Despre problema reîntregirii religioase a românilor înainte de 1948

Acceptarea condiţionată de către o parte a clerului ortodox din Transilvania, la 1700, a unirii cu Biserica Romei a condus la apariţia unei noi confesiuni, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU). De atunci, uniatismul a constituit şi constituie una din cauzele majore ale diferendelor existente între Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Biserica Catolică. În secolul al XIX-lea, deşi divergenţele confesionale nu au lipsit, românii ortodocşi şi uniţi şi-au manifestat apartenenţa la un anumit cult al naţionalităţii, Biserica şi religia devenind factori de expresie ai principiului naţional. Au existat chiar şi tentative de apropiere între uniţi şi ortodocşi, promotorii acestora mizau mai ales pe caracterul răsăritean al celor două confesiuni româneşti, găsind în rit, obiceiuri şi parţial în Dreptul Canonic elemente comune. Ei doreau o Biserică naţională care, mai mult decât catolică sau ortodoxă, să fie românească, însă nu doreau să rupă complet nici relaţia cu autoritatea supremă: Roma pentru uniţi şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol pentru ortodocşi. În pofida persistenţei unei concurenţe între cele două Biserici româneşti, amândouă au rămas puncte de sprijin importante ale mişcării naţionale până în 1918, contribuind fiecare la realizarea marii uniri. Mai mult, la 1 decembrie 1918, au existat voci care au cerut pe lângă unirea politică şi unificarea bisericească deoarece atât locul de mitropolit ortodox de la Sibiu, cât şi cel greco-catolic din Blaj erau vacante. Iniţiativa a eşuat deoarece, aşa cum era de aşteptat, ierarhul unit Vasile Suciu nu concepea să se rupă de Roma.

Bineînţeles că au existat şi persoane care doreau unirea Bisericilor cu sila, precum mitropolitul ortodox de la Sibiu, Nicolae Bălan, care a fost cel mai consecvent susţinător al desfiinţării cultului greco-catolic, având convingerea că uniaţia este „operă artificială care va pieri”. Nicolae Bălan şi-a pus mari speranţe în ceea ce se numea „mişcarea de trecere de la Biserica Unită la Biserica Ortodoxă” şi în anul 1928 îşi exprima satisfacţia că o asemenea mişcare este deja consolidată.

O altă personalitate ortodoxă care s-a remarcat prin elaborarea unor proiecte de unificare bisericească a fost profesorul Onisifor Ghibu. Între programul său de unificare şi cel al mitropolitului Bălan însă, au existat unele divergenţe, deoarece, Ghibu nu respingea relaţia de frăţietate cu Roma. El propunea în 1924 înfiinţarea unei Patriarhii româneşti de care să depindă atât credincioşii ortodocşi, cât şi cei catolici de rit latin sau răsăritean. Patriarhul român ar fi devenit şeful religios suprem în România, iar raporturile cu Roma ar fi fost de aceeaşi natură ca şi relaţia cu Patriarhia de la Constantinopol, păstrându-se „independenţa ierarhică faţă de ambele aceste vechi centre ale Bisericii creştine” (Onisifor Ghibu, Catolicismul unguresc în Transilvania şi politica religioasă a statului român).

Speranţele, mai ales cele ortodoxe, în privinţa unificării confesionale au fost reaprinse la începutul anului 1939, în 27 februarie, cu prilejul adunării de la Alba-Iulia, adunare convocată de mitropoliţii Alexandru Nicolescu (unit) şi Nicolae Bălan (ortodox). Problema unirii celor două Biserici s-a pus din nou, iar mulţimea prezentă a aplaudat frenetic sărutarea frăţească a celor doi.

Alte două evenimente care au reactualizat problema unirii au fost convertirea la greco-catolicism a arhimandritului ortodox Teodosie Bonteanu şi cea din anul 1941 a stareţului de la mănăstirea Neamţ – Daniil Ciubotaru. Aceste convertiri veneau în contradicţie cu reţeta unificării confesionale prescrisă de mitropolitul Bălan, dovedindu-se faptul că şi printre ortodocşi exista o atracţie a Romei, iar cuvintele arhimandritului Teodosie Bonteanu din 1937 demonstrează acest fapt: „Pe deasupra acestor mari foloase şi daruri dumnezeieşti, unde vom mai pune acum şi binele şi folosul strategic şi de siguranţă a statului nostru românesc, ce s-ar putea realiza prin unire, mai sigur decât prin oricare cheltuieli de înarmare. Închipuiţi-vă că întreg neamul nostru s-ar fi lepădat de schismă şi s-ar fi unit cu Roma devenind astfel o naţiune catolică. Deodată, pe Nistru şi de-a lungul Dunărei şi a frontierei Banatului s-ar constitui o graniţă spirituală mai tare ca o fortificaţie Maginot” (Teodosie Bonteanu, O turmă şi un păstor sau problema împăcărei Bisericilor de Răsărit şi Apus).

Mai târziu, atunci când Biserica Ortodoxă Rusă încerca să-i impună BOR noi directive, un material al Prefecturii Poliţiei Capitalei din 15 februarie 1945 remarca faptul că relaţiile dintre cele două biserici ortodoxe au fost urmărite îndeaproape de către conducătorii BRU, iar pe această temă au avut loc mai multe întâlniri între preoţii uniţi şi episcopul auxiliar Vasile Aftenie, vicarul general de Bucureşti. În cadrul acestor întrevederi, episcopul Aftenie a recomandat preoţilor „să se abţină de la orice manifestare în această direcţie şi să aştepte cu încredere instrucţiunile ce vor veni de la Vatican”(ASRI, fond Documente, dosar nr. 2330, notă informativă din 31 august 1946). După cum apreciau organismele informative, episcopul Vasile Aftenie era „un fervent adept al unirii BOR cu cea Catolică”, dar fără renunţarea la legăturile cu Sfântul Scaun. Idei asemănătoare au fost susţinute şi de arhimandritul Daniil Ciubotaru în cartea sa Puncte de apropiere între ortodoxie şi catolicism, carte publicată la Blaj în vara anului 1945.

La începutul anului 1946 se poate constata o îmbunătăţire a relaţiilor dintre BOR şi Sfântul Scaun deoarece Patriarhul Nicodim îi primeşte într-o vizită pe nunţiul apostolic, Andrea Cassulo şi pe arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar; această vizită fiind privită ca un gest de apropiere între cele două Biserici. O informaţie preţioasă despre întâlnirile ierarhilor catolici şi capul BOR ne este oferită de o caracterizare făcută patriarhului Nicodim în primăvara anului 1947 de către organele siguranţei: „Faţă de congresul pan-ortodox pe care a auzit că Patriarhul Alexei are intenţia să-l convoace la Moscova, Nicodim are o atitudine şovăielnică. Lasă impresia că ar vrea să păstreze independenţa Bisericii Ortodoxe Române. Dragostea de independenţă nu l-a oprit, totuşi, ca în martie 1946, făcând o vizită fostului nunţiu papal (Andrea Cassulo, n.a.) să sărute medalia papală, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a superiorităţii Papei” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist).

Însă toate aceste tentative sau discuţii au încetat definitiv în fatidicul (şi nu doar pentru BRU) an 1948. Atunci, discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ţinut la 2 februarie 1948 cu ocazia Congresului de constituire a Partidului Muncitoresc din România (PMR), a fost îndreptat violent împotriva Bisericii Catolice şi, totodată, a indicat îndreptarea politicii religioase din România către direcţia trasată de Moscova: „Cercurile clerului catolic nu au o atitudine potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele ţării şi ale poporului [...]. Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilităţile pe care le au de a-i influenţa pe credincioşi pentru ca urmând directivele Vaticanului să utilizeze Biserica drept mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice şi menită să slăbească voinţa poporului de a-şi apăra independenţa împotriva imperialiştilor străini”. În încercarea de a-şi atrage de partea sa noi aliaţi care să ajute la suprimare Bisericii Catolice, Gheorghiu-Dej va adăuga: „Noi credem că această atitudine a clericilor catolici [...] nu poate lăsa indiferent nici clerul Bisericii Ortodoxe şi nici pe credincioşii aparţinând Bisericii Catolice” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin…). Cum patriarhul Nicodim Munteanu părea reticent la o revenire în stil sovietic al greco-catolicilor la ortodoxie (vezi modelul din Ucraina), moartea sa (la doar o săptămână după discursul de mai sus) a venit la momentul oportun pentru comuniştii români care se pregăteau să anexeze BOR noii ordini comuniste.

Chiar dacă nu se încadrează în epoca evocată de titlul postării, un ultim moment pe care aş vrea să-l mai amintesc cu privire la chestiunea reîntregirii religioase este cel din 25 mai 2008. La acea dată, cu ocazia sfinţirii bisericii Sfânta Maria, Regina Păcii şi a Unităţii, în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul împărtăşaniei, Înalt Preasfinţitul Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, a urcat la Altar şi a cerut permisiunea de a se împărtăşi, alături de Nunţiul Apostolic şi de Preasfinţitul Alexandru Mesian (Episcopul Unit al Lugojului), lucru pe care l-a şi făcut. Fiind totuşi vorba despre un eveniment de dată recentă, nu voi încerca să prezint care ar putea fi eventualele semnificaţii născute de acesta. Cert este că acest moment rămâne singular în întreaga istorie a bisericilor româneşti.

Borduriada de primăvară, ediţie nouă

Primăvară, ce miracol! Muguri, gâze, lumină…, viaţă! Gata cu frigul şi cu noroiul, gata şi cu anvelopele de iarnă! By the way – ce este mai nimerit să faci atunci când, spre exemplu, ai inundaţie în casă: a – înlături, cureţi şi chiar usuci umezeala sau b - îţi cumperi cizme de cauciuc pentru a evita eventuala amendă şi aştepţi să se evapore apa din sufragerie!?! Să revin: ce bine că ai venit anotimp al florilor, pot în sfârşit să îmi reiau plimbările care să-mi ridice din nou tonusul muscular!

Sunt mai pregătit decât nicicând să alerg, să zbor, să…, să mai slăbesc… barem vreo 10 kile! Şi acum am toate atuurile să o fac: e o zi minunată, mi-am găsit pantofii sport sub garniţa cu jumări din debara (de apetisanta pecie m-am ocupat înainte de lăsatul postului, aşa că… o ispită în minus), faleza este la doi paşi… Ce să mai, adio strat adipos! Însă, odată ieşit din casă, aud în apropiere stridentele sirene ale maşinilor de pompieri. Bineînţeles că nu mă înspăimânt şi mă îndrept mai dârz ca niciodată către faleză, locul prestabilit pentru duelul cu caloriile. Ajung pe malul Oltului şi să vezi arderi, că cei de la administrarea şi curăţenia domeniului public au dat foc la trestia şi stufărişul uscate!!!

Nu mai conta nici distrugerea habitatului, nici faptul că gospodinele îşi scoseseră plăpumile la aerisit şi nici că vântul purta frunze aprinse şi cenuşă, căutând parcă doar locuri inflamabile peste care să se cearnă. E clar, dacă zăpada a reuşit doar să ascundă mizeria urbană, focul cu siguranţă o poate nimici. Însă, deodată cu incinerarea stufărişului şi a deşeurilor, au ars şi cuiburile răţuştelor sălbatice care, peste iarnă, îşi găsiseră adăpost aici. Păcat că păsările expropriate silit nu au drept de vot - că tot se succed anii electorali -, aşa cum au, spre exemplu, animalele bipede care, spre deosebire de suratele lor zburătoare, au reuşit să mânuiască focul.

Îmi modific repede planul: dacă pista pentru alergători e ocupată de furtunurile pompierilor care supraveghează focurile infernului de pe faleză, pot face totuşi o plimbare până la ceas, în Centru, la fel ca în adolescenţă, nu? Şi dacă vegetaţia limitrofă apelor e scrum, îmi pot încânta ochii cu gărduleţele vii de lângă trotuare ai căror muguri stau să explodeze. Scurtez drumul prin parcarea aglomerată a unui supermarket şi, pe prima străduţă, am grijă să nu îmi luxez glezna în gropile pregătite pentru plantarea celebrelor borduri de muncitorii destoinici. Înecat de praf mă întreb: cum or fi reuşit, ca după două–trei mandate de înşirat borduri prin tot oraşul, să omită până acum această străduţă!?!

Minunându-mă în sinea mea astfel, mă apropii de barieră. Îndepărtez puţin o roabă cu mortar pentru a-mi face loc şi respir uşurat; de acum, sunt în zona centrală a Râmnicului şi îmi pot savura liniştit plimbarea. Îmi amintesc că pe strada care duce către Kilometrul 0 al municipiului se lucrează, ghiciţi la ce! Răspuns: s-au scos bordurile puse acum doi ani şi roase deja de intemperii, s-a scos şi gardul viu şi se înlocuiesc cu altele, mai trainice probabil. Evit aşadar zgomotul şi dunele de borduri de pe această stradă şi mă strecor printre blocuri. Aici, alt şantier plin de doreli! Doi sapă un şanţ cu târnăcoapele, ceilalţi şapte le ţin companie, de unde şi zicerea: unul cu sapa şi trei virgulă cinci cu mapa!

Mă jenez de faptul că îmi arde de plimbări, în timp ce pe alţii primăvara îi îmbie să muncească (cu sau fără spor, însă totdeauna pe bani publici). În sfârşit, ajung în Centru. Îmi dau seama de aceasta, recunoscând renumitul ceas. Îmi spăl ochii cu numerele care delimitau locurile comercianţilor de flori olandeze şi de mărţişoare made in PRC, la începutul lunii, de pe dalele pavate stau spoite, nu de copii şi nu cu cretă. O adiere îmi mângâie violent ochii cu nisipul şi sarea rămase pe marginea străzii din timpul iernii, dovadă evidentă că deszăpezirea a fost făcută. Frecându-mă la ochi, îmi imaginez confortul sufrageriei în care mi-am instalat bicicleta medicinală. Brusc îmi vine pofta să pedalez. Şi pentru că nu îmi pot înăbuşi pofta de mişcare, iau primul taximetru şi mă întorc acasă.

De cum ajung, mă urc pe bicicleta din faţa televizorului şi caut o emisiune care să-mi distragă atenţia de la efortul pedalării. Găsesc un film documentar despre Cernobîl, însă, imaginile cu clădiri gri şi străzi dezolante îmi par prea comune şi prea recente. Mai butonez telecomanda şi, de data aceasta, găsesc o emisiune - un fel de teleenciclopedie - despre flora şi fauna Deltei Dunării. Stufăriş, păsări, sălcii plângătoare… Îmi şterg broboniţele de sudoare de pe frunte şi îmi continui lupta cu kilogramele imaginându-mi că pedalez pe faleza unui oraş… şi european, şi civilizat…

Nu creşteţi, nu vă înmulţiţi!

Atunci când se vorbeşte despre drepturile reproductive, mai ales din partea mişcărilor feministe, se porneşte un reflex defensiv de tipul: cum poate Biserica Catolică să încerce desfiinţarea unor drepturi intangibile, obţinute după ani de lupte cu atâta dificultate!? Însă o analiză corectă a problemei demonstrează că istoria cuceririlor drepturilor femeilor în cadrul organizaţiilor politice internaţionale şi apariţia numitelor drepturi reproductive nu au origini comune. Ele s-au născut din judecăţi diferite, chiar opuse.

În momentul în care Biserica s-a încăpăţânat să accepte separarea între sexualitate şi procreare, ea a devenit în ochii lumii contemporane cea mai mare adversară a drepturilor femeilor, drepturi care se identifică tot mai mult în ultimii ani cu drepturile reproductive. Faptul că Biserica depune eforturi considerabile pentru instruirea femeilor şi pentru apărarea demnităţii acestora, nu este suficient pentru a contrabalansa imaginea Bisericii care îşi păstrează ferm poziţia de NU faţă de avort, care deja este considerat dreptul feminist prin excelenţă.

Iată însă o imagine justă a campaniilor pentru controlul naşterilor - campanie asociată cu dreptul reproductiv al femeii - în ţările din lumea a treia: în loc să se ofere femeilor oportunităţi de liberă alegere şi de emancipare, acestea, femeile, dar mai ales corpurile lor, în urma intervenţiilor contraceptive, devin banale obiecte lipsite de orice fel de drepturi sau demnitate. Într-un interviu acordat publicaţiei New York Times, medicul responsabil cu programul de sterilizare din Bombay declara: „Dacă au fost unele excese, nu mă condamnaţi. Trebuie să-l consideraţi ca pe un război… vă place sau nu, mai sunt şi morţi.”

De fapt, drepturile reproductive sunt, în mare măsură, un instrument confortabil în mâinile organismelor politice pentru a planifica creşterea demografică. În acelaşi timp însă, în lumea occidentală, infertilitatea cuplurilor devine o problemă care aduce în prim-plan o nouă formă de manipulare. După ce sexualitatea şi procrearea au fost separate, datorită noilor tehnologii ale reproducerii, se promovează şi separarea între procreare şi corpul matern (vezi FIV)!

Aşadar, lucrurile s-au schimbat. Faptul că Biserica se ambiţionează să apere viaţa umană, demnitatea individului care pare că devine doar un instrument, dar şi naturaleţea procreaţiei, face ca atacurile împotriva Bisericii Catolice să devină tot mai severe, într-un climat european de globalizare laicistă.

Pentru a înţelege mai uşor cum drepturile femeilor au devenit laitmotiv al politicilor antinataliste şi care s-au metamorfozat într-un mod stilat în drepturi reproductive, vă voi aminti de politica copilului unic în Republica Populară Chineză, politică abandonată astăzi în mod oficial. Articolul 49 al Constituţiei chineze obliga perechile căsătorite la planificare familială. Pentru a se putea căsători şi avea copii, era necesar permisul administraţiei care se acorda doar pentru prima sarcină. După prima naştere, femeii i se impunea implantarea unui IUD (Intra Uterine Device), iar dacă rămânea din nou însărcinată, era constrânsă să avorteze. Iată şi alte tipuri de sancţiuni aplicate celor care încălcau Articolul 49: amenzi, închisoare, sterilizări forţate, izolare socială completă, abandonarea copiilor în orfelinate şi uneori chiar uciderea nou-născuţilor.

Astăzi aceste fapte sunt suficient de cunoscute. Mai puţin cunoscută este complicitatea UNFPA (United Nations for Population Fund), care este o agenţie creată de ONU în 1969. Aceasta a finanţat politica coercitivă chineză, a colaborat cu aceasta, oferindu-şi propriile competenţe, iar cel mai rău lucru care i se poate imputa este faptul că nu a denunţat responsabilii acestei mari încălcări a drepturilor omului, ba chiar i-a acoperit cât a fost posibil! Pe site-ul unfpa.ro veţi găsi definiţia acestei agenţii internaţionale care „promovează dreptul la viaţă al fiecărui om” mai puţin - aş adăuga eu - al copiilor nenăscuţi din ţările considerate de lumea a doua sau a treia! Fiind presată de Statele Unite, UNFPA a întrerupt între anii 1994 şi 1998 subvenţiile către China; iar în 2002, SUA chiar au suspendat finanţarea către această agenţie.

O altă grijă a ONU este aceea de a promova un nou lexic care să ascundă, să cenzureze şi apoi să înlocuiască scopurile şi conceptele percepute ca fiind negative, cu unele considerate pozitive. Iată şi câteva exemple în acest sens: avortul nu mai este numit înrerupere voluntară a sarcinii, ci reglare menstruală (!); cu aceeaşi abilitate lingvistică, UNFPA a redenumit kit-ul de întrerupere a sarcinii - distribuit în taberele de refugiaţi - cu kit de urgenţă pentru sănătatea reproductivă; metodele abortive au devenit şi ele metode contraceptive; iar ziua de după (începutul conceperii, a se înţelege) este mai nou numită contracepţie de urgenţă.

Aşa cum deja am precizat, separarea dintre sex şi procreaţie se adânceşte tot mai mult, devenind o separare între procreaţie şi corpul femeii, şi riscând astfel să se ajungă la distrugerea semnificaţiei maternităţii şi chiar a fiinţei feminine. Dacă acest scenariu prost nu se va realiza, acest fapt se va datora şi capacităţii Bisericii de a rezista presiunilor internaţionale şi de a-şi menţine refuzul categoric în faţa oricărei forme de manipulare a maternităţii; iar imaginea Bisericii, aceea de inamic de temut, cel mai probabil va fi revizuită şi substituită de cea corectă: a unui aliat devotat al femeii.

*Celor care sunt interesaţi de această temă, le recomand: Împotriva creştinismului, ONU şi Uniunea Europeană ca nouă ideologie – Lucetta Scaraffia şi Eugenia Rocella, Editura Presa Universitară Clujeană, 2007.

Floare de Colţ

Floare de Colţ, Floare de Colţ,

Să duci sărutul meu iubitei, dacă vrei şi poţi;

Să îi şopteşti că o iubesc mai mult decât chiar viaţa mea,

Dar şi că lângă ea să stau, tot restul zilelor aş vrea!

Spune-i că pe petale-ţi eu buzele mi-am pus,

Că-n timpul când ea e departe, sufăr nespus,

Că aş vrea fruntea să-mi mângâie cu buzele ei dulci

Şi că-mi doresc, în noapte, să-mi tulbure visele-adânci.

Pentru osteneală, Nobleţe Albă, eu îţi mulţumesc,

Dar nu vreau să închei, vreau încă să-ţi cerşesc

Să-i mai şopteşti, floare-ocrotită, dacă vrei şi dacă poţi,

Că am aflat – ea e Prinţesa voastră… a florilor de colţ!

Liturghia Euharistică

Aşa cum insinuam în materialul precedent, adică doar la nenumăratele dvs. insistenţe (a se vedea numărul mare de comentarii la postarea anterioară), voi continua, tot după umila-mi pricepere, şirul consideraţiilor simbolistice ale celebrării euharistice de rit bizantin.

Ajunsesem, aşadar, la începutul Liturghiei Euharistice, acest moment fiind marcat de Imnul Heruvimic. Acesta, ne îndeamnă ca de acum să fim mai atenţi, lepădând grijile cotidiene, pentru a-l putea primi pe Împăratul tuturor prin Sfânta Împărtăşanie. Vohodul cel mare, adică ducerea cinstitelor daruri de la masa proscomidiei (din stânga Altarului), pe Sfânta Masă simbolizează drumul Mântuitorului din Betania în Ierusalim, atunci când poporul îi aducea Domnului cântări de laudă ca unui împărat. Depunerea darurilor pa Masa Altarului ne aminteşte de foişorul Cinei celei de Taină din Ierusalim; însă mai târziu, pe parcursul desfăşurării Sfintei Liturghii, acestui gest liturgic i se vor atribui şi alte semnificaţii: înălţarea pe cruce, îngroparea, învierea şi înălţarea la ceruri. Sfânta Masă, prin poziţionarea ei în mijlocul Altarului, simbolizând cerul şi pământul care se unesc pentru jertfa ce urmează să fie înfăptuită.

Acoperământul cel mare sau Aerul care este aşezat de preot peste Disc şi Potir ţine locul pietrei cu care Iosif din Arimatea a pecetluit mormântul, însă înainte de aceasta, Aerul pus peste Sfintele Vase redă atmosfera întunecată a nopţii în care Isus Hristos a fost trădat. În timpul Crezului, acest acoperământ va fi fluturat deasupra darurilor pentru a mărturisi adierea blândă sau trecerea Spiritului.

Voi sări peste ectenia şi dialogul preotului cu credincioşii înainte de rostirea Crezului, amintind doar de practica Bisericii primare de a-i invita pe catehumeni (cei nebotezaţi) să iasă afară şi de a le închide uşile acestora la îndemnul: Uşile, uşile!... Aşadar, nu puteau să fie prezenţi în faţa misterului care urma, decât cei credincioşi, cei care deja erau parte integrantă din comuniunea ecleziastică.

„Darul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit…” reprezintă darurile sfintei Treimi prefigurate de vizita făcută de cei trei îngeri lui Avram, la stejarul de la Mamvri. Îndemnul „Sus să avem inimile!” semnifică înălţarea inimilor pentru a putea înţelege taina care va urma şi pentru a ne ridica acolo de unde am coborât; înălţarea inimilor pentru a fi în acord cu Inima lui Dumnezeu.

Urmează apoi momentul culminant al întregii celebrări euharistice. După „Luaţi, mâncaţi…” şi „Beţi dintru acesta toţi…” este invocată puterea Sfântului Spirit pentru ca darurile oferite să fie consacrate, adică să se prefacă în chiar Trupul şi Sângele lui Hristos, care mai apoi să fie primite spre mântuire. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem…” înseamnă că cele care ne-au fost transmise prin Sfinţii Apostoli (adică Trupul şi Sângele celui care a hotărât: „Aceasta să o faceţi spre amintirea mea”), pe acelea le aducem pentru salvarea noastră.

„Mai ales pentru Preasfânta…” pentru că se cuvine ca noi să o lăudăm pe Doamna a toate şi să întărim cuvintele îngerului care i-a rostit: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har…” În acest moment Biserica este adunată în jurul sfintei Fecioare Maria.

După rugăciunea Tatăl nostru, în timp ce rosteşte cuvintele „Sfintele Sfinţilor!”, preotul înalţă Sfântul Trup de pe Disc, gest liturgic care simbolizează înălţarea Domnului pe cruce, moartea pe ea, dar şi însăşi învierea sa. Chiar dacă în acest moment preotul împarte Sfântul Trup, totuşi acesta rămâne neîmpărţit şi netăiat în bucăţi, în fiecare părticică din cele tăiate aflându-se acelaşi Dumnezeu-om întreg. Apa caldă care este turnată în Potir aminteşte de cele două elemente (apa şi sângele) pline de căldură care s-au scurs din coasta împunsă a Mântuitorului.

Împărtăşirea preotului (preoţilor) închipuie împărtăşirea Apostolilor înainte de patimă, la Cina cea de Taină. Însă îndemnul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” îi face şi pe credincioşi responsabili în momentul apropierii de Sfântul Sacrament. Mai ales, fără credinţă nu putem dobândi nimic din cele care ne sunt necesare mântuirii. Cei care se cuminecă sunt datori apoi să stea cu cugetul, sau cu mintea dreaptă, ca astfel să poată mulţumi pentru onoarea de a gusta din Sfintele Taine.

Rugăciunea amvonului (cea rostită înaintea sfârşitului celebrării de preot) este, de fapt, recapitularea în ordine a cererilor şi rugăciunilor făcute în taină de către preot în timpul Sfintei Liturghii.

În încheiere amintesc şi de Anaforă, pâinea binecuvântată de către preot, care a rămas din cea adusă ca dar la Altar. Din această pâine primită înainte de începutul celebrării, în timpul Proscomidiei, preotul scoate părticelele necesare şi Agneţul (partea care va deveni Trupul Domnului). Restul de pâine (anafora) este oferită credincioşilor ca un contradar şi simbolizează trupul Sfintei Fecioare.

Liturghia Cuvântului - Consideraţii simbolistice

Adeseori, în discuţiile pe care le am cu prietenii, încercăm să desluşim simbolurile Sfintei Liturghii, izvorul harului şi al sfinţeniei şi centrul cultului creştin. Prin desfăşurarea ritualului său încărcat de momente simbolice profunde, Sfânta Liturghie ne ilustrează viaţa şi activitatea Mântuitorului, creându-se astfel mediul favorabil apropierii de Dumnezeu şi făcându-ne să trăim realitatea prezenţei domnului Isus Hristos la fiecare participare euharistică. Iată de ce participarea la Liturghie a devenit datoria fundamentală a oricărui creştin, membru deplin al Bisericii.

Plecând deci de la acest fapt, mă voi strădui să prezint, fără pretenţia de a fi un specialist în liturgică, semnificaţia simbolică a unor acte de cult sau părţi pe care le remarcăm în desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii. Până la dispariţia catehumenatului (secolul al VI-lea), explicarea Sfintelor Sacramente şi a cultului, în general, s-a făcut prin cateheze, necesare celor care trebuiau să primească Botezul (catehumeni) pentru a deveni creştini. Astăzi, foarte puţini creştini care au fost botezaţi în prima parte a vieţii se mai întorc la Biserică pentru a-şi însuşi catehezele necesare cunoaşterii vieţii şi moralei creştine. Pentru aceştia, dar mai ales pentru cei care după primirea botezului au uitat să mai intre în casa Tatălui îndurător, este nevoie de un profund proces de (re)catehizare.

Să revenim la tema anunţată… În debutul Sfintei Liturghii, îl auzim pe preot rostind: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit…”, cuvinte prin care îl preamărim pe Dumnezeul cel care ni s-a descoperit ca fiind întreit în persoane. Acestei doxologii, creştinii îi răspund: „Amin!” care înseamnă: cu adevărat sau aşa să fie. Apoi este recitată Ectenia mare sau a păcii: „Cu pace Domnului să ne rugăm…”, cea care cuprinde intenţiile de rugăciune ale Bisericii, intenţii cărora credincioşii le răspund cu enunţul: „Doamne îndură-te către noi” sau „Doamne miluieşte-ne”.

Urmează citirea Antifoanelor, fragmente extrase (mai ales) din Vechiul Testament care simbolizează prezicerile profeţilor despre Mesia şi între care sunt rostite Ecteniile mici: „Iară şi iar cu pace Domnului să ne rugăm”. Adică:  mereu, mereu (fără răgaz), cu mintea liniştită, să ne rugăm Domnului. În timpul celui de-al treilea antifon (duminica se citesc Fericirile), preotul face Vohodul cel mic, ieşind în procesiune cu Evanghelia din Altar până în mijlocul Naosului, apoi întorcându-se şi reaşezându-o pe Sfânta Masă. Această ieşire simbolizează începerea activităţii publice a Mântuitorului prin propovăduirea evangheliei sau ieşirea Domnului la propovăduire. Sau am putea spune că în timpul Sfintei Liturghii, Hristos, prin cuvântul evangheliei Sale, este descoperit de către credincioşi.

Trisaghionul, sau imnul „Sfinte Dumnezeule…” înfăţişează cele trei persoane ale dumnezeirii astfel: Sfinte Dumnezeule – Tatăl, Sfinte tare – Fiul şi Cuvântul, Sfinte fără de moarte – Sfântul Spirit, cel de viaţă făcător şi care se revarsă peste fiii Bisericii şi se îndură către ei făcându-i nemuritori prin Botez. Însă cele trei formule ale cuvântului Sfinte, se potrivesc toate şi fiecărei persoane a Sfintei Treimi, pentru că oricare dintre acestea este şi sfântă, şi tare, şi fără de moarte.

După Trisaghion se citeşte Apostolul, adică un pasaj din Faptele Apostolilor sau din Epistolele neotestamentare. Acest moment simbolizează alegerea Apostolilor, consacrarea lor (investirea cu putere divină) şi răspândirea învăţăturii (seminţei) primite pe cuprinsul întregului mapamond. Cântarea Aliluia de după citirea Apostolului este un imn îngeresc care înseamnă laudă sfântă şi întreită adusă de îngeri lui Dumnezeu (Al – Tatăl, Il – Fiul şi Uia – Sfântul Spirit). În timpul acestei cântări preotul face Cădirea prin mişcarea continuă a cădelniţei. Tămâia simbolizează umanitatea lui Isus Hristos, iar focul, dumnezeirea. Fumul binemirositor simbolizează harul şi mireasma revărsate de Sfântul Spirit.

Citirea Sfintei Evanghelii (ca şi cea precedentă, a Apostolului) dezvăluie taina cuvântului încredinţat Bisericii. Citirea pericopelor evanghelice în cadrul Sfintei Liturghii reprezintă dorinţa primilor creştini de a păstra nealterat cuvântul Mântuitorului. Evanghelie înseamnă venirea Fiului lui Dumnezeu; dar mai înseamnă şi vestea cea bună, faptul că Dumnezeu ni s-a revelat în mod vizibil şi ne-a vorbit direct, gură către gură. Prin Liturghia Cuvântului ni se oferă prima hrană a sufletului, adică suntem iniţiaţi pentru a putea descoperi adevărata hrană care ne este pregătită: cuminecarea cu Trupul şi Sângele.

După citirea Sfintei Evanghelii urmează Predica rostită de preot şi apoi o succesiune de cereri (ectenii) care simbolizează învăţătura Mântuitorului Hristos din timpul celor trei ani de activitate publică. Printre aceste cereri, înainte de Imnul Heruvimic, preotul rosteşte în taină o rugăciune în care imploră curăţirea şi iertarea de păcate pentru a ne apropia „nevinovaţi şi fără de osândă” de Sfintele Taine. Aici se termină prima parte a celebrării euharistice, cea numită Liturghia Cuvântului; cântarea „Noi, care pe Heruvimi…” marcând începutul celei de-a doua mari părţi, Liturghia Euharistică, de al cărei conţinut simbolic vom încerca să ne apropiem într-o postare viitoare, bineînţeles numai la îndemnul şi cu îngăduinţa dumneavoastră.