În taberele de vară, când am stat împreună

La grea încercare m-au pus prietenii atunci când mi-au cerut să aştern câteva rânduri despre taberele de vară organizate de Asociaţia Cercetaşilor Români Uniţi. Parcă nu aş vrea să răscolesc aceste amintiri, parcă aş nu aş vrea să spun că ceva s-a sfârşit, parcă le-aş mai lăsa puţin la dospit, la fel ca pe prescurile făcute de Maria, în penultima zi de tabără. Şi totuşi, preabuni prieteni ai cercetaşilor, vă suntem datori cu câteva rânduri.

Prima tabără de la Ruginoasa – Valea Păscoaiei, Munţii Lotrului, VL – a fost cea a puilor de lup şi a lupişorilor şi a început imediat ce ne-am întors din Polonia, de la Ziua Mondială a Tineretului. Am avut la dispoziţie o singură zi – 2 august – pentru a duce logistica în tabără şi pentru a construi puntea peste Păscoaia. Cei care ne-au sprijinit în acest sens şi cărora li se cuvin mulţumiri au fost domnii: Octavian din Brezoi şi Vasile din Bucureşti. Pe 3 august, un autocar îi aducea în tabără pe cei 30 de micuţi şi îi lăsa în grija lui Akela. Meniul zilelor petrecute alături de personajele din Cartea Junglei a fost extrem de variat: jocuri de tot felul, cântece acompaniate de chitară, explorări pe potecile munţilor, primirea în ceată a noilor veniţi, scenetele şi farsele din jurul focului de tabără, traseul Herbert, tirul cu arcul şi, bineînţeles, savuroasa mâncare făcută la ceaun.

Dintre clipele pline de har petrecute în tabăra puilor de lup şi a lupişorilor voi aminti doar două. Primul este Sfânta Liturghie din sărbătoarea Schimbării la Faţă, atunci când cadrul natural ne făcea să credem că ne aflăm şi noi pe Muntele Tabor, alături de cei trei apostoli şi de Mântuitor. Iar al doilea este revelaţia avută de Matei, mezinul lupişorilor, care privind la scânteile ce se ridicau, în noapte, din focul veghei către cer, a exclamat: „Gata, acum ştiu de unde apar stelele!”.

Tabăra de vară a cercetaşelor şi a cercetaşilor a urmat imediat după tabăra celor mici, între 7-14 august. Punctul de întâlnire a fost biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, acolo unde cei 70 de tineri îmbrăcaţi în uniforme cercetăşeşti au reflectat la discreţia cu care Isus Domnul ne cere să împlinim fapta bună a fiecărei zile. Cravatele purtate de cercetaşi şi de cercetaşe dădeau de gol provenienţa acestora: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Oradea, Focşani sau Brezoi. De data aceasta, autocarul pregătit să ne ducă în tabere s-a dovedit a fi mult prea mic. Însă, cu sprijinul câtorva părinţi din Râmnic care ne-au pus autoturismele la dispoziţie, la mai puţin de două ore după încheierea Sfintei Liturghii am reuşit să ne luăm în primire corturile.

Şase patrule ale cercetaşelor, altele patru ale cercetaşilor şi cele două metrize au ridicat numărul participanţilor la 80. Vă aşteptaţi probabil să amintesc câteva dintre activităţile sau momentele deosebite pe care le-am trăit, dar cum aş putea să le cuprind pe toate?!? Am realizat diverse construcţii utile patrulelor, am învăţat să facem noduri, să gătim, să aprindem focul, să ne orientăm cu ajutorul busolei, să acordăm primul ajutor, să comunicăm cu ajutorul codului Morse, am deprins legile şi principiile cercetăşeşti, inspirându-ne din vieţile sfinţilor am învăţat ce înseamnă generozitatea, ne-am rugat împreună, am explorat munţii, am participat şi noi la olimpiadă, am înfruntat furtuna, dar mai ales ne-am susţinut reciproc şi... am stat împreună.

Iar dintre toate acestea, cele mai dragi momente au fost veghile făcute în jurul focului de tabără. Fie că au fost de tip poveste, anchetă, comedie muzicală, promisiune sau banchet, toate s-au încheiat ţinându-ne de mână şi cântând cu blândeţe – acompaniaţi de susurul apei – Doamna Cercetaşilor. A, şi a mai fost ceva drag metrizei, cel puţin, Marele Joc de după miezul nopţii. Încă aşteptăm o confirmare în acest sens şi din partea cercetaşelor trezite în viul nopţii.

Încheierea taberelor ne-a luat prin surprindere. De fapt, niciodată nu putem fi pregătiţi pentru momentele de la final. Parcă şi atmosfera de la Liturghia cea Sfântă şi Dumnezeiască a fost mai tristă decât în precedentele dăţi. Chiar şi câţiva dintre părinţii veniţi să dea o mână de ajutor pot confirma cât de greu ne-am urnit din loc. Şi cu toate acestea, înainte de marea despărţire, tot am mai avut o rabufnire: careul de încheiere a taberelor. La acesta au fost evidenţiate cele mai meritorii patrule, apoi patru cercetaşe şi şase cercetaşi au primit Clasa a II-a, două cercetaşe au primit brevetele de liturgist şi de animator, dar şi mai important de menţionat e faptul că 11 cercetaşe şi şapte cercetaşi si-au depus promisiunile.

Nu pot încheia fără a le mulţumi tuturor oamenilor de bine care au contribuit la buna desfăşurare a acestor momente, în special creierelor, inimilor şi – atunci cînd a trebuit – muşchilor celor trei tabere: Ioana, Lucia şi Gelu. Dar mai ales e musai să le mulţumim tinerelor şi tinerilor fideli cercetăşiei, frumosului şi binelui. Preabunilor prieteni, vă mulţumim şi, cu ajutorul Doamnei nostre, vom continua să fim şi după tabără întotdeauna gata!

Flash-uri din Cracovia

Drumul spre Cracovia. 40 de suflete emoţionate. Emoţii legate şi de cazare. Vom avea internet, vom dormi în paturi? Aşteptări depăşite. Gazde minunate. Îngeri trimişi de Dumnezeu special pentru noi. Doar pentru noi.

Cracovia, oraşul luat cu asalt de tineri. Două milioane de tineri. Tot atâtea inimi bat pentru Dumnezeu în Cracovia. Şi ale noastre. Selfie-uri cu sute de steaguri. Cântece. Tramvaie. Unul special, cel al Sfântului Părinte. Celelalte numai şi numai ale tinerilor.

Pelerinajul Milostivirii. Sanctuarul Sfântului Ioan Paul II. Sanctuarul Divinei Milostiviri. Capela Sfintei Faustina. 25 de kilometri străbătuţi la pas într-o singură zi. Catehezele episcopilor noştri. O biserică doar pentru români. Spovezi. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Din nou Cracovia, de data aceasta mult mai aglomerată. Calea Sfintei Cruci, alături de Papa Francisc. Pe străzi, înghesuială de nedescris. Şi cu toate acestea, tinerii continuă să cânte. Şi cântă, şi tot cântă…

Ne luăm rămas bun de la Basilica Sfintei Fecioare Maria din centrul Cracoviei. Plecăm spre Campus Misericordiae. Din nou aglomeraţie. Aer fierbinte. Pe alocuri, furtunele din curţi îi răcoresc pe pelerini. După trei ore de mers pe jos, ne găsim loc într-un sector. Se organizează un comando care să aducă mâncare grupului. După alte două ore sosesc pachetele cu mâncare.

Pe scena din mijlocul campusului se cântă şi se rostesc rugăciuni. Miezul nopţii. Două milioane de suflete sau poate chiar mai multe dorm sub cerul senin al Poloniei.

Duminică dimineaţa. Soarele străluceşte ca niciodată. Sfânta Liturghie. Papa le cere tinerilor să fie ei înşişi, să nu se lase transformaţi de marketingul de masă. Suntem infinit mai mai valoroşi decât hainele pe care le purtăm şi decât telefoanele deştepte care ne ţin captivi în lumea virtuală. Ne întoarcem în Cracovia.

Mijloacele de transport nu pot face faţă valului imens de pelerini. După alte două ore de marş continuu, încercăm să ajungem la autocar cu un alt autobuz, apoi cu un alt tramvai. Încă puţin, dar va trebui să mergem din nou pe jos. Rucsacurile atârnă din ce în ce mai greu. Ne încurajăm, în 10 minute suntem la autocar…

Şi totuşi nu noi suntem cei care programăm vremea. Ploaie. De fapt, furtună în toată regula. Aproape că ne ia pe sus. Văzându-i pe copiii neajutoraţi în mijlocul torenţilor, încleştez pumnii şi strig: „De ce Doamne!?!”. Răspunsul mi l-a dat sora Paula. Pentru că harurile primite de la Bunul Dumnezeu - prin intermediul Sfintelor Sacramente, spre exemplu - au şi o parte vizibilă: uleiul, punerea mâinilor…, apa. Daca aş fi ştiut acest lucru, atunci aş fi strigat altceva în timpul furtunii, aş fi spus: „Scaldă-ne, Doamne, cu harurile tale, udă-ne până sub piele!”.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru prieteniile noastre, pentru copilăria nostră, pentru seninul zilelor, pentru ploaie, pentru părinţii noştri, dar mai ales pentru milostivirea ta sfântă!