsat pe Nea Vasile să intre la Slujba Învierii!!! Vă daţi seama şi că a fost singurul din grupul nostru care avea lumina Învierii luată chiar din bazilică!

După miezul nopţii ne-am întors la cazare, apoi, duminică dimineaţa, am mers din nou în piaţa vaticană unde, la salutul papei: „Hristos a înviat!” în limba română, am răspuns şi noi, din toţi rărunchii: „Adevărat a înviat!”. După aceasta, împăcaţi că am atins scopul acestui hagialâc, i-am sunat pe şoferii de pe Neoplanul de Bucureşti să vină şi să ne ducă spre casă. De întoarcerea către ţară îmi amintesc vag. Un singur lucru îmi este limpede, acela că a fost singura dată când am reintrat în Românika fără resentimente. Ba, dimpotrivă, atunci chiar mi-a fost drag. Şi încălecai pe-o şa, că am puţin peste un metru şi jumătate şi nu mă puteaţi vedea.

MVSEI VATICANI

Roma, sâmbătă - 15.04.2006, ora 06.30. Trezit de alarma telefonului mobil, încep să mă rog: „Dă, Doamne, să fiu acasă; dă, Doamne să fiu acasă!”. Fără să fi deschis ochii mă ridic din patul de la etaj şi mă lovesc cu ţeasta de plafonul bungalow-lui. „Vai, autoflagela-m-aş, încă sunt în Roma!!!” Şi o iau de la capăt: îi trezesc pe peregrini să-şi ia micul dejun, iau bilete pentru mijloacele de transport şi… la fix: pe când terminăm noi dejunul cel de dimineaţă, dau busna şi ceilalţi creştini care participaseră la Dumnezeiasca Liturghie. Ne zâmbim unii altora cu subînţeles şi ne pornim către muzeele vaticane.

La intrarea în muzee ne-a întâmpinat o coadă de toată frumuseţea, aşa că, împinşi de nevoie, am mers să-i căutăm începutul. Şi l-am aflat, la câteva sute de metri mai în spate, tocmai la coloanele lui Bernini! Desigur că Nea Vasile nu se îndura să piardă timp aşteptând să ne vină rândul, aşa că mă abordează direct:

- Nea Victorele, ce suntem, mă, noi, fraieri!? Hai să ne băgăm în faţă şi dacă va comenta cineva, ne facem că nu înţelegem!

- Nu se poate, bre, Nea Vasile, cum să ne băgăm 30 de inşi în faţă, hai că uite se înaintează destul de rapid! – l-am încurajat eu.

- Treaba voastră, eu merg în faţă şi vă aştept în muzeu, şi-a luat Nea Vasile la revedere de la noi.

Însă, pe când ne bucuram că am scăpat de el, în mai puţin de cinci minute, Nea Vasile ne aduce un tânăr acordeonist, bronzat din naştere, cică să ne acompanieze cât timp stăm în coadă.

- Ia, Nea Victorele, e de la Craiova băiatu’. Ia bag-o, mă, p-aia cu foaie verde măghiran!

- Păi, foaie verde măghiran, măăăi, mă făcu muica oltean, măăăi! – a început să fredoneze copilul, acompaniat de un acordeon pe care abia îl purta.

Şi dăi, şi dăi, cu bâlciul după noi, am reuşit să intrăm la muzee în mai puţin de o oră. Prin muzee, Nea Vasile mi s-a părut destul de liniştit, mai puţin în momentul în care a găsit într-o fântână arteziană o monedă de-a noastră şi tot încerca să o convingă pe o doamnă japoneză că aia sunt bani româneşti:

- Uite, fă, bani din România, vezi, din Romania! Uite-te, frate, că nu mă înţelege; făăă, din Ro-mâ-nia!

Tot încercând să-mi amintesc operele văzute în MVSEI VATICANI, nu-mi mai vine în minte decât săgeata care ne indica direcţia spre Capela Sixtină. Şi cam aşa s-a şi desfăşurat toată vizita în muzeele vaticane: alergând după celebra capelă. Ajuns în capelă - probabil în timp ce admira reclama de la celor de la Nokia (foto) sau alte scene din Facerea Lumii de Michelangelo, zugrăvite pe tavan - Nea Vasile a avut o revelaţie pe care a ţinut mortiş să mi-o împărtăşească la faţa locului:

- Auzi, bă, Nea Victorele, ştii cine cred eu că a făcut tavanele ăstea?

- Cum cine crezi că le-a făcut, Nea Vasile, nu-ţi spusăi, Michelangelo Buonarroti, acum vreo 500 de ani.

- Nu se poate bă, băiete, n-are cum! Păi, eu am fost şef de echipă pe şantier, nu se face aşa ceva!

- Cum să nu…

- Taci, mă, ascultă-mă! Eu cred că înaintea noastră a fost o altă civilizaţie care le-a făcut şi după-aia ni le-a lăsat nouă şi ei au plecat. (!!!!!!!)

Dezarmat de o asemenea concluzie, la ieşirea din capela Sixtină, am strâns gaşca şi ne-am îndreptat din nou spre obeliscul din piaţa vaticană pentru a ne reîntâlni cu Claudiu. Mai aveam de vizitat una, alta, pe lângă Forumul Roman, iar spre seară trebuia să ne îndreptăm mai devreme către camping, pentru a-i mitui pe şoferi să ne ducă şi să ne aducă, după ce vom fi asistat, în Piaţa Sfântul Petru, la slujba din noaptea Paştelui. Dar aceasta va face subiectul unei alte postări delicioase, aşadar va trebui să mai aruncaţi câte o geană şi pe aici!

Cheauni prin Roma, prima zi

Păi, şi dacă tot mi-a sărit somnul – că pe acolo am rămas cu hagialâcul de la Roma – ce s-au gândit dragii de peregrini de care eram direct răspunzător, că ar putea să-mi dea ceva de lucru. Şi mintenaş m-au şi asaltat cu două-trei plângeri, cum ar fi… că li s-ar fi stricat aparatele AC şi că le bagă doar frig. Bă, eşti nebun? Pe bune, la trei dimineaţa!? Păi, cine i-a pus să butoneze telecommm…, pluralul la telecomandă voiam să spun, de au zăpăcit aparatele AC? Ăla cu coarne, Michiduţă, că eu nu! Şi dă-i şi plimbă-te încă vreo juma’ de oră cu un basarabean prin camping ca să le împarţi pături peregrinilor care au descoperit telecomanda de la AC! Partea bună e că ne-am plimbat pe o maşinuţă de tipul celor folosite pe terenul de golf. Tare, nu, să dai ture printre căbănuţe pe la 04.00 dimineaţa!

Dar, ce mai contează toate acestea când la 07.00 îţi sună alarma şi ştii că ai putea petrece o zi fantastică prin Roma! Fuguţa marş, tot printre căbănuţe, şi scoală-i pe-ai noştri la masă, până nu termină fraierii ăia Liturghia şi dau năvală în restaurant ca să-l devoreze. Şi apoi, încă un marş să iei şi bilete pentru mijloacele de transport în comun, ca să poţi să ajungi la Vatican, Ostropele, că aşa i-ai amăgit pe oameni, că îi duci vineri dimineaţa la Sân Pietru! Norocul meu era că, după ce vizitam bazilica verhovnicului apostolilor, cică vorbise domnul Pilif cu ceva teologi români din Râm ca să ne fie ghizi, că aşa… de unde să ştiu eu pe unde să le port paşii oamenilor în dictai oraşul?

Zis şi făcut: fuguţa, frumuşel, la masă când ceilalţi peregrini erau abia pe la ospăţul euharistic, apoi, până înfulecă ai noştri, vezi ce autobuze duc la Vatican, ia bilete dus-întors, vezi dacă s-au ospătat oamenii şi… pe indieni că vin caii! Dar nu chiar aşa de uşor, că vreo câteva venerabile doamne de la Lugoj mă roagă să le primim în grupul nostru, cică popii lor aveau alte planuri pentru ziua respectivă, că ei nu au venit ca să le poarte altora de grijă, că ei au venit că le era gratis hagialâcul, şi lor, şi la neveste!

- Păi, eu vă iau – le zic senioarelor lugojence – dar vedeţi că nu vă pun la număr, aşa că, prin Roma, să măriţi pasu’, că pleacă vasu’!

Dar să ştiţi, domniile voastre, că nu m-a lăsat inima-mi iute de caracalean să le pierd prin Roma, ci le-am calculat şi pe ele când le dădeam târcoale să nu mi-i pierd prin mulţimi. Am completat numărul de bilete, eram de toţi peste 30, şi îmbarcarea la autobusul care avea staţie chiar la poarta campingului de pe Via Aurelia!

După tradiţionalele sfaturi: să ne urcăm toţi deodată, să nu ne urcăm dacă autobusul e prea plin, să ţinem actele şi banii în faţă ca să nu le dăm motiv la conaţionali să ne panacoteze şi să ţinem pasul cu vasul… ales ce puteam fi, ne-am pornit către Piaţa Sfântului Petru. Acolo, văzând că toate grupurile venite din ţară intră să viziteze bazilica, hop şi noi, după ele. Şi din izvorul nesecat al ştiinţei ce-o purtam, le-am mai spus eu una-alta, cam ce era de spus: că e cea mai mare biserică din lume, că la intrare, în dreapta, e Pieta, că baldachinul ăla mare e a lu’ Bernini, că cupola n-are trebă cu Coppola şi… cam atât. De aici, am intrat şi prin grotele Vaticanului, unde le-am citit câteva nume de papi, unde din mers l-am venerat pe verhovnicul Petre şi unde am văzut şi mormântul lui Ioan Paul al II-lea. Ce să mai, vizitarea Vaticanului se contura într-o reuşită sigură! Ca să nu mai zic de cum mă umflam în pene, când le mai citeam celor din jur câte un nume din latină:

- „ALEXANDER VII CHISIVS PONT MAX”, ia uite, cică ăsta e mormântul lu’ papa Alexandru al VII-lea!

- Aaaa, mamă, ce mişto eee! – îmi răspundeau ecourile riguroşilor critici de cultură din grup.

Toate bune şi frumoase, până aici, dar abia trecuse de 11.00 şi mai aveam o grămadă de timp de umplut. Aşa că, din mare milosârdia mea, i-am lăsat pe peregrini să meargă la toalete sau facă ce-or vrea până la prânz, când urma să ne vedem la obeliscul egiptean din piaţa vaticană. Îmi propusesem ca între timp să dau de ghizii ăia de la teologie. Întreb în stânga, întreb în dreapta şi ce să vezi? O altă ţeapă marca Pilif începea să-mi intre încet-încet în… profunzime. Ia bangheală, zic, unde să plec eu, de nebun, cu bătrânii după mine? Se făcuse fără un sfert şi, cum era de aşteptat, intrasem din nou în panică. Şi în toată buimăşala ce mă cuprinsese, îmi pare că văd un chip cunoscut.

- Mamăăă, p-ăsta îl ştiu, zic, mi-a fost coleg. Răduţe, bă, Răduţe, tu eşti mă!?

- Ostropa, ce cauţi aici?

Ce să-i mai dau socoteală, am sărit la grumajii lui şi l-am strâns în braţe, aşa cum probabil că nu am strâns-o niciodată pe mama. I-am spus omului necazul, dar ce să vezi, tocmai primise vizita părinţilor şi trebuia să se ocupe de ei. Aproape că eram gata să mă pun în genunchi şi să-l implor în favoarea cauzei mele, când un licăr de inspiraţie m-a străfulgerat:

- Ia stai mă aşa, dar tu nu-l ştii pe Claudiu? – era vorba de un bun prieten care mai stătuse după dosul meu o data, când mersesem la ceva cursuri de germană prin Viena şi cu care nu mă mai văzusem de ceva ani.

- Păi, cum să nu, vrei să-l sun?

Şi asta ne-a fost izbăvirea, în 10 minute m-am întâlnit cu Claudiu la obelisc.

- Te omoram dacă treceai prin Roma şi nu mă căutai! – mi-a zis Claudiu îmbrăţişându-mă. Ce probleme ai, că la telefon nu am reuşit să te înţeleg de nici un fel?

- Ştii, sunt cu ceva pelerini şi ni s-a promis că primim ghizi…

- Şi voi la fel!?! Ştiu despre ce e vorba, adună-ţi creştinii şi hai!

De aici, am luat Roma per pedes. Castelul Îngerilor, Piaţa Navona, Panteonul, Fântâna Trevi, Piaţa Spania, etc., etc. Dar nu toate de-odată, am mai lăsat şi pentru a doua zi ceva: Piaţa Veneţia cu Altarul Patriei şi cu Columna lui Traian, Biserica Sfântul Petru în Lanţuri, Forumul Roman şi Coloseumul. Nu o să intru în detalii prea tare, deoarece ar însemna să mă abat de la metoda de lucru şi să-mi stric stilul care m-a consacrat. Spuneţi, domniile voastre, ce rost ar avea să scriu despre lucrurile bune din pelerinaj? Ba, bine că nu a stat Claudiu decât două zile după noi, că altfel… nu mai aveam despre ce să mai scriu! Şi mai menţionez că dacă mie mi-a scos Claudiu sufletul, pe străzile aglomerate foarte ale Romei, venerabililor domni şi doamne, ce să mai zic?

Pe seară, la întoarcerea spre camping am reuşit, har Domnului, să ne ţinem bine de portofele şi să dejucăm planul câtorva gealaţi care operau în autobuz. Erau de-ai noştri, desigur, şuţi din aceia cu diplome şi cu cefele colosale. Puteam, aşadar, concluziona că până atunci ziua fusese una gigea şi se putea încheia într-un mod excepţional. Lucru care s-a şi întâmplat, când printre bungalow-rile din camping am găsit cina: grămezi imense de sandwich-uri, de sticle cu apă şi de mere. Probabil pentru a scăpa de deranjul pe care-l puteau face în restaurant cei peste 1000 de peregrini găzduiţi, administratorii campingului au ales această variantă. Dar să revenim, de ce s-a încheiat ziua în mod excepţional? Pentru că am fost printre primii care am dat iama în potol şi ne-am putut servi la dis-cre-ţi-e!!! Ce mai conta că cei care vor fi ajuns după noi rămâneau flămânzi; în acele momente, peregrinii din noi nu puteau avea o dragoste mai sinceră decât… dragostea pentru mâncare!

Conciliul Ferrara-Florenţa, premisă a unităţii ecleziale

La începutul secolului al XV-lea, în contextul în care turcii intraseră pe teritoriul Europei şi ocupaseră în mare măsură Peninsula Balcanică, apropiindu-se treptat şi de zidurile Constantinopolului, împăratul bizantin, Ioan Paleologul, împreună cu patriarhul său, Iosif al II-lea, i-au scris Papei despre dorinţa de a reînfăptui unirea celor două mari Biserici: cea Apuseană şi cea Răsăriteană, cunoscute astăzi sub titulatura de cea Catolică şi cea Ortodoxă. Papa a răspuns afirmativ acestei scrisori şi a convocat un conciliu ecumenic – al XVII-lea recunoscut de Biserica Catolică – la Ferrara, care mai apoi a fost mutat, din cauza epidemiei de ciumă izbucnite aici, la Florenţa. Acesta, cunoscut în istorie sub numele de  Sinodul (sau Conciliul) de la Ferrara-Florenţa, a devenit cel mai important conciliu unionist de după Schisma din 1054, în special datorită faptului că la el au participat cei mai de seamă reprezentanţi şi ierarhi ai ambelor Biserici.

Înainte însă de a vorbi despre Conciliul de la Ferrara-Florenţa, găsim potrivit să facem câteva scurte consideraţii despre evenimentul cunoscut în istoria bisericească drept Schisma de la 1054. Deoarece în ultimele două secole acest eveniment a fost denaturat din cauza polemicilor interconfesionale, simţim nevoia să corectăm viziunea asupra acestuia, amintind că în anul 1054 nu a existat o excomunicare din partea Bisericii Romane (Catolice) împotriva Bisericii Greceşti (Ortodoxe) şi nici viceversa! Ambele bule de excomunicare priveau doar anumite personalităţi singulare, astfel: legaţii papali conduşi de cardinalul Humberto de Silva Candida au depus pe altarul Sfintei Sofia din Constantinopol cumplita bulă prin care era rostită anatema împotriva patriarhului Mihail Cerularie, arhiepiscopului Leon al Ohridei şi împotriva colaboratorilor lor; iar mai târziu, patriarhul Cerularie i-a excomunicat şi el numai pe autorii bulei anterioare. De reţinut, aşadar, că nici cardinalul Humberto nu a îndrăznit să rostească excomunicarea împotriva Bisericii Bizantine şi că nici patriarhul Constantinopolului nu a rostit anatema împotriva papei sau a Bisericii Latine! Abia peste secole anumiţi teologi vor vedea în aceste evenimente începutul „Marii Schisme”. Tocmai datorită importanţei exagerate care s-a dat bulelor din 1054, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagora au declarat – la 7 decembrie 1965, în timpul Conciliului Vatican II – că vor să şteargă aceste evenimente din memoria Bisericii.

Revenind la sinodul florentin, pentru buna organizare a acestuia, Papa Eugen al IV-lea s-a obligat chiar să suporte cheltuielile de drum şi de întreţinere a delegaţiilor orientale, indiferent de rezultatul final al tratativelor. Pe lângă Împăratul Ioan Paleologul şi Patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului, printre cei 700 de membri ai delegaţiei orientale se aflau şi alţi mitropoliţi şi episcopi care reprezentau inclusiv celelalte trei patriarhii istorice: Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul. Consider a fi demn să amintim aici şi de reprezentanţii ţărilor româneşti la acest conciliu: Damian, mitropolitul Moldovei, şi vicarul său, protopopul Constantin, care au fost însoţiţi şi de o delegaţie laică; dar, conform ultimelor studii, la sinod ar mai fi participat şi alţi doi mitropoliţi din Ungrovlahia, Macarie de la Argeş şi Ioasaft de la Severin.

Trecând peste sosirea fastuasă, din 5 martie 1438 a împăratului din Constantinopol şi de cea - cu trei zile mai târziu - a patriarhului său, trecând apoi şi peste problemele referitoare la protocolul aşezării scaunelor împăratului, papei, patriarhului şi mitropoliţilor în biserică, deschiderea conciliului a avut loc la 9 aprilie 1438, în Catedrala Sfântul Mucenic Gheorghe din Ferrara. Printre discuţiile divergente purtate la acest conciliu, amintim: Filioque, purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul, primatul papei, Purgatoriul şi păinea dospită sau azima ca materie validă a Dumnezeieştii Liturghii. Aceste patru puncte sunt cunoscute în literatura bisericească drept punctele florentine. Ele au o importanţă deosebită în istoria Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică, deoarece au constituit punctul de plecare al discuţiilor dintre teologii iezuiţi – trimişi de Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea – şi episcopul Teofil, iar după moartea acestuia, cu episcopul Atanasie şi cu sinodul românesc transilvănean.

Discuţiile iniţiale s-au purtat într-o comisie compusă din 10 teologi greci (printre aceştia se aflau: Marcu, mitropolitul Efesului, inamic fervent al unirii, Visarion, mitropolitul Niceei, devenit adept al unirii şi ulterior cardinal şi Silvestru Syropulos, cel care în Memoriile sale ne-a lăsat un istoric al tratativelor)  şi alţi 10 teologi latini (cei mai importanţi dintre aceştia au fost: cardinalul Giuliano Cesarini, dominicanul Andrei Chrysoberges, arhiepiscop latin de Rodos, dominicanul Ioan Torquemada şi Ambrosio Traversari). Primele discuţii purtate la Ferrara, timp de o lună şi jumătate, au fost cele despre Purgatoriu, dar acestea nu au dus la un rezultat clar. Au urmat apoi discuţiile despre Filioque, în urma cărora o parte dintre delegaţii greci au fost plăcut impresionaţi de argumentaţia teologilor latini. Printre aceştia s-au numărat Visarion al Niceei, Izidor al Kievului şi Gheorghe Scholarios, devenit sub turci patriarh şi care ulterior şi-a schimbat convingerea, supărat probabil de faptul că nu fusese promovat cardinal de papă, precum se întâmplase cu primii doi.

               

La 10 ianuarie 1439, în aceeaşi catedrală Sfântul Mucenic Gheorghe din Ferrara s-a citit decretul papal pentru mutarea sinodului la Florenţa, din cauza epidemiei de ciumă care a făcut ravagii, mai ales printre delegaţii ruşi. Aici, discuţiile referitoare la adaosul Filioque din Simbolul de Credinţă au continuat, pentru ca, într-un final, dintre cei 700 de delegaţi orientali, singurii care nu au aderat la opinia latinilor să fie doar Marcu al Efesului şi Anton al Heracleei. Discuţiile despre celelalte puncte s-au purtat şi ele pe muchie de cuţit. Astfel, grecii au recunoscut existenţa Purgatoriului ca loc (stare) intermediar unde sufletele se curăţesc înainte de a intra în Paradis. Ca materie a Divinei Euharistii s-au declarat ca fiind valide atât pâinea dospită (artosul), cât şi cea nedospită (azima), dar s-a hotărât ca fiecare Biserică să îşi urmeze tradiţia de până atunci. Mai furtunoase decât în cazul primelor trei puncte florentine, au fost dezbaterile referitoare la primatul papal. Într-un final, delegaţiile răsăritene au recunoscut că pontificele roman, papa, „are primatul peste lumea întreagă, că este succesorul preafericitului Petru, principele apostolilor; că este cu adevărat Vicarul lui Hristos şi capul Bisericii întregi…” etc. etc. Totodată, în Decretul de Unire care s-a citit la 6 iulie 1439, în Domul Sfânta Maria a Florilor din Florenţa (foto), mai era specificată şi „ordinea celorlalţi patriarhi venerabili, stabilită în canoane: patriarhul din Constantinopol să fie al doilea după pontificele roman, al treilea cel din Alexandria, al partulea cel din Antiohia şi al cincilea cel din Ierusalim…” (ordine stabilită întocmai în sinoadele ecumenice anterioare: Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, canonul 3; Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, în anul 451, canonul 28; Sinodul VI Ecumenic, al treilea de la Constantinopol, din anii 680-681, canonul 36).

În hotărârea care ar fi trebuit să ducă la restabilirea comuniunii bisericeşti, părinţii conciliari şi-au mai exprimat şi satisfacţia pentru realizarea acestui deziderat: „Trebuie să se bucure cerurile şi să tresalte pământul, căci zidul care despărţea Biserica Răsăriteană de cea Apuseană a fost îndepărtat, iar pacea şi împăcarea au fost reinstaurate. Acum Hristos, piatra din capul unghiului, care din două face una şi a unit ambele părţi prin legătura puternică a iubirii şi a păcii, El îi uneşte şi îi ţine împreună prin iubirea unităţii veşnice… Să se bucure şi Maica Biserică, căci ea vede cum copii ei, care până acum erau despărţiţi unii de alţii, revin acum la unitate şi pace; ea, care mai înainte plângea amar din cauza despărţirii lor, să mulţumească cu bucurie nedescrisă lui Dumnezeu cel atotputernic, pentru revenirea la minunate unitate. Trebuie să se bucure şi toţi credincioşii… şi toţi aceia care poarte numele lui Hristos, trebuie să se veselească împreună cu Maica Biserică Catolică”.

Din nefericire, însă, părinţii conciliari au neglijat să prezinte şi să explice hotărârile acestui sinod printre clerici şi credincioşi. În condiţiile existente în secolul al XV-lea, ar fi fost, deci, extrem de necesară o muncă pastorală în acest sens. Tocmai din această cauză, îndeosebi călugării greci au reuşit să-i întărâte pe creştinii răsăriteni împotriva unirii. Mai mult, întorşi acasă, în loc să facă cunoscute hotărârile sinodului florentin, mulţi dintre delegaţi care o semnaseră încep să se lepede de unire. Iar patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, deşi semnaseră prin reprezentaţi hotărârile conciliului, ulterior, au condamnat unirea, într-un sinod local. Cu toate acestea, unirea s-a mai păstrat în Răsăritul creştin şi în următorii 10-15 ani, până când neînţelegerile şi nenumăratele prejudecăţi referitoare la cealaltă parte au reuşit să se impună. Avem convingerea că toate acestea ar fi putut să fie escaladate numai şi numai printr-o temeinică pastoraţie şi catehizare a maselor de credincioşi, cu privire la cele discutate şi apoi hotărâte la Ferrara şi la Florenţa.

Spuneam că acest conciliu devine extrem de important şi pentru a înţelege geneza Bisericii noastre Române Unite cu Roma, deoarece, conform hotărârii de la Florenţa, pentru a îndepărta vălul discordiei şi pentru a reface cămaşa lui Hristos, românii transilvăneni de rit bizantin a trebuit doar să considere valabilă tradiţia latină, putând în acelaşi timp să-şi cultive propria tradiţie pe mai departe. Altfel spus, urmând exemplul Bisericii noastre, orice Biserică Răsăriteană ar putea ajunge la comuniunea cu Roma pornind de la aceste dialoguri medievale şi admiţând cel puţin: (1) că Simbolul de Credinţă este ortodox (dreptcredincios) cu sau fără adaosul Filioque; (2) că pentru a celebra Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie poate fi folosită atât pâine dospită, cât şi azima; (3) că atunci când vorbim despre cei adormiţi, putem sau nu neapărat să vorbim şi despre Purgatoriu; (4) şi că papa, episcopul Romei, trebuie să fie recunoscut – conform canoanelor Sinoadelor II, IV şi VI Ecumenice, care sunt admise şi de Bisericile Ortodoxe – ca fiind primul episcop al creştinăţii. Iar toate acestea, după cum se poate remarca, se pot împlini fără prea mare dificultate, cu atât mai mult cu cât, până în prezent, nici un alt conciliu nu a abrogat Decretul de Unire semnat în domul din Florenţa, în 6 iulie 1439!

Surse bibliografice:

* Bonteanu, Teodosie, O turmă şi un păstor sau problema împăcării Bisericii de Răsărit cu Biserica de Apus, Editura Eurotip, Baia Mare, 2013

* Franzen, August, Mică istorie a Bisericii, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

* Prunduş, Silvestru Augustin, Plăianu, Clemente, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994

* Suttner, Ernst Christoph, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de Biserică, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2006

Prima noapte spre dimineaţă în camping

Aşaaa, după ce i-am potolit pe peregrini cu duhul blândeţii, după cum aţi văzut, ne-am pornit spre campingul unde ne-am petrecut cele trei nopţi. Era deja trecut de miezul nopţii, mai exact: vineri, 14.04.2006, înaintea Paştelui de rit roman, pe la ora 00.30! Cam târziu, dar ştiţi cum sunt oamenii noştri: om fi noi obosiţi şi nespălaţi, dar dacă tot aveam o cină inclusă joi seara… fuga marş la restaurant! Ştiind probabil de la românii şi basarabenii care lucrau în camping că dacă ne e foame de lup, un singur lup nu ne-ar ajunge, gazdele ne-au învărtit ceva penne cu sos de roşii şi ne-au servit cu câte o farfurie cu moţ. În timp ce ai noştri înfulecau la foc automat, am mers să mă interesez de modul în care urma să fim cazaţi. La recepţie, însă, era haos total. Trebuia să fim cazaţi peste 1000 de peregrini veniţi din toată România şi părea că nu noi am fi fost grupul care întâmpinase cele mai mari probleme organizatorice. Drept dovadă, nu am fost chiar ultimii sosiţi, după noi au mai ajuns şi alţi amărâţi ce reuşiseră să ajungă la Ostia promisă; probabil, tocmai pentru a avea de unde veni înapoi în Roma!

Aici m-am prezentat ca fiind conducătorul unui grup de 50 de peregrini şi mi s-a pus în braţe o plăsuţă cu câteva zeci de chei de la căbănuţele unde trebuia să ne cazăm trei câte trei. Cheile rămase – deoarece mai puţin de jumătate ne erau suficiente – trebuiau returnate. Nu tu acte, nu tu numărarea acestora, nimic, nimic! Văzându-mă cu cheile în mână, am socotit băbeşte cam de câte am avea nevoie şi mi-a dat 18, fix. Desigur că luasem în considerare şi doleanţa lui Nea Vasile care dorea să rămână doar el cu soţia în respectivul bugalow, şi pe cea a şoferilor care, aşişderea, voiau să fie cazaţi singuri, cică pentru a se putea hodini. Calculele erau aşadar simple: 16 camere x 3 pelerini = 48 de pelerini, plus o camera pentru Nea Vasile, plus încă una pentru şoferi, însemna, deci, 18 de toate! Restul cheilor, desigur că am mers să le predau la recepţie. Pe drum însă, îmi sare în faţă, ghiciţi cine!

- Ia, da ce faci cu cheiţele ăstea, Nea Victorele? Unde le duci?

- Înapoi, Nea Vasile, că ne-au dat prea multe!

- Bă, eşti prost!? Opreşte şi tu un pumn dă chei, că trei zile, cât o ardem p-aici, poate facem şi noi un ban!

- Lasă-mă, Nea Vasile, ţi-am păstrat un bungalow în care stai doar cu soţia, aşa cum ne-am înţeles, gata!

- Bine, bine – îmi zice – dar după aia, să nu zici că nu ţi-am spus, ne înţelăsărăm?

După ce au băgat penne-le la ghiozdane, i-am adunat pe toţi peregrinii lângă autocar, în jurul meu şi pentru că trecuse bine de ora 01.00, i-am rugat să se grupeze preferenţial câte trei şi să treacă pe la mine, ca să le dau cheia cu numărul căbănuţei care-i va găzdui în următoarele nopţi. Aceasta deoarece profesorul Pilif ne făcuse un program draconic pentru fiecare zi, dar vom dezvolta aceste lucruri care ne doare cu o proximă ocazie. Şi am început marea împărţeală, fain, frumos:

- Sunteţi trei?

- Desigur!

- Poftiţi cheia, somn uşor!

- Mulţumim, asemenea!

Până când două doamne din Râmnic au rămas fără cameră. Doar faptul acesta, că deşi se apropia de ora 02.00, au avut răbdare şi nu s-au înghesuit în faţă, vă poate contura caracterul celor două rămase pe-afară. Unde să mai merg şi să verific în ce camere se cazaseră doar două persoane şi nu trei, cum stabilisem? Nici măcar nu notasem numărul bungalow-rilor în care erau cazaţi ai noştri! Nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să mă scarpin cu mâna dreaptă în spatele urechii stângi şi să-mi fac curaj să merg la recepţie pentru a mai cere o cheie.

- Probleme, nu, Nea Victorele? Păi, vezi dacă eşti prost, ce ţi-am spus io? Hai că vin cu tine! – s-a oferit Nea Vasile care se calmase de-a binelea.

Şi uite-aşa, după 48 de ore de tensiune extremă, mă îndreptam cu Nea Vasile printre căbănuţe, prin aerul răcoros al nopţii, spre recepţie. Însă, acest tablou pastelat îmi este brusc întrerupt de vederea domnului profesor care era deja încolţit de alte trei persoane: două doamne şi un preot pe care îl cunoşteam.

- Ia-iaaa, uite-l pe Pilif! – îi zic lui Nea Vasile.

- Care, mă, ăsta? Şi fără să mai aştepte răspuns, Nea Vasile îl prinde pe părinte de guler şi mi-l zguduie binişor.

- Nu, mă, ăsta, ăstălalt! Ăsta e popă! – încerc să clarific situaţia.

- Păi şi ce, mă, dacă e popă!? Ce, popa nu şi-o poate fura?

- Nu sunt eu Pilif, acesta e! – intervine şi părintele, prinzându-se de schemă.

- Aaaa, mânca-te-aş, tu eşti, mă, Pilif? - îşi resetează Nea Vasile navigatorul. Ia zî-ne, mă, câţi bani ai făcut pe urma proştilor pă care i-ai adus aci, îî?

- Îî, îîî, domilor, vă rog! Îmi pare rău, ştiu că am fost puţin depăşit de situaţie, dar acum suntem toţi aici! – se scuză profesorul Pilif. Uite, dacă de mâine nu intră lucrurile în normalitate, să-mi daţi o pereche de palme, pe unde mă prindeţi! Uite, îîî, sunt cazat la… Şi pleosc!, din senin, una dintre doamnele prezente mi-l altoieşte pe Pilif, zicându-i:

- Ia, domnule profesor, anticipat, că ştiu că de mâine va fi tot la fel!

Încântaţi de reacţia promptă a doamnei, am mers la recepţia campingului, unde ne-am cerut frumuşel scuze că am greşit cu numărătoarea şi am mai solicitat încă o cheie. Le-am cazat şi pe drăguţele doamnele şi înainte să intru în camera în care eram coleg cu doi seniori din Vâlcea, mi-am aprins în sfârşit, în tihnă, o ţigaretă. În timp ce mă bucuram de liniştea care se aşternuse peste camping, îmi făceam planul pentru a doua zi. Iar când mi-am scos mobilul pentru a-mi pune alarma, am observat că se făcuse deja 03.00... nu pricepeam de ce imi sărise somnul. Ştiu că mă tot gândeam la proasta decizie de a participa la pelerinajul pilifian pe care o luasem. Dar dimineaţă, în prima zi cu bătrânii prin Roma, oare ce va mai fi!?

Toate drumurile se înfundă în Roma

La cererea eruditului public cititor, încerc să grăbesc puţin evenimentele pelerinajului „naţional” despre care m-am apucat să vă scriu. Rămăsesem pe la Veneţia, acolo unde abia aţipisem, când am fost trezit de Iulia care mă zorea să merg la toaleta parcării în care poposisem în miez de noapte. Nu faceţi efortul inutil să vă gândiţi la toate prostiile pe care vi le imaginaţi referitor la această invitaţie, problema era cu totul şi cu totul alta! După hărmălaia din Prater, Nea Vasile dăduse, la baie, nas în nas cu amicul apostrofat în Viena. Când am intrat gâfâind în respectiva toaletă, ce să vezi, cei doi se îmbrăţişau de mama focului. Au hotărât să treacă peste incidentul în care îmi fusese implicată propria-mi căpăţână şi mi-au oferit, în WC-ul din parcare, o imagine atât de emoţionantă că era cât pe ce să-mi stoarcă lacrimi!

După cele câteva ore în care am aşteptat să se deschidă casele de bilete, în zori de zi, ne-am îmbarcat pe vaporetto şi ne-am bucurat de o jumătate de zi superbă petrecută în Piaţa Sfântului Marcu şi pe străduţele înguste ale oraşului plutitor. Dificultăţile au apărut însă la plecare, deoarece, pentru a evita conflicte legate de punctualitate – precum cel din ziua precedentă –, am stabilit că cei care nu vor fi în autocar la orele prânzului, vor fi lăsaţi în urmă. Precaut din fire, am ajuns cu minute bune înainte de ora 12.00 la autocar. Însă nu la fel au făcut şi nefericiţii fraţi preoţi din Lugoj împreună cu soţiile sfinţiilor lor. Ba, mai mult, şi-au permis chiar şi luxul de a întârzia vreo 10 minute peste ora stabilită. Fireşte că nu-i puteam lăsa în Veneţia pe aceştia, că doar erau preoţi, nu? Dar credeţi că răbdarea lui Nea Vasile a fost satisfăcută doar de ropotul de aplauze pe care l-au primit întârziaţii la urcare? Aveţi dreptate, nu!

Nea Vasile i-a făcut pe sărmanii fraţi în toate felurile, subliniind mai ales faptul că avea mari aşteptări de la ei, „care mai şi erau popi”. Văzându-i furia cu care li se adresa şi simţindu-i respiraţia la doar câţiva centimetri de feţe, bieţii preoţei îşi înghiţiseră limbile. Doar o doamnă preoteasă a încercat o replică, însă pusă în faţa imboldului: „Stai, fă, jos şi vezi-ţi de treaba ta!”, a percutat fără şovăială. În liniştea care tocmai se aşternuse peste peregrinii cuprinşi de spaimă, Nea Vasile a gasit ca fiind nimerit să facă o glumă cu Blândul Părinte din Timişoara spre care s-a întors peste umăr şi l-a îndemnat:

- Părinte, bagă şi tu o feştanie sau o liturghie ceva, nu vezi că să urcară toţ’ dracii în autocar!?

Uimit de o aşa glumă - ca mai toţi cei de faţă, dealtfel - părintele a reuşit să schiţeze doar un zâmbet amar. Apoi a început să recite rozariul, fapt care a dus la calmarea spiritelor până mai spre seară, după ora 18.00, atunci când indicatoarele de pe autostradă ne arătau prima ieşire spre Roma.

E, acum e atunci! Cum să vă spun, pentru  a scăpa de aluziile celor doi şoferi care tot insistaseră pe traseu să le fac o chetă, la un moment dat, le-am spus răspicat să-şi ia gândul de la ciubucul mult dorit. Însă acum, în fine, atunci, a venit vremea ca ei să mi-o plătească. Cum? Spunându-mi să iau legatura cu Pilif, deoarece lor nu li se transmisese la plecare unde urma să fim cazaţi în Roma şi, deci, nu ştiau unde trebuia să ajungem!

- Probleme, Nea Victorele? – m-a acostat Nea Vasile.

- Nea Vasile, te rog să îţi vezi de treabă şi să mă laşi să mă ocup de buna organizare a pelerinajului! – i-am dat-o eu.

- Bine, copile, bine! Dar să dea dracu să nu ajungem în seara asta la cazare că ne supărăm!

Am oprit la o benzinărie, pe una din intrările de pe autostradă în Roma şi, conform înţelegerii din ţară, l-am sunat pe profesorul Pilif pentru a-i indica unde suntem staţionaţi. El, la rândul lui, ar fi trebuit să trimită acolo pe cineva care să ne preia şi să meargă cu noi la Ostia, unde urma să fim cazaţi. Când l-am sunat pe profesor, ce să vezi, era atât de ocupat şi de solicitat, încât nu mai putea sau nu mai avea pe cine să trimită după noi! Şi dă-i, şi roagă-te, şi convinge-l pe mişel să nu ne abandoneze că sunt oamenii nervoşi, că au dormit două nopţi în autocar, că voi fi linşat etc. Şi câte şi mai câte nu i-am zis şi nu l-am rugat, până când mi-am terminat impulsurile de pe cartelă. Nu am luat-o ca pe o dramă, pentru că i-am cerut telefonul Iuliei, însă în 5-10 minute i-am consumat şi ei cartela, din nenorocire, fără vreun rezultat. Câţi dintre domniile voastre m-aţi cunoscut la mânie? E, atunci ştiţi şi că sunt grabnic vărsătoriu de vorbe spurcate şi de multe ori fără judeţ. Pregătiţi-vă pentru cea de-a doua cădere pisihică din viaţa mea de Ostropel! Cu toată oponenţa drăgălaşilor de şoferi şi profitând de poziţia de lider în care mă aflam, am dispus:

- Intrăm în Roma şi ne interesăm cum să ajungem la Ostia; iar când voi pune mâna pe Pilif ăsta, îl va lua mama dracului!

Bineînţeles că Roma - nefiind vre-un Caracal care să-ţi dea ieşirile spre Balş sau spre Drăgăneşti - nu era înţesată cu indicatoare care să ne ghideze către Ostia, portul antic al capitalei de imperiu, şi că ne-am împotmolit pe undeva prin sudul ei. În prima benzinărie în care am oprit, una mică în care lucra un singur angajat, l-am convins pe acesta – indian, pare-mi-se că era de fel - să-şi închidă şandramaua şi să ne ducă la vreun post de poliţie de unde am fi vrut să fim îndrumaţi spre destinaţie. Respectivul post era închis, aşa că indianul s-a oferit să mergă cu noi preţ de încă 2-3 kilometri pentru a ne scoate din puzderia de străduţe în care ne înfundasem. Ajunşi într-o altă benzinărie, pe un bulevard, i-am mulţumit omului pentru ajutor şi am coborât să culeg informaţii.

Aici, însă, în timp ce eu îmi exersam engleza cu accentu-mi de bolşevic cu un vânzător, Nea Vasile a şi pus mâna pe o domniţă conaţională, care abia reuşise să-şi găsească un client dispus să-i primească serviciile. Nu ştiu ce i-o fi zis Nea Vasile clientului, că acesta a şi rupt-o la fugă, iar eu am apucat doar faza când domniţa - îmbrăcată sumar dar, totodată, şi strident – silită fiind să se urce în autocar, ţipa ca din gură de şarpe că nu vrea. Biata de ea, degeaba se agita să scape din strânsoarea ca de menghină a lui Nea Vasile, deoarece acesta o ţinea ferm, repetându-i una şi bună:

- N-auzi, fă, să ne duci la Ostia, că te plătim!

Credeţi-mă, abia am reuşit să-l conving pe Nea Vasile să o lase pe duduie să plece! Şi am reuşit aceasta, însă fără să scap de reproşul că din cauza mea nu mai puteam ajunge la locul de cazare.

Se înserase deja, iar nervii peregrinilor stăteau să explodeze. Văzând pasivitatea şoferilor care se bucurau de situaţie, am împrumutat un telefon mobil pentru a da un ultim atac domnului profesor. Printre injuriile pe care i le-am dedicat cu mare drag, i-am transmis şi strada pe care ne aflam, într-o benzinărie cu o siglă de culoare galbenă pe care era înfăţişată o arătare cu şase picioare ce scuipa ceva roşu, probabil sânge. Drept urmare, cândva, spre miezul nopţii, ne-am trezit cu un tânăr bătând în geamul autocarului. Era un emigrant român ce fusese trimis de Pilif să conducă mai multe autocare spre locul de cazare care, culmea, nu era la Ostia, ci într-un camping, pe Via Aurelia, în Roma! Iar printre ultimele grupuri care trebuiau preluate şi duse în camping de acest tânăr, slavă Cerului, ne aflam şi noi!

După ce a trecut peste şocul faptului că l-am îmbrăţişat inopinat şi pasional, tânărul mi-a cerut să mă urc în maşina lui pentru a merge în faţa Neoplanului. Când însă m-am urcat în autocar ca să le comunic peregrinilor acest fapt, la iniţiativa Colonelului – o doamnă, să-i spunem… onorabilă a parohiei noastre – s-a iscat o răzmeriţă în care eram acuzat că aş fi pe blat cu respectivul care venise şi că am vrea să-i ducem cu autocarul cine ştie pe unde, pe la dracu-n praznic şi să-i prădăm!!! Ştiţi că mai devreme v-am pomenit de căderea psihică? Acesta ar fi momentul în care au început să-mi iasă ochii din orbite, însă din el îmi mai amintesc numai înduioşătorul început, care suna cam aşa: „Păi băga-mi-aş io…!”. Ce, cum şi unde să bag sunt detalii care, din cauza fanteziei mele exuberante şi de necontrolat, nici dacă mi-aş fi dorit nu aş fi reuşit să le reţin. Dacă totuşi vă roade curiozitatea, folosiţi-vă şi domniile voastre imaginaţia din dotare, însă, vă avertizez că va trebui să o folosiţi la maximum!

Hărmălaia din Viena

Până aici, se pare că toate au fost bune, ca la Creaţie, nu? Staţi să vedeţi de aici încolo! Trec peste controlul bagajelor din vama maghiară şi, aşa cum deja am anunţat, redau şederea pioasă a peregrinilor noştri la Prater, Viena. Ajunşi în parcarea imensă a Parcului Prater, puţin după ora 16.00, ne-am bucurat de întâlnirea cu alte zeci de autocare din România arvunite de acelaşi profesor Pilif, pentru a-şi duce hagialăcul naţional la bun sau rău – după caz – sfârşit. Din informaţiile primite pe surse, se stabilise ca pe la 19.00 să plecăm în grup, toate autocarele, spre Veneţia cu-a ei bazilică Sân’ Marcu care urma să fie vizitată a doua zi, de dimineaţă. Şi, în plus, mai urma să primim „cado” - reţineţi „cado” – şi câte o staţie walkie-talkie în fiecare bus, desigur, pentru a păstra contactul unii cu ceilalţi pe întregul traseu! Domne, cum se găndise el, profesorul, la toate! După vrăjeala cu sucurile şi cu cafeaua de pe autocar, credeţi că am mai pus botul? Bineînţeles că desigur că DA; mai mult, probabil, din dorinţa de a nu mai întâmpina dificultăţi!

Văzând că aveam de aşteptat vreo trei ore, m-am gândit să profit de cele două luni petrecute în Viena la cursurile de germană (în primii doi ani de facultă) şi să le prezint peregrinilor, la pas, obiectivele din centrul capitalei de imperiu: Domul Sfântul Ştefan, Palatul Imperial Hofburg sau Rathausul – un fel de primărie, dar fără termopane cu rame multicamerale de aluminiu şi fără balustradă de inox. Unde mai pui că speram să câştig şi ceva capital de imagine de care să ma folosesc mai apoi. Zis şi făcut, i-am invitat pe doritori la o plimbare prin Viena şi, mintenaş, mi s-au alăturat vreo duzină de inşi şi inse. Avea să fie prima mea experienţă de conducător de grup şi ghid al peregrinilor, ever!

Aşa cum nu v-aţi aştepta, la ieşirea din domul vienez, deja eram cu o persoană mai puţin. Am identificat pierderea, era vorba de o doamnă profesoară de engleză care, am aflat ulterior, s-a sustras intenţionat din grup, pentru a-şi exersa materia întrebând trecătorii cum poate să ajungă înapoi la Prater! După 30 de minute de căutări eşuate, am lungit pasul către Hofburg şi primărie pentru a nu întârzia prea mult cu întoarcerea în parcare. Aici, altă dandana! Realizând că era inutilă aşteptarea lui Pilif cu staţiile sale, majoritatea autocarelor luaseră drumul Veneţiei. Iar la uşa Neoplanului nostru se formase o grămadă ordonată care să-mi ceară socoteală că, vezi Doamne, de ce am rămas printre ultimii? Degeaba am încercat să le explic faptul că la Veneţia se ajungea în doar 6-7 ore şi că am fi ajuns prea devreme, peregrinii ştiau una şi bună: să mă ia de guler şi să mă aranjeze ei pe mine. Fără a-mi da răgaz să mă bucur de prezenţa doamnei profesoare pierdute mai devreme, un senior uşor afumat dintre cei din Lugoj m-a luat la rost:

- Auzi, mă, copile, tu chiar vrei să-ţi rup căpăţâna? Uimit de salutul creştinesc pe care abia îl primisem, nu am apucat să reacţionez, noroc însă cu perspicacitatea lui Nea Vasile care prinzându-l de beregată pe nefericitul peregrin a început să-i răcnească acestuia în faţă:

- Băăă, şmenare, tu îi spui la tovarăşu’ meu că îi tai căpăţâna, mă!? Păi, bă, tu ştii cu cine ai de-a face?

- Lasă-l, Nea Vasile, că nu a zis că-mi taie căpăţâna, a zis că mi-o rupe! - intervin eu, punându-mă scut între cei doi. Trebuie să recunoaşteţi nobleţea acestui gest, mai ales că am reuşit să încasez cu abnegaţie şi câteva upercuturi la ficat de la efervescentul Nea Vasile, chiar dacă acestea nu-mi fuseseră adresate mie. În toată această hărmălaie din parcare, am mai apucat să-i strig Iuliei (pe-atunci eram doar logodiţi) să le cheme pe soţiile celor implicaţi ca să-i calmeze. Am aflat ulterior că au refuzat politicos să se implice din motive demne de luat în considerare: una se ştia cardiacă, iar cealalta, biata de ea, se străduia din răsputeri să evite violenţa domestică. Am reuşit, totuşi, să-i potolesc pe cei doi domni peregrini ameninţându-i cu poliţia:

- Dacă nu vă potoliţi, riscăm să fim făcuţi pachet de poliţie şi să fim trimişi înapoi în ţară, vă rog să încetaţi! De data aceasta o nimerisem, deoarece Nea Vasile abia ce fusese eliberat condiţionat.

În jurul orei 20.00, ne-am îmbarcat în Neoplan şi după un tur rapid al Ringului vienez am pornit către Veneţia, unde urma să ajungem spre ora 03.00, în a treia zi de hagialâc. Când i-a venit din nou vremea să adoarmă, Nea Vasile, cu gulerul gonflabil şi special, aşezat în jurul gâtului, ne-a reamintit tututuror:

- Vedeţi că mă întind aici în faţă, între scaune; să nu dea dracu să mă deranjeze vreunul în timp ce dorm că… îîî… îîî…, ne-am înţeles?

L-am aprobat tacit şi ne-am văzut de drum. Pelerinajul, însă, era abia la început… tot la început!

10 MAI – Zi Naţională a României

În cele ce urmează, voi relua şi voi completa o postare mai veche în care elogiam ziua de 10 mai, Ziua României. Da, aţi citit bine, a Romaniei, nu doar a Regelui sau a Monarhiei. Celor tineri, dar şi celor ignoranţi, este bine să le facem cunoscut faptul că Ziua Naţională a României nu a fost celebrată întotdeauna pe 1 decembrie, aşa cum se întâmplă astăzi. Da, preaiubiţilor, înainte de 1990, spre exemplu, Ziua Naţională era 23 august, iar părinţii voştri îşi amintesc cu nostalgie, desigur, sublima epocă de aur. Însă nu despre aceasta vreau să vorbim, ci despre o dată anterioară, adică despre 10 MAI - Ziua Naţională a României din perioada 1866-1947.

După detronara lui Cuza (11/23 februarie 1866) au început imediat demersurile pentru instalarea unui nou domnitor pe scaunul rămas vacant. Liberalii împreună cu conservatorii şi-au dorit să aducă la conducere un principe străin care - din cauza faptului că tânăra şi fragila unire a Principatelor era ameninţată - să-i asigure ţării stabilitatea socială şi politică. Aşa s-a ajuns ca tronul Principatelor Unite să-i fie oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), prinţ care aparţinea ramurii catolice a familiei Hohenzollern care domnea în Prusia. Carol a acceptat această ofertă la 25 aprilie/7 mai 1866.

Instaurarea monarhiei în ţara noastră în anul 1866 reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea politică a României moderne. De acum, prin accesul la tron a unei dinastii, au crescut perspectivele de stabilitate politică a Principatelor Unite. Drumul Casei Regale a României începea astfel pe 10 mai 1866, atunci când prinţul Carol depunea la Bucureşti - după un lung şi aventuros traseu parcurs cu trenul pe ruta: Dusseldorf, Bonn, Freiburg, Zurich, Viena, Budapesta - jurământul de credinţă poporului român. Continuarea călătoriei în România, Drumul lui Carol - aşa cum este numit în istorie - a însemnat traseul parcurs de Carol I şi de Ion C. Brătianu, cu trăsura, de la intrarea în ţară la Drobeta-Turnu Severin, prin Horezu, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, până la Bucureşti. Iată câteva cuvinte din discursul lui Carol ţinut cu această ocazie: „Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român… cetăţean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea…” - promisiuni care au fost împlinite întocmai. Deşi, iniţial, rolul său în viaţa politică internă a fost limitat - deoarece nu era familiarizat cu cei din jur şi cu problemele ţării - Carol a avut un rol principal în afacerile externe şi în chestiunile militare încă de la început.

Tot de numele acestui prinţ se leagă şi celelalte două evenimente care au consfinţit data de 10 mai ca zi naţională a ţării şi a monarhului României. Astfel, 10 mai 1877, este momentul în care principele Carol a declarat independenţa Principatelor Unite faţă de Poarta Otomană după patru secole şi jumătate de suzeranitate turcească. Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României, rostind cu înflăcărare: „Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare!”. Proclamaţia a căpătat statutul de lege a doua zi, prin semnarea ei de către principele Carol I. Din acest moment s-a hotărât încetarea plăţii tributului - în valoare de 914.000 lei - către Poarta Otomană, suma respectivă fiind direcţionată către bugetul apărării. Însă independenţa deplină a fost obţinută în urma Războiului Ruso-Turc (1877-1878), cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, război în care România a contribuit decisiv. Pe lângă independenţa României, prin Tratatele de pace încheiate la San-Stefano şi Berlin, în anul 1878, un alt câştig a fost anexarea Dobrogei care se afla sub stăpânire otomană încă de la moartea în luptă a Domnului Mihail I (1420!), fiul lui Mircea cel Bătrân.

Un ultim moment al consacrării acestei zile ca sărbătoare naţională este cel petrecut la 10 mai 1881, atunci când principele Carol a devenit Regele Carol I al României, primind Coroana de Oţel, iar Principatele Unite au devenit Regatul României. Înainte de acest moment, la 14 martie 1881, guvernul i-a prezentat Prinţului Carol solicitarea de a fi de acord cu proclamarea Regatului. După acceptul prinţului, recunoaşterea internaţională a acestui act a venit şi ea imediat. Astfel, la sfârşitul lunii martie, toate statele europene, dar şi SUA, foloseau în corespondenţă formula: Regatul României.

Aşadar, declararea independenţei Principatelor Unite s-a făcut în contextul războiului dintre Rusia şi Imperiul Otoman. Atunci, în august 1877, când armata otomană a oprit ofensiva rusă la Plevna, în nordul Bulgariei, ţarul rus a făcut apel la trupele române, acceptând condiţile impuse de Carol, inclusiv pe aceea ca domnul principatelor române să deţină comanda supremă a forţelor aliate. Armata română a contribuit decisiv la înfrângerea otomanilor şi a deschis calea pentru înaintarea trupelor ruse către Constantinopol. Coroana de Oţel - Coroana Regala a României - a fost turnată din ţeava unui tun marca Krupp capturat de la turci în timpul acestui Război de Independenţă. Aceasta i-a fost oferită lui Carol I, aşa cum spuneam, cu prilejul încoronării sale ca rege şi proclamării Regatului României. În discursul rostit cu ocazia evenimentului, Regele Carol I a declarat: „Cu mândrie primesc această Coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţii şi puterii României”.

Desigur, vă puteţi întreba: de ce este importantă sărbătorirea acestei zile? În primul rând, deoarece, la peste 25 de ani de la numita Revoluţie din 1989, am putea să le facem cunoscute aceste grandiaose file de istorie şi celor ignoranţi, celor cărora bolşevismul a reuşit să le spele conştiinţa. Dar mai ales, deoarece, numai onorându-ne adevăraţii oameni de stat - pe care din nefericire astăzi nu îi mai întâlnim - şi istoria ţării, putem să nu ne mai ruşinăm, ci dimpotrivă, să fim demni să ne numim români, oriunde ne-am afla pe teritoriul bătrânului continent. Iar pentru cei care doresc să simtă barem o frântură din sentimentul şi trăirea serbării zilei de 10 mai, voi reda mai jos un link unde veţi putea asculta Imnul Regal (versurile îi aparţin lui Vasile Alecsandri).