Să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu

Cum să nu iubești frenezia zilelor de Crăciun!?! Un du-te-vino nesfârșit. Coloane întinse de mașini cu nas de ren legat de grila față, cărucioare pline moț care șerpuiesc prin parcările arhipline, chipuri senine care aleargă pe holurile centrelor comerciale, îmbrățișări patetice, tamponări între plase cu toartele tensionate la maxim, șlagăre de Crăciun pe toate posturile de radio, reclame acompaniate de clinchetul clopoțeilor etc. etc. Și ce-ar fi toate acestea fără feluritele felicitări electronice de pe rețelele de socializare?

Și ce-ar mai fi dacă-ar fi Crăciun în fiecare lună? Sunt convins că multora dintre noi le-ar surâde această idee. Ce ne-ar putea opri să scriem Crăciun în ziua a 25-a a fiecărei file a calendarului? În contextul sociocultural curent, absolut nimic! Nu am avea neoie decât de puțin marketing. Căci ce altceva este Crăciunul, decât abilitatea de a-i convinge pe mușterii să-și cheltuiască până și banii pe care nu îi au? Deja văd cum ar putea fi creionat un astfel de plan de marketing: între 1-15 ale fiecărei luni o campanie publicitară care să convingă pe toată lumea că pe 25 vom sărbători o valoare generală, precum familia, iar între 15-25 o accentuare a acestei campanii prin inducerea ideii că fericirea celor dragi poate fi ambalată cu hârtie și cu fundă. Ultimele cinci zile ale lunii ar trebui lăsate totuși pentru găsirea surselor de finanțarea a dezmățului abia isprăvit, că, de pe întâi, o vom lua de la capăt.

O astfel de idee este plauzibilă și nu m-ar deranja câtuși de puțin, însă cu condiția să-i găsim Nașterii Domnului o altă dată, una în afara planului de marketing și a campaniei publicitare de care vă vorbeam. Pe 30 decembrie, spre exemplu. Și ce bine i-ar prinde praznicului creștin dacă l-am decala cu vreo cinci zile. Altfel spus, dacă îmi permiteți să parafrazez un verset din capitolul 22 al Evangheliei după Matei, să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Pentru că de prea multă vreme Crăciunul nu mai este o victimă, așa cum ne-a făcut Dr. Seuss să credem, ci a devenit el însuși un Grinch, un hoțoman, care a prădat până și puținul de care Isus s-ar fi putut bucura în adăpostul oilor din Betleem.

În trilogia despre viața Mântuitorului, Papa Emerit Benedict al XVI-lea menționa că oricum 25 decembrie nu este chiar data nașterii lui Isus. Mai mult, în primele secole, creștinii serbau ziua de naștere a Domnului pe 6 ianuarie și abia din secolul al IV-lea aceasta a început să fie serbată pe 25 decembrie. De aceea tot insist să lasăm Crăciunul pe 25, dar să mutăm Nașterea Domnului cu câteva zile. E clar pentru toată lumea că acestea două nu mai pot coabita. Nu poți împăca gratuitatea cu banul și nici sacrul cu profanul. Aceasta este prima soluție pe care o propun pentru a scoate sărbătoarea creștină a modestiei de sub zodia materialismului.

Însă ar mai fi încă o soluție, una care ține de alegerea fiecăruia dintre noi în parte. Așadar, ce vom alege să prăznuim luna aceasta, pe 25? Cui ne vom închina: dezmățului mercantil-consumerist și cumpărăturilor febrile sau unui Dumnezeu umil care ne îndeamnă la altruism și la cumpătare?

La fel ca acum 2000 de ani, Isus își căută sălaș în locuințele decente, acolo unde buna-cuviința este doamna casei. Nu se va lăsa nici de data aceasta impresionat de milioanele de luminițe care vor sta agățate pe gardurile monumentale sau pe streașinile vilelor și nici de cele din vitrinele orașului. Dacă și-ar fi dorit răsfăț și opulență, ar fi ales să se nască într-un palat din capitala imperiului și nu într-un cătun din Palestina. Și cum să mai distingem lumina blândă a Pruncului Sfânt, când noi înșine ne înconjurăm de tot felul de lumini stridente!? Iar dacă v-ați îmbrăcat deja casa cu plase de lumini, vă rog, nu le aprindeți și în Noaptea de Ajun, măcar! Nu aceasta este spiritul Nașterii Domnului. Aprindeți mai bine o lumânare și puneți-o pe masă. Așezați-vă cu toții în jurul ei, prindeți-vă de mâini și cântați colinde. Apoi priviți-vă unii pe alții și, în licăririle din ochi celorlalți, poate, poate, îl veți găsi pe Fiul cel Unul Născut, pe adevăratul sărbătorit al acestei luni.

Despre pomeni și ITP-uri

În sâmbăta dinaintea Floriilor, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi, adică a celor care au trecut/plecat din această viaţă. Față de toți aceștia avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura cât mai curând de fericirea veşnică. Dar dacă între Iad şi Paradis “s-a întărit prăpastie mare”, deci imposibil de trecut – conform Evangheliei bogatului nemilostiv şi a sărmanului Lazăr (Luca 16, 19-31) –, mai pot fi utile rugăciunile noastre pentru cei adormiţi? Da, dacă admitem că, în afară de cele două stări amintite, Raiul şi Iadul, ar mai exista şi o a treia numită Purgatoriu sau Tinda Raiului. Cea de-a doua este denumirea apreciată în mod special de teologii ortodocşi. În această a treia stare – atenţie: STARE, NU LOC! – cel care a murit aflându-se în harul lui Dumnezeu – adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii –, dar imperfect purificat, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Când o persoană trece la viaţa veşnică – din nou atenţie: trece în viaţa veşnică, nu în nefiinţă, aşa cum auzim frecvent în discursurile comemorative! – nu mai poate face nimic pentru a-şi schimba starea. Noi, cei care încă trăim în această viaţă, în schimb, îi putem fi de ajutor. Şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, pe lângă exemplul de viaţă al răposatului, mai ţine cont şi de prețuirea/aprecierea celor care l-au cunoscut. De unde şi dictonul latin: “De mortuis nihil nisi bene!”. Prin postul, rugăciunile şi faptele noastre bune, dar MAI ALES PRIN CELEBRAREA SFINTEI LITURGHII, noi putem ajuta sufletele care se află în Purgatoriu sau, aşa cum îi mai spuneam, în Pridvorul/Tinda Raiului. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii Sfinte a lui Dumnezeu. Aşadar, iubirea noastră poate ajunge chiar şi în lumea de dincolo.

Biserica a cinstit dintotdeauna amintirea celor adormiţi și a dorit ca aceștia, purificaţi, să ajungă cât mai repede la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iată, de ce ni se recomandă să facem pomeni, rugăciuni/parastase şi celebrări euharistice în favoarea celor răposaţi! Dar atunci când spunem pomeni, nu ne referim la mesele întinse în curte sau în restaurante la care invităm rudele, vecini sau apropiații. Nu pomeni se numesc acestea, ci mai degrabă banchete. Dacă vrem ca aceste mese să fie cu adevărat pomeni, atunci e musai ca cei serviți la ele să fie nevoiași acestei lumi și nicidecum cei care își pot procura și singuri hrana. La fel, pomeni nu înseamnă nici numărul prosoapelor, al colacilor, al lumânărilor și nici măcar al bomboanelor de pe coliva pe care o pregătim. Pomană înseamnă ceea ce le oferim celor în nevoie, în memoria celor adormiți și pentru purificarea lor. Iar când vorbim de cei în nevoie, vorbim de cei flămânzi, de cei goi, de cei bolnavi, de cei care nu au acces la educație etc. Eu nu am întâlnit încă vreun amărât care să sufere din cauză că a primit prea puține lumânări de pomană sau că numărul bomboanelor din coliva mâncată era par sau impar.

Cât despre numărul obligatoriu de parastase care trebuie făcute, aflați că nu e chiar obligatoriu. Desigur, e recomandat să ne rugăm pentru cei adormiți și să facem cât mai multe parastase pentru ei, dar nu există norme privitoare la numărul și la deadline-ul acestora. Despre ITP-ul pomenilor și al parastaselor – trei zile, șapte zile, nouă zile, trei săptămâni, șase săptămâni, șase luni, un an, șapte ani etc. –, dacă vreți neapărat să vă complicați viața, le puteți întreba pe destoinicele țațe, că au ele grijă să vă încurce ițele. Molitfelnicul – cartea cu slujbe, cea despre care v-am mai spus – ne arată doar rânduiala parastaselor, nu și agenda pe șapte ani a familiei îndurerate. În concluzie, să rămânem la ceea ce este scris și nu la ceea ce e descris, că nu degeaba spuneau niște unii că “verba volant scripta manent”.

Despre pomelnice, descântece, dezlegări și alte dedicații

Nu sunt preot de foarte mulți ani, dar ce mi-au văzut ochii în câteva pomelnice primite în biserică... Mai că n-ai crede că au fost scrise de creștini. Pentru început, să vi-l prezint pe cel mai epocal dintre toate. Era unul despre dușmani. Despre o dușmancă, mai exact. I se ura, printre altele, să-i crape țâțele și să-i curgă laptele. Așa urări bune nu mai văzusem de ani buni, de când citisem un studiu etnografic al soacră-mii care consemnase descântecul de deochi al ultimei bătrâne din sat care îl mai știa. Cam de pe-acolo veneau urările cu pricina. Pe bune? Chiar credeți că Dumnezeu este un fel de gealat gata să ne îndeplinească cele mai murdare treburi?

Multe intenții de rugăciune înscrise în pomelnice fac referire la dezlegarea cununiilor. Că, vezi Doamne, Maricica tot înaintează în vârstă, dar nu se mai mărită. În concluzie, i-a legat cineva cununiile. Știți ce sunt cununiile, nu? Acelea, da, care se pun pe cap mirilor la cununia religioasă pentru a evidenția statutul regal al soților și al familiei. E ca și când Maricica ar fi avut și ea o pereche de cununii în șifonier sau cine știe pe unde și, pe când nu era atentă, cineva – vreo vrăjitoare, cel mai probabil – i le-a legat cu o sfoară sau cu mai știu eu ce. Și tocmai de aia nu se mai marită biata de ea. Really? Păi, sau suntem creștini sau ce suntem? Și dacă tot doriți să vă dezlegăm cununiile, aduceți-le la biserică, așa legate cum sunt, că știm câțiva cercetași care se pricep la noduri.

Și până la urmă, de unde toată insistența asta că toți trebuie să ne căsătorim? Gura lumii să fie cauza? Dacă așa e, Sfântul Pavel știe să o închidă cel mai bine: “Aşa că cel ce îşi mărită fata bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” (I Corinteni 7, 38). Nu știați că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi? Că unii se nasc cu vocația de a se căsători, iar alții nu? A nu se înțelege că toți cei care nu se nasc cu vocația de a se căsători trebuie să intre în mănăstire. Pot să-și păstreze foarte bine castitatea și ca laici. Sau, dacă tot insistă, se pot căsători pentru ca, mai apoi, să aibă de ce/cine să divorțeze.

Să revenim la pomelnice. Ce ar trebui să scriem pe ele? Este suficient să scriem numele de botez ale celor pentru care vrem să ne rugăm. În ceea ce privește intenția pentru care ne rugăm, ar trebui să avem convingerea că Dumnezeu o știe. Ba chiar mai bine decât noi. Iar dacă suntem minți înguste și ne îndoim că Dumnezeu ar avea această capacitate, putem să adăugăm scurt: pentru interviul de angajare, pentru convertire, pentru sănătate etc. Dar nu e nevoie să detaliem diagnosticul dat de doctor, mai ales că există probabilitatea ca Dumnezeu să ne fi stabilit un altul. Deci numele – prenumele, mai exact – sunt suficiente.

Preotul, dacă este onest, le va pomeni ÎN TAINĂ la Proscomidie – partea pregătitoare a Sfintei Liturghii. Iar dacă nu este onest..., va vedea el. La fel ca în cazul Sfântului Maslu, nici în cadrul Sfintei Liturghii nu există o ectenie anume pentru citirea cu voce tare a pomelnicelor. Însă, din nefericire, există parohii – deloc puține – care au introdus un program amplu de dedicații, fix în toiul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Preabunilor, oricât de mult ne-ar gâdila urechile auzul propriilor nume în cadrul Sfintei Liturghii, biserica nu trebuie transformată într-un fel de club de manele, cum nici preotul nu trebuie să se facă lăutar. Nu aveți nevoie de confirmarea audio a faptului că preotul își face treaba, Dumnezeu vă știe intențiile și vă primește jertfele, chiar dacă preotul ar putea uita de ele.

Încă un amănunt, extrem de important: preotul nu poate suplini rugăciunile noastre. Nu mergem la preot pentru că noi nu avem timp să ne rugăm. Mergem pentru că vrem ca preotul să ni se alăture în rugăciune. Așadar, preotul nu suplinește rugăciunile, ci le plinește!