joi, 18 decembrie 2014

Pentru noi s-a născut!

Într-un mod excelent, Tudor Chirilă spunea despre Crăciun (aici) că acesta nu înseamnă nici îmbulzeală, nici ghiftuială oarbă, nici război în trafic, nici măcar Moşul alb-roşu însoţit de reni zburători sau programe TV speciale, nici zâmbete false ori luminiţe electrice, nici cozonaci, cârnaţi, şorici sau vin, nici promoţii sau spoturi publicitare tematice, nici discotecă, nici fantezii sexuale de iarnă, nici resturi de sarmale, nici nimic din toate acestea. Crăciunul este total altceva, spunea autorul citat.

Şi acum, după ce am văzut ce nu înseamnă, ce nu este Crăciunul, am putea totuşi să găsim şi adevărata semnificaţie a acestui praznic? Condacul Naşterii Mântuitorului ne dezleagă răspunsul la această întrebare: „Pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”! Deci, dacă Dumnezeu a făcut acest lucru mare şi minunat PENTRU NOI, care este răspunsul pe care noi i-l vom da Domnului? Risipa, consumismul, excesle, dezmăţul, acestea toate să fie răspunsul nostru, darul pe care noi să-l facem Pruncului? Aşa repetăm noi gestul făcut de păstori ori de magi în noaptea sfântă?

Bineînţeles că nu! Şi atunci, de unde toată această nebunie cu care ne înconjurăm în ajunul Naşterii Sfinte? Probabil de la faptul că suntem preocupaţi mai mult de ce vom primi, decât de ce vom putea oferi de Crăciun. Şi iar, probabil de la faptul că punem accent pe aspectul material al dăruirii şi că rămânem cu totul reci la modul ideal în care Dumnezeu şi-a arătat iubirea pentru noi. În concluzie, am acceptat să fim duşi de valul nebun în momentul în care, de Crăciun, le-am înlocuit pe cele spirituale cu cele materiale; altfel spus, am înlocuit grija pentru veşnicie cu grija zilei de mâine.

Nu contest faptul că, în goana după promoţii, poate vom reuşi să punem deoparte ceva şi pentru sărăcuţii Domnului. Dar un simplu cadou – mai mult sau mai puţin inspirat – făcut din prisosul nostru nu poate să desăvârşească toată această perioadă! Şi revin la Darul pe care noi, oamenii, l-am primit de acum mai bine de 2000 de ani, chiar l-am primit? Da, dar nu toţi. Însă mai este timp. Mai avem câteva zile în care putem să primim cu toţii, fiecare în parte, Darul Domnului, pe însuşi Fiul său cel Unul Născut. Şi unde să-l primim? În nici un caz în casele noastre împodobite cu lumini stridente şi cu ornamente fistichii! Nu acesta este mediul în care Micuţul Isus s-a născut. Ci, mai degrabă, în peştera în care ne-am transformat inimile, ca să ne-o încălzească şi să ne-o lumineze! Să nu ne speriem de necurăţia noastră, deoarece peştera cea săracă şi mizeră este locul ales de Dumnezeu ca fiind cel mai potrivit pentru a se naşte!

Şi cum se va putea întâmpla acest lucru? Prin sacramentul Sfintei Euharistii: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54)! Aşadar, să mergem şi să-i căutăm pe preoţii Bisericii, să ne facem bilanţul răutăţii noastre din ultimul an şi să-l mărturisim! Apoi, trecuţi prin baia spovedaniei, să îl putem primi cum se cuvine pe Mântuitorul venit în trup. Iar mai apoi, atunci când vom fi întrebaţi care este cadoul cel mai de preţ pe care l-am primit de Crăciun, noi să răspundem: „L-am primit pe Domnul, pe cel ce s-a Născut din Fecioară în staulul din Betleem şi pe cel care s-a renăscut în inima mea!”.



marți, 9 decembrie 2014

Ce faci, mamă, fumezi?

Eram în liceu, în vacanţa de vară, cu o zi înainte de bâlci. Terminasem şi ultimul cazan de ţuică şi primisem acordul mamei să dau o fugă, cu bicicla, la baraj, să fac o baie înainte de praznic. Era grozav: terminasem de cules prunele şi moşmoanele, terminasem şi cu cazanul, mai trebuia doar să-mi schimb mirosul afumat cu cel de baltă şi săpun - nelipsit din buzunarul şortului -, apoi eram gata de discotecă.

Mi-am lăsat bicicla pe gardul lui Vioară, prietenul venit în vacanţă la bunicii de peste drum şi-l aşteptam în curte să-şi ia şi el coaja de săpun şi pachetul de Vogans. Tocmai în momentul în care eram pe picior de pedalare, a intrat şi nea’ Costel, unchiul lui Vio care ne-a luat la întrebări: „Pe unde vreţi s-o ardeţi mă? Ce mahoarcă aveţi? Tot Vogans? Sărmanilor! Hai, că vă dau eu câte-o ţigară bună!”. Apoi ne-a scos câte o ţigaretă dintr-un pachet Gauloises, pare-mi-se.

Aşa cum prietenii fumau la mine, ştiind că mama nu îi toarnă, la fel şi eu fumam la ei fără nici o grijă. Ciudată atitudine a părinţilor, nu? Ce ar fi fost ei în faţa propriilor copii dacă le-ar fi dat camarazii în primire? Aşa păreau şi ei mai de comitet. Dar să revin la întâmplare. Nu am apucat să trag decât un fum, când am auzit-o pe mama din poartă: „Ce faci, mamă, fumezi, ai!?! Păi, fir-ar mama ta a dracu’, treci imediat acasă, că îţi dau io ţie fumat!”. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fumul din piept, cert este că nu puteam să-l expir în faţa ei. Cred că s-a topit prin plămâni, pentru că am reuşit să nu scot nimic afară.

- Mamă, să vezi că io, îîî…, e prima dată…! - am încercat s-o înduplec, înainte să trec prin faţa ei.
- Ce să văd, mă, ce să văd!? Şi, în timp ce îmi căra capace, rostea şi sentinţa:
- Nu mai pupi nici un ban pentru bâlci şi nici la discotecă nu mai ai ce căuta!
Eram de-a dreptul buimăcit. Lasă capacele primite şi banii de bâlci, dar dis-co-te-ca!?! Fiind sărbătoarea satului, urma seara cu cea mai mare participare la actul cultural canto-dansat al comunei. Nu mergeai, nu existai! Şi atâtea fete veniseră pe la bunici… Ce să mai, se contura una din cele mai mari drame ale adolescenţei.

Intraţi în curte, mama s-a apropiat cu blândeţe de mine:
- Ia, zi-mi, cine te-a învăţat şi de când fumezi, mă, mamă?
- De… vreo… doi ani.
- Nu are cum…, fii sincer, că dacă nu, te spun lu’ părintele că fumezi!
- Ştie, că şi dânsu’ îmi mai dă bani de ţigări…, câteodată.
- Minţi! Şi brusc discuţia s-a terminat cu un dos de palmă peste obrazu-mi încă negru de funinginea de la focul de sub cazan.

Redau acum dialogul de a doua zi, dintre mama şi părintele. Eram la masa din curte, serveam prânzul şi se apropia momentul în care trebuiau împărţiţi banii pentru bâlci.
- Părinte, să vă spun ceva… Ceva grav!
- Ce s-a întâmplat tanti Elvira? - a întrebat-o părintele, făcându-se că nu ştie despre ce e vorba (îl înştiinţasem deja la Liturghia praznicului).
- Părinte, Victor al meu, cum să vă spun io…, fumează! Ieri l-am prins. Certaţi-l, pedepsiţi-l, trebuie să luăm măsuri!
- Staţi liniştită, are 17 ani. Eu, de exemplu, fumez de la 14 ani, nu e aşa grav!

Rămasă fără replică, mama a scos teancul de bancnote din buzunarul de la şorţ şi de la cel mai mare, la cel mai mic, ni i-a împărţit în mod egal la toţi cei cinci copii. Părea echitabil, după ce toată vara cu toţii adunasem moşmoanele galbene şi pleoştite din urzici. Însă, doar părea! Eu mai primisem de dimineaţă, la biserică, de la părintele, un bonus pentru ţigări şi pentru ce-o mai fi trebuit. Asta aşa, în caz că voiam să invit vreo madmoazelă să se răcorească la terasa improvizată printre tiribombe.


luni, 8 decembrie 2014

O slujbă între cinzeci

V-am spus parcă, cu altă ocazie, că osicenii - consătenii mei - erau oameni frumoşi din cale-afară şi deosebit de harnici. Dar ce am omis să aduc la cunoştinţa domniilor voastre e faptul că mai toţi aveau şi o credinţă profundă. Paştele, Dumnezeu, Crucea şi Cristosu’ erau cuvinte pe care le rosteau zilnic, îndeosebi la necaz. Dar să ştiţi că nici morţii nu erau uitaţi în astfel de împrejurări. Nu ştiu dacă şi astăzi au rămas tot la fel de cucernici, dar nici nu văd de ce să fi renunţat la pietate.

Unul dintre ei, la fel de bun creştin, era şi Nea Lisandru, care nu ar fi plecat de acasă-n sat şi nici de la birt înapoi acasă, fără să-şi facă semnul crucii şi să-şi scuipe-n sân. Om al bisericii din Vale, cea de lângă târg, Nea Lisandru nu se răbda să intre duminica în lăcaşul sfânt până când nu dădea o tură prin târg pentru a lua preţul băniciorului de porumb. Dar nici nu putea pleca din târgul duminical aşa uşor, că deh, până se mai uita şi pe la piaţa de orătănii, apoi şi pe la cea de cherestea şi, mai ales, până îşi lua şi cele câteva cinzeci de ţuică ca să-şi dreagă gâtul, se bătea toaca de începutul Liturghiei. Ştiindu-se om de ispravă, lui Nea Lisandru îi venea destul de greu să refuze invitaţia la o cinzeacă. Dar la fiecare invitaţie onorată avea grijă să promită că aia e ultima, că ce să-i faci, trebuia să ajungă şi la biserică, doar era om de bază în strană.

Cu gulerul cămaşii scrobite scos peste jerseul împletit din lână şi cu nasul borcănat şi roşu, Nea Lisandru ajungea mai mereu în biserică pe la heruvic. Şi atunci, în timp ce părintele cădelniţa naosul, Nea Lisandru se strecura prin dreapta pronaosului, printre femei, rece ca un şarpe. Apoi, în timp ce părintele încerca să le împace pe toate credincioasele ce dădeau buzna să-i pună bobiţe de răşină în cădelniţă, personajul nostru, ţuşti, sărea în strană. Îi zâmbea cu subînţeles ţârcovnicului, mie, care îl urmăream după dvera altarului, îmi făcea cu ochiul, apoi, ca şi când ar fi fost prezent în biserică încă de la psalmii utreniei, urla cât îl ţineau plămânii: „Toatăăă grija cea lumească de la noooi să o leepăădăăm!”.

Încântat peste măsură şi cuprins de extaz, în special în timp ce se cânta rugăciunea domnească, Nea Lisandru nu putea şi poate că nici nu voia să-şi stăpânească vocea răguşită şi stridentă care se lovea de toate picturile micuţei biserici, încercând probabil să-şi găsească o nişa pe unde să evadeze. Ce îl mai acompaniam eu, seminaristul satului, pe ţârcovnic (e drept, mai mult la cititul psalmilor), dar să-l vezi pe Nea Lisandru! Iar spre sfârşitul slujbei, când terminându-mi sarcinile din Altar ieşeam şi eu în strană, atunci să te ţii bine! Urlam toţi trei un „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum s-a terminat!” - aşa cum deprinsesem pe băncile seminarului - de credeam că o să ni se rupă rărunchii.

După ce ne miruia părintele şi-i pupam evlavioşi mâna şi crucea, Nea Lisandru îşi punea mâna protectoare în jurul gâtului meu şi mă trăgea deoparte ca să mă verifice dacă am reţinut versurile deocheate pe care mi le spusese duminica trecută. Mai mult din cauza mirosului de tescovină expirat de interlocutor, decât din cauza strânsorii părinteşti la care eram supus, mă străduiam din răsputeri să-i demonstrez cât mai repede că le învăţasem. Şi tot repetându-i-le, ajungeam la „Botu’ Calului”, crâşma de lângă biserică, unde Nea Lisandru mă îmbia să bem o ţuică înainte de masă, că aşa îi stă binele omului (la olteni, prin om se înţelege bărbat!). Cu gândul la prânzul cu care mă aştepta mama, îl refuzam politicos şi îl lăsam în compania aceloraşi oameni pe care îi văzusem la terasa birtului şi dimineaţa, când mă îndreptasem către biserică.

Acolo, la mesele de pe vremea Cooperativei care erau puse în faţa localului, Nea Lisandru se lua cu vorba – ba despre preţurile din târg, ba despre mersul la Biserică, ba despre una, ba despre alta – până pe la ora două după-amiaza. Cam pe atunci, în faţa birtului, se proptea şi nevastă-sa. Văzându-i roşeaţa care parcă-i mărea şi mai mult nasul lui bărbatu-su şi ştiind că va face deliciul comesenilor, aceasta îl repezea piţigăiat:
- Da bine, Lisandre, aci ţi-e biserica? La ce mama dracu’ nu îmi spusăşi că nu vii acasă după slujbă, că puneam mâna şi mâncam sângură, nu te mai aşteptam ca proasta!
- Ho, fă fomeie, ce-ţi veni? - încerca să se eschiveze Nea Lisandru - Ho, că vin! Da, mai stătui şi io o ţârică dă vorbă cu oamenii aştia, că aşa să stă duminica!


joi, 4 decembrie 2014

Sărutul ţigăncii

Ţiganca, Theodor Aman

Mai ieri, vă scriam despre practica agricolă la care eram supuşi în timpul vacanţei de vară. Eram duşi cu duba episcopiei la Dobruşa şi abandonaţi vreo două săptămâni printre dealurile viticole ala judeţului. Aşadar, despre canicula dintre spaliere, despre foamea îndurată în postul Sfintei Mării sau despre puricii din schit care ne forţau să dormim sub seninul cerului, v-am povestit câte puţin. Care aţi pierdut faza, cotrobăiţi prin STV – Confesiuni. Astăzi mă voi opri asupra părţii frumoase a practicii agricole seminariceşti: idilele cu ţigăncile satului. Da, da, cu ţigăncile, pentru că Dobruşa este populată, în mod deosebit cu totul, de etnia minoritară. Atenţie, însă, derivatele cuvântului ţigan ce vor fi folosite în cele ce urmează, nu vor avea deloc, dar absolut deloc, sens peiorativ!

Acum, că am anunţat şi tema, să trecem la treabă! Aproape în fiecare seară, după ce terminam de prăşit postaţa din vie, trupa de şapte-opt seminarişti găzduiţi de popa din sat, cuviosul Ioanichie, făceam o echipă şi mergeam pe poligonul de lângă vie să facem o miuţă cu echipa din sat formată din etnicii despre care vă vorbii mai devreme. După meci, când deja se înnopta şi după ce fetele îşi potoleau orătăniile, ne adunam toţi în jurul ceaunelor în care fierbeau porumbi sau cartofi pentru a ne… cunoaşte mai bine. Desigur că mai erau şi feciori care mârâiau la efemera şi ciclica noastră prezenţă în viaţa satului lor, mai ales atunci când ţigăncile, prea ocupate să ne capteze nouă atenţia, îi tratau pe aceştia cu indiferenţă. Genul acesta de conflicte se rezolva abia a doua zi, în timpul meciului şi, de regulă, seminariştii erau cei care ieşeau mai faultaţi, să zicem. Însă, trecând peste acest gen de momente, de cele mai multe ori reuşeam să coabităm (că tot e la modă termenul).

Într-una din veri, cea în care Steaua era eliminată din preliminariile CL de PSG, mi se aprinseseră şi mie călcâiele după o ţigăncuşă din sat. Eu aveam 15-16 ani, iar ea trecuse deja printr-o căsătorie şi se apropia de 30. Fiind probabil prea mic, nu i-am reţinut nici numele, nici chipul. Însă îmi amintesc că era deosebit de frumoasă - la fel ca ţiganca lui Aman - şi că se comporta cu mine precum o soră sau, mă rog, verişoară mai mare. Şi în acel an, praznicul de Sfântă Măria Mare m-a prins în practica agricolă. Datorită sărbătorii, aveam o grămadă de motive de bucurie: în ziua respectivă scăpam şi de sapă şi de post, apoi eram invitaţi de onoare la onomastica vreunuia din fii satului şi, chiar mai mult, primisem de la cuviosul Ioanichie, ce abia se întorsese de la Costineşti, acordul - de parcă aveam nevoie de aşa ceva - ca noaptea să mergem cu ţiganii-enoriaşi la discoteca din satul de peste deal.

Până la discoteca de peste deal erau vreo şapte kilometri şi pentru că am prins ultima rată, pe cea de la 11 noaptea, drumul la dus nu a fost o problemă. La întoarcere, ne încurajau ţiganii, ajungeam acasă - adeacă la schit - într-o oră şi jumătate. Odată ajunşi, am început să ne desfăşurăm programul artistic de dansuri învăţate prin discotecile din Râmnic. Era limpede faptul că noi, seminariştii, ieşeam în mod deosebit în evidenţă şi asta ne convenea de minune. După hiturile vremii precum: Barbie Girl, Macarena, Casablanca sau Get down-ul celor de la Beckstreet Boys, inevitabil că a urmat şi Un-break my heart-ul a lui Toni Braxton. Şi de aici lucrurile au luat o întorsătură stranie. În timpul blues-ului pe care îl dansam, sub lumina fierbinte a stroboscopului, cu partenera despre care am amintit, văzând privirea fioroasă şi pătrunzătoare a unui gealat nemulţumit de faptul că o invitasem pe domniţă la dans, m-au trecut toate apele şi… nu doar ele. Partenera creolă îmi tot şoptea duios la ureche că gealatul este fostul ei soţ, că tocmai fusese eliberat din penitenciar, că nu se aştepta să îl vadă în discotecă şi că, datorită presimţirilor ei, ar fi mai bine dacă am întrerupe dansul şi am uşchi-o!

Zis şi făcut! Drumul înapoi nu a durat chiar o oră şi jumătate, cât ne fusese indicat, însă am trăit o sperietură cât pentru toată viaţa. Imaginaţi-vă cum alergam printre dealuri luaţi de mână şi cum la fiecare lumină de faruri ne aruncam în şanţul de pe marginea drumului sau pe sub vreun pod. Gâfâiam sacadat, inima bătea să spargă pieptu-mi de copil şi-mi trecuse şi pofta cu care plecasem la discotecă, aceea de a-i fura barem o sărutare domniţei. Puţin după miezul nopţii, am ajuns în Dobruşa şi, cu spaima că gealatul ne va căuta pe la poarta fetei, nu-mi mai doream decât patul plin de purici din schit. Însă fosta doamnă, bănuind că a doua zi voi fi luat la băşcălie de colegi pentru că am rămas cu buza umflată, ca să am totuşi cu ce mă lăuda în faţa lor, mi-a oferit pe nepusă masă o sărutare. Apoi mi-a urat somn uşor şi a fugit pe vârfetele picioarelor în curte. Ce aş mai fi putut să fac, ţinând cont de împrejurări?… Mi-am continuat drumul până la schit, mi-am spălat picioarele ostenite la izvorul de lângă bisericuţă şi, întins sub clar de lună, mi-am aşteptat colegii pentru a le povesti despre sărutul ţigăncii.


miercuri, 3 decembrie 2014

Practica pastorală prin... viile episcopiei

Eram într-o vacanţă de vară din perioada liceului, iar una dintre obligaţiile seminaristului era ca două săptămâni din timpul verii să lucreze pe plantaţiile viticole ale Episcopiei Râmnicului. Cică sapa şi ciuntitul viei ar fi trebuit să ne ajute în activitatea de gospodari şi păstori pe care urma să o avem (de aici şi rateurile pastorale, probabil!). Nu sesizam legătura, însă ne consolam cu faptul că în arşiţa verii era mai bine la umbra viţei decât dacă ne-ar fi trimis, spre exemplu, să păstorim, pe bune, oi sau mai ştiu eu ce cornute!

În fine, nu aveai cum să comentezi legile sfinţiţilor părinţi, aşa că ne făceam frumos bocceluţa şi ne prezentam la data stabilită în curtea episcopiei din Râmnic. Aici, celor care aveau relaţii mai sus (să nu cumva să credeţi că vorbesc despre Susdetot; puţin mai jos, la întrepătrunderea imanentului cu transcendentul) le cădeau sorţii să rămână în curtea episcopiei, an de an. Noi, ceilalţi, cei săraci cu duhul - adică cei care nu aveam nici un deţinător sau împărţitor de duh prin familie - eram urcaţi într-un Aro şi, acoperiţi de o prelată roasă, eram transportaţi la Schitul Dobruşa, unde eram abandonaţi printre coline. De ce abandonaţi? Pentru că eram doar duşi, iar atunci când terminam perioada de practică agricolă, eram nevoiţi să parcurgem pe jos, printre dealuri, traseul de 15 kilometri care ne despărţea de cea mai apropiată gară, cea din Drăgăşani. Ca să nu faceţi calcule inutil, vă spun tot eu, în numai 3 ore de marş forţat eram ajunşi în gară.

Odată ajunşi la schit, intram în grija părintelui Ioanichie, stareţul şi mai marele butoaielor de vin bisericesc fermentat în aşezarea monahală din Dobruşa. Preacuviosul părinte era, de altfel, monah cu carismă însă, la începutul lunii august, avea cu totul alte griji pe potcap. E vorba de griji precum retragerea ascetico-estivală pe litoral, la Costineşti.

În vara respectivă, grupul de şapte seminarişti, mândri ca brazii, am ajuns la schit chiar în după-amiaza în care cuviosul părinte Ioanichie se pregătea de drum. Ne-a întâmpinat cu căldurosul: „Şe faşeţi dracilor, aţ’ vinit? Ostropiel nici var-aista n-am scăpat di tini, bre?” şi ne-a îndemnat să ne facem confortabili în holul cu 12 paturi suprapuse câte două. Ştiind că, din cauza puricilor din saltele, vom dormi sub clar de lună, ne-am aruncat boccelele în mijlocul încăperii şi am mers degrabă, aşa cum se cuvine după un drum lung, în sala de mese. La cina de post servită de sora Elena, preacuviosul Ioanichie ne-a anunţat că fratele Vasile, cel venit de la Schitul Pătrunsa, ne va coordona activitatea pastorală de a săpa viile Domnului, pentru că el va fi plecat cu treburi pentru zece zile.
- Tot cu profa’ de franceză, părinte? - l-am chestionat eu imediat, aşa cum îmi era felul.
- Al dracu’ copil! - a murmurat Ioanichie printre dinţi, apoi a continuat - Ostropiel, tot împieliţat ai rămas, bre?
După alte câteva înţepături reciproce, precuviosului părinte i-a sunat telefonul şi a trebuit să plece, dar nu înainte de a ne ruga să-i umplem portbagajul cu sticlele de vin pe care le avea deja pregătite în pridvorul aşezării monahale.

Desigur că plecarea stareţului ne încânta. Zece zile eram scăpaţi de loviturile de bici pe care ni le administra prin vie cu toată dragostea lui de cuvios părinte. Însă, cu toate acestea, eram deprimaţi de faptul că până la Sfântă Măria Mare - adică fix până la întoarcerea preacuviosului din concediu - trebuia să mâncăm doar mâncare de post. Dacă despre fratele Vasi am aflat de la colegii cărora le-am urmat că putea fi îmblânzit cu un pachet de ţigări pe zi, despre sora Elena pe care o cunoscusem în verile precedente ştiam că nu există nici o cale să o înduplecăm să ne dea vreun pahar de lapte, ori vreun ou, ori vreo bucăţică de brânză, pe neveu.

Nu o să pierd timpul descriindu-vă cum, dezbrăcaţi de la brâu în sus precum afro-americanii pe plantaţiile de tutun, săpam viile prin arşiţa verii; nici despre faptul că fratele Vasi, pe care avusesem grijă să-l îmblânzim încă de dimineaţă, accepta să tragem cu sapele „negru peste verde că stăpânu’ nu ne vede”; însă nu pot să nu vă vorbesc despre luptele din stomacul meu care, una şi bună, nu se putea adapta la noua alimentaţie: dimineaţa - gem pe pâine, la prânz – ciorbă de legume sau tocăniţă de cartofi, iar seara – ce rămânea de la prânz plus prunele storcite din buzunar. În condiţiile date, întinşi pe spate la umbra bisericuţei medievale şi trăgând agale din ţigara pe care o plimbam de la unul la altul, am hotărât că trebuie să acţionăm.

Planul era să ne însuşim - deci, în nici un caz să furăm - brânza care se scurgea ispititoare în sădila din bucătărie. De ouăle din cuibare se ocupase acelaşi Valerică Trei Mânuţe. Vinovatul de serviciu?… Calu, dulăul părintelui care ne destindea prinzând din zbor toate bucăţile de pâine pe care i le aruncam. Acum, ştiind că printre cititori se află şi oameni sensibili la suferinţele animalelor, o să omit faptul că distracţia cea mai mare era să-l păcălim pe Calu aruncându-i în loc de pâine alte obiecte, uneori puţin mai… contondente. (Sorry, Horsy!!) Şi tot punând planul la punct, trăgeam din chiştoc până ne ardeam buricele degetelor, continuând să visăm la cina din acea seară.

Probabil sunteţi curioşi să aflaţi dacă a şi funcţionat planul dezvoltat la umbra zidurilor bisericuţei. Bineînţeles că nu! Noi nu puteam face aşa ceva, primisem o înaltă educaţie religios-morală în anii petrecuţi în seminar, educaţie care nu ne permitea un asemenea comportament vagabonţesc. Închei pentru că mă podideşte râsul, pe data viitoare, ciao!


marți, 2 decembrie 2014

Şeptică pe pedepse

Ia, că poate să ningă şi la începutul iernii calendaristice, nu doar prea devreme sau prea târziu! Ce ţi-e şi cu schimbările acestea climatice! Şi când te gândeşti că prezicătorii vremii ne speriau din nou cu sărbători petrecute pe uscat... Ce să faci, domne’, nu se mai face meteorologie ca-n epoca de glorie a doamnei Romica Jurcă! Păi şi dacă tot ne ninge şi ne ţârâie întruna pe streşini, ne putem aminti, barem, de verile luminoase şi de vacanţele mari din timpul studiilor! Nu de alta, dar să vadă şi coinacii aştia cum ne umpleam noi timpul atunci când încă nu se auzise de smartphone-uri sau de gadget-uri software. Eee, acum nici nu vă aşteptaţi să povestesc despre frecventarea bibliotecii comunale sau despre participarea la muncile gospodăreşti, din fericire acestea erau doar anexe ale vacanţei de vară. Aşadar mă voi strădui să relatez scopul acestei perioade: distracţia estivală!

Punctul culminant al zilelor toride de vacanţă era întotdeauna… noaptea. De cum se însera, mai multe găşti de tineri, bună parte din ei veniţi la bunici, ne stabileam cartierele generale în diferitele locuri strategice ale Osicii. Eu, de exemplu, am început cu gaşca din vecini, dar datorită dobândirii statutului de seminarist, în primii ani de liceu, am progresat şi în scurt timp am fost adoptat de găştile care se adunau în proximitatea centrului comunei. Iar de aici, mai spre sfârşitul liceului, nu mi-a fost deloc greu să mă infiltrez în grupul din vârful lanţului trofic, cel care se aduna la km. 0 al localităţii, chiar vis-a-vis de cioara de pe monumentul eroilor. Aşadar, cartierul general unde se întrunea această grupă mare a găştilor din nopţile de vară era barul discotecii săteşti. Şi mie, pe lângă originalitatea statutului de teolog care mă propulsase până aici, îmi mai revenea şi deloc ingrata postură de a fi prâslea al găştii, iar eu ştiam să profit la maxim de acest atu.

Dintre jocurile distractive, mai mult sau mai puţin deocheate, gaşca de la km. 0 avea o slăbiciune pentru şeptică pe pedepse jucat în miez de noapte. Şi abia acum am ajuns la ceea ce aveam de gând să vă împărtăşesc: pedepsele care făceau deliciul nopţilor din vacanţa de vară. Chiar dacă ar părea inutil de menţionat, amintesc domniilor voastre – poate deprinse mai degrabă să joace cruce decât şeptică – cum jocul în cauză era jucat pe perechi. Iar acest fapt făcea ca perechea câştigătoare să formuleze pedepsele, iar cealaltă – cea mai puţin fericită – să le ducă la bună executare. Desigur că şi intensitatea sancţiunilor creştea deodată alternanţa câştigători-învinşi, ceea ce voi încerca să vă zugrăvesc în cele ce urmează.

Spre exemplu: dacă prima echipă care pierdea primea pedeapsă să le aducă bravilor câştigători o bere rece de la bar sau alte mici comisioane, când sorţii jocului se întorceau, victimele deveneau torţionari şi îi puneau pe proaspăt învinşi să oprească un trecător (sau, după caz, trecătoare) căruia erau nevoiţi să îi facă diferite declaraţii. Şi pentru că spuneam că intensitatea penitenţelor creştea pe măsură ce jocul intra în noapte, urmau: plimbarea cu căruciorul de butelii, trenuleţul făcut în coate şi în genunchi pe şoseaua din faţa discotecii, prinsul cărţilor de joc pe perete cu fruntea etc. Printre toate acestea, se mai găsea şi câte unul care să mă pună să-i cânt nevesti-sii binecuvântările înmormântării şi asta doar pentru că nefericita de ea făcea parte din echipa mea.

Însă cele mai dure pedepse se dădeau abia pe la miezul nopţii. Îmi aduc aminte că cea mai grea sancţiune primită a fost ca împreună cu echipa să mergem în lenjerie de corp la crama din vecinătate şi să comandăm la masă o carafă de vin pe care, desigur, a trebuit să o consumăm. Imaginaţi-vă cum arătam doi băieţi şi o domniţă, îmbrăcaţi mai mult decât sumar, sorbind câte un pahar de vin printre ceilalţi meseni! Însă zeul Şeptică nu lăsa să încheiem seara într-o asemenea stare de umilinţă, ci avea tot timpul grijă să gustăm şi din paharul dulce al răzbunării. Aşa că, la următorul joc pe care l-am câştigat, adversarii au fost nevoiţi să alerge în miez de noapte şi în dimineaţa goală, cca. 50 de metri, până la bariera de lângă gară. Şi ca să ne convingă că au ajuns la destinaţie, a fost necesar să ne aducă în fiecare mână câte o piatră spartă de pe calea ferată.

Iar acum, în concluzie, ia, să-mi spuneţi voi, preaiubiţi cititori, ce joc de pe smartphone îţi dezvoltă mai frumos creativitatea sau îţi oferă comunicativitate şi, mai ales adrenalină, precum jocul de şeptică?… Iar acestea fiind zise, consider că prin această postare mi-am făcut datoria faţă de toţi cei care mi-au reproşat că în ultimul timp aş fi lăsat-o mai moale (de fapt, că aş fi înmuiat-o bine) cu confesiunile. A, ar mai fi încă ceva, continuaţi să mă provocaţi!



vineri, 28 noiembrie 2014

Şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!


Ca de fiecare dată, şi anul acesta, la Alba Iulia, în capitală şi peste tot prin ţară, vom avea parte de aceeaşi poveste: politicieni şi ierarhi ai bisericii majoritare care vor ţine discursuri care mai de care mai patetice, dar şi mai lipsite de substanţă; apoi se vor pupa şi, desigur, vor juca şi Hora Unirii, cu gândul la căpătarea a niscaiva capital de imagine. Iar despre ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 şi despre cine au fost adevăraţii partizani ai Marii Uniri, se vorbeşte tot mai puţin sau chiar deloc. De fapt, ştiţi şi domniile voastre că, în memoria colectivă, ziua naţională nu este despre aceia, ci despre ţuica fiartă şi iahnia cu cârnaţi, eternele pomeni electorale.

Acum, că tot v-am captat atenţia, vă voi dezvălui persoane, acţiuni şi instituţii, omise din Dumnezeu ştie ce motive, care au contribuit în mod determinant la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Desigur, subliniind aportul personalităţilor unite la îndeplinirea evenimentului amintit anterior, aş putea fi acuzat de partizanat confesional. Dar ştiţi ceva?… Îmi asum de la bun început acest risc. De fapt, chiar nu mă mai interesează! Mă preocupă doar să vedeţi şi dintr-o altă perspectivă, probabil cea concretă, faptele evocate. Şi pentru a nu exista nici un fel de dubiu, voi boldui mai jos acele personalităţi care sunt vlăstare ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, fără a avea pretenţia de a le fi numit pe toate.

Pentru că 1 decembrie 1918 era într-o duminică, Iuliu Hossu - tânărul episcop greco-catolic de Gherla – a participat la slujba din biserica unită din Alba Iulia, de la ora 8, şi s-a rugat pentru evenimentele ce aveau să urmeze. După Dumnezeiasca Liturghie, acompaniat de corul teologilor din Blaj care a dat tonul imnului „Deşteaptă-te române”, bravul ierarh s-a îndreptat spre Casina Militară (Cazinou) ce ulterior se va numi Sala Unirii. Acolo se aflau toţi cei 1228 de delegaţi împuterniciţi care urmau să participe la istoricul moment. Acea Adunare Naţională fusese convocată de Ştefan Cicio-Pop, eparhiot al episcopului Hossu.

La ora 10.30, un alt fiu al Eparhiei Greco-Catolice de Gherla, Gheorghe Pop de Băseşti a fost desemnat preşedinte al Marii Adunări. Au urmat apoi discursuri înflăcărate ţinute de: Vasile Goldiş, Iuliu Maniu (fost avocat al Bisericii Române Unite cu Roma), Iosif Jumanca, doctorul Alexandru Vaida-Voevod (descendent al unei familii româneşti ce se înrudea cu episcopii uniţi Ioan Bob şi Ioan Lemeni), episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu (ucis doi ani mai târziu în atentatul cu bombă din Senatul României, 8 decembrie 1920) şi episcopul ortodox al Aradului, Ioan Ignatie Papp, care datorită discursului său lung a fost întrerupt de acordurile imnului lui Andrei Mureşanu (şi el, de asemenea, greco-catolic şi teolog al Şcolii Ardelene) cântat de studenţii de la Blaj.

Dintre toţi cei 1228 de delegaţi, cinstea de a citi Rezoluţia Unirii i-a revenit tocmai episcopului greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu! În faţa mulţimii de peste 120.000 de oameni veniţi în Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, tânărul ierarh decreta: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…”. Aplauzele, spun cronicarii evenimentului, au fost frenetice. După fiecare punct citit şi aplaudat, vestitorul unirii, episcopul Iuliu, flutura în văzul tuturor Rezoluţia. În încheiere, cel ce avea să fie consacrat cardinal „in pectore” a rostit emoţionat: „Fericit am vestit Hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă!… Fiii fiilor voştri vor chezăşui puternic şi fericiţi rostind: şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!…”. A urmat apoi îmbrăţişarea cu episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, care a adăugat şi el: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”. Din păcate, în contextul desfinţării abuzive a bisericii noastre, aceste cuvinte au căpătat un caracter propagandistic.

A doua zi, în sala Tribunalului din Alba Iulia, s-a trecut la organizarea Marelui Sfat al Naţiunii Române. Printre greco-catolicii care au fost susţinuţi şi care au primit funcţii ministeriale se aflau: avocatul Iuliu Maniu – însărcinat cu preşedenţia primului guvern românesc al Transilvaniei, Alexandru Vaida-Voevod – şeful resortului de politică externă şi relaţii cu presa, Ştefan Cicio-Pop – responsabilul resortului de război şi siguranţă publică, preotul Vasile Lucaciu – ministrul misiunilor în străinătate, Emil Haţieganu – la sectorul Codificare, Romul Boilă – la Comunicaţii etc.

Pentru predarea Hotărârii de Unire Regelui Ferdinand, tot în 2 decembrie 1918, s-a constituit o comisie formată din doi ortodocşi - Miron Cristea şi Vasile Goldiş - şi doi greco-catolici - Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida-Voevod. Comisia a călătorit cu trenul pe Valea Oltului şi, abia la o săptămână după ce a ajuns în Bucureşti, în 15 decembrie, a depus Hotărârea la Palatul Regal, în Sala Tronului. Alexandru Vaida-Voevod i-a întins Suveranului sulul cu textul Rezoluţiei Adunării de la Alba Iulia, iar acesta, mişcat de importanţa momentului, a afirmat că primeşte hotărârea fraţilor de peste Carpaţi de a desăvârşi unirea naţională a tuturor românilor şi că declară unite pe veci cu Regatul Român toate ţinuturile, de la Tisa până la Nistru. Biserica Română Unită cu Roma îşi atinsese scopul pământesc şi menirea istorică: după deşteptarea sentimentului naţional şi patriotic în inimile românilor de pretutindeni, participase în mod direct şi convingător la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Amintim şi că singurul fotograf al Marii Uniri, Samoilă Mârza, realizatorul celor cinci cadre cunoscute de la marele eveniment, era şi el tot vlăstar al Bisericii Române Unite cu Roma.

Aşadar, vedeţi, domniile voastre, că atât episcopul Iuliu Hossu cât şi ceilalţi fii ai Bisericii Unite au scris o pagină solemnă a istoriei noastre, alături, bineînţeles, de personalităţi de confesiune ortodoxă. Şi, dacă sunteţi de acord cu mine că aşa este, atunci de ce ierarhii sau reprezentanţii greco-catolici nu se găsesc niciodată pe podiumurile de la care se ţin înflăcăratele cuvântări elogioase, la comemorarea anuală din 1 decembrie? Voi încerca să răspund tot eu acestei chestiuni: probabil din cauza faptului că locul ierarhilor nu este pe podiumuri, printre oamenii politici, ci în biserici, printre cei credincioşi Şi acest lucru nu poate decât să ne bucure.

miercuri, 26 noiembrie 2014

În excursie, la sfârşit de an şcolar


Nu cu mult timp în urmă, am vizitat câteva locuri pe care nu le-am mai văzut din perioada liceului. Am refăcut, oarecum, traseul excursiei de la sfârşitul clasei a zecea. Aceea era prima mea excursie şi se anunţa a fi una de neuitat. Şi chiar aşa a şi fost! Închipuiţi-vă ce însemna pentru mine - care crezusem până în acel moment că bâlciul din Caracal era axis mundi - să vizitez în doar trei zile obiective precum: Curtea de Argeş, Vidraru, Braşovul, Poiana, Branul, Sighişoara etc.

Spuneam deci că ne aflam în primele zile ale vacanţei de vară de la sfârşitul clasei a zecea. Adunaţi în faţa căminului Liceului Sanitar - cel care ne-a găzduit în primii ani ai liceului - aşteptam nerăbdători microbuzul. Din formaţie făceam parte doar colegii de clasă, supuşii elevi ai părintelui diriginte Titircă Inimă-Rea, cel despre care v-am mai vorbit şi în Samson răpus de hairstylist. Momentan nu am toate fotografiile de atunci în faţă, dar pot enumera, din memorie, câţiva colegi seminarişti cu care am purces la drum: Coajă, Ţiganu, Bilă, Mielu (cel care la câteva zile după excursie a fost arestat pentru complicitate la iubirea aceleiaşi fete de o gaşcă de băjeţi), Rogo, Rogo Jr., Toca şi frate-su Boca, Grasu, Burundi, Zamfi, Ţopi-Târnăpoc etc. Ce să mai, toată floarea cea vestită!

Uşor timoraţi de prezenţa dirigului, am pornit la drum. Am vizitat mănăstirea celui care a inventat bodybuilding-ul – meşterul Manole -, apoi ne-am îndreptat către baraj. Abia acolo, la Vidraru, am început să ne relaxăm şi noi o ţârică. De ce? În timp ce noi încercam să ne ascundem de Titircă pentru a mai bate câte un cui pe lângă Promoteu; dirigul, la rândul lui, se codea să urce la statuie din acelaşi motiv: vroia să bată şi el un cui, dar în parcare, lângă microbuz. Mesajul a fost clar, Titircă se transformase dintr-o dată în Inimă-Bună sau, mă rog, în Plămân-la-Fel-de-Afumat-ca-al-Nostru!

Amintesc şi cum, în parcarea de la intrarea în Poiana Braşov, unde am încins o miuţă, Titircă şi-a rupt pantoful, confundând mingea cu un pietroi şi cum tot el - marele football-ist de la Dinamo - ne-a rostit memorabilele cuvinte: „Vedeţi, băi, berbecilor, de ce plec de fiecare dată cu două perechi de pantofi de acasă?”. Nu-i puteam răspunde în nici un fel. Pe toţi ne umflase râsul, iar el, cu demnitate, se forţa să nu şchiopăteze în faţa noastră.

Însă, cel mai memorabil moment a fost cazarea în Şchei, la căminul fetelor de la Pedagogic. Văzând în faţa internatului găştile de căţălandrii ce le curtau pe pedagogice, am coborât din bus, la intimidare, cu bâtele de baseball achiziţionate de pe la Bran. Şi nu a durat prea mult până când ne-am oferit şi să învăţăm un grup de domniţe stângace cum se joacă badmintonul. Eram aşadar în largul nostru. Fiecare dintre noi se străduia să le arate fetelor tot ceea ce avea mai bun. Replicile de genul: „Eşti o fată religioasă? Pentru că tu chiar eşti răspunsul rugăciunilor mele!” sau „Cred că sunt deja în Rai, pentru că văd un înger!” erau, desigur, în top. Fiind ocupaţi cu flirtatul, nu am sesizat sau, în fine, am ignorat semnalele transmise de şcheienii ce murmurau deranjaţi de prezenţa concurenţei.

Ce a urmat? O noapte de pomină: o pedagogă mult prea devotată meseriei pe care o avea, seminarişti ascunşi sub paturi sau prin dulapuri de teama de a nu fi prinşi de zgripţuroaică în camerele fetelor, chicote şi îmbrăţişări furate fetelor şi câte şi mai câte! Abia după ce trecuse bine de miezul nopţii, a reuşit şi biata de pedagogă să ne adune pe toţi într-o cameră. Apoi, baricadându-ne uşa cu corpolenţa-i impresionantă, cu toată împotrivirea, ne-am văzut siliţi să ne punem pe tras la aghioase… Poate vă întrebaţi de Titircă, ce făcea Titircă în tot acest timp? Pălinca luată de la comercianţii de pe marginea drumului îşi făcuse efectul din plin, fapt confirmat de şoferul a cărei simpatie o câştigaserăm cu doar un pachet de ţigări şi cu o sticlă de Busuioacă (în mare vogă pe atunci).

Dimineaţa, am fost treziţi violent de apariţia dirigului care urla din toţi rărunchii: „Ostropele, treziţi-vă, că am dat de belele!”. Am sărit toţi speriaţi de gândul că ne-a turnat pedagoga şi că va trebui să ocolim internatul în mersul piticului - una dintre cele mai folosite metode de corecţie ale lui Titircă. „Dar, ce s-a întâmplat, părinte diriginte?” - am îngânat eu, făcând pe inocentul. „Băi, băieţi, ne-au spart derbedeii ăştia parbrizul şi ne-au tăiat toate roţile la microbuz!” - mi-a răspuns dirigul, cu vocea-i stidentă…  În acel moment, spre stupefacţia acestuia, am sărit cu toţii, ca nebunii, într-o explozie de bucurie necontrolată, exclamând: „Uraaa! Bine, băăă, mai rămânem încă o noapte!!!”.


marți, 25 noiembrie 2014

Valerică Trei Mânuţe

Cu personajul care dă numele acestui material, v-aţi mai întâlnit, cel puţin o dată, şi în confesiunile anterioare. Datorită dexterităţii sale, îi spuneam fie Mână de Aur, fie Trei Mânuţe. El, în schimb, prefera să i se spună Tăticul Şuţilor. Replica sa celebră era: „Şmenare, te panacotesc!”, iar dacă nu erai pe fază, chiar reuşea! Cu toate acestea, deşi era spaima buzunarelor de seminarişti, Trei Mânuţe era şi un teolog nurliu. Cu toţii îi recunoşteam darul special cu care fusese înzestrat (ptiu, era cât pe ce să scriu: darul special cu care îl înzestrase Domnul, însă, nu e cazul!).

Aşadar, care era obiectul muncii lui Valerică? Banii colegilor, cărţile şi manualele liturgice (ceasloave, utreniere, vecerniere etc.) şi, de la un moment dat, abia revelatele, pe atunci, telefoane mobile (One touch easy, ălea, ălea…). Referitor la modul de operare, mare grijă unde îţi lăsai cheia dormitorului la care era ataşată, desigur, şi cea a dulapului! Le sustrăgea de oriunde: din buzunar, în urma unei îmbrăţişări; de pe masă, în cantină; uneori, chiar din propria-ţi cameră, în urma unei teatrale hârjoneli pe care o provoca etc. Ce să mai, era adevărat artist! De unde şi şlagărul: „Toată lumea şuţu-mi zice, / Se feresc, care de care, / Sunt artist de buzunare / Şi dilesc fete-n parcare…”. Aşadar, după ce-ţi panacota cheile - în timp ce te aflai la cursuri -, punea două săgeţi la capetele coridorului, să ţină de şase, apoi spaţiul tău intim devenea spaţiul lui, numai al lui, şi se servea cu tot ce-i puteai oferi mai de preţ! Dacă în schimb, nu-i puteai oferi nimic, se răzbuna răsturnându-ţi dulapul. Apoi, încuia camera, arunca cheile la tomberon şi mergea să valorifice prada.

Dacă însă îl prindeai că te-a dilit, te linguşea spunându-ţi: „Hai, măh, tati, că am glumit; cum să te panacotesc, doar eşti tovarăşul meu”. Dacă nu-l prindeai…, nu-l prindeai! Rămânea negustorul cinstit de la care puteai chiar şi tu să-ţi procuri cărţi liturgice la juma’ de preţ. Îmi amintesc cum, la un moment dat, mi-am cumpărat propriul Tipic bisericesc care, anterior, se pierduse prin meandrele seminarului!

Revin la Trei Mânuţe. Dar aici, simt nevoia unui interludiu. Ţighi a fost primul seminarist cu telefon mobil ataşat la cureaua pantalonilor. Pe când Taica (părintele director) se rupea-n figuri pe holuri cu receptorul fără fir - ţinut de antena telescopică - al fixului din birou, Ţighi se urca cu picioarele pe vasul de toaletă, ca să găsească semnal mai bun la Alcatelul O.T.E. galben din dotare. Şi tot Ţighi a fost şi primul seminarist căruia i s-a furat mobilul! Domniilor voastre, vă rămâne să ghiciţi cine a fost şi primul seminarist care a furat un telefon mobil! Răspunsul este prea evident, Trei Mânuţe! A avut, însă, neşansa să fie ciochit de săgeţile care ţinuseră de şase şi cu care nu se înţelesese la împărţirea prăzii. Paranteză, pe cei care dădeau în primire îi numeam ciochişti sau lăptari şi nici nu vă imaginaţi ce viaţă aveau din momentul în care erau deconspiraţi. Închid paranteza.

A urmat judecata inchizitorială a lui Mână de Aur în consiliul profesoral. Acuzatul, conform spusei: „Fapta recunoscută este pe jumătate iertată”, a pledat cu capul in pământ: „I’m guilty, dar, părinte director, dacă mă exmatriculaţi, să moară mama, mă arunc de pe Seminar!”. Replica părintelui director: „Asta nu ar fi o problemă, Valerică, dragă! Şi dacă eşti aşa de hotărât, te ajut eu cu scara!”. Duhovnicescul dialog ne-a fost relatat, cu lacrimi în ochi, de Trei Mânuţe.

Deznodământ. Eram în sala de mese şi încercam să-i ridicăm moralul lui Mână de Aur. Şi cum altfel să-l ajutăm, decât ironizând drama prin care trecea: „Câte oi ziceai că aveţi la fermă? Stai liniştit, că dacă te exmatriculează, trebuie doar să înlocuieşti «Paşte oile» cu «Mulge oile mele»!”. În timp ce chicoteam de necazul artistului de buzunare, şi-a făcut apariţia în scenă şi Taica, tartorul seminariştilor, adresându-i-se şi el nefericitului:
- Valerică, mai moare, mă, mă-ta?
- Nu ştiu, părinte director, de preacucernicia dvs. depinde! - a reacţionat prompt Trei Mânuţe.
- Nu o să moară, bă, Vali, dar să trecă cu ceva, cât mai urgent, pe la mine…, înţeles? - a conchis Taica, cu subînţeles; oferindu-ne astfel o lecţie a iertării, vrednică de a vă fi fost înfăţişată şi domniilor voastre, preacinstiţii noştri cititori.


luni, 24 noiembrie 2014

Camaraderia, o enigmă?

Era una din zilele sfârşitului de săptămână şi ne propusesem să profităm de amorţirea lui Răduţ, preotul de serviciu care, aşa cum îi stă bine unei cinstite feţe, prefera alte activităţi mai domestice decât să păzească o haită neastâmpărată de cârlani. Aşa că, pe la ceasul al 22-lea din zi, văzând cum şansele de a fi chemaţi la apel de Răduţ scăzuseră considerabil, ne-am luat tălpăşiţa la spinare şi fuguţa repede la Enigma, discotecă destinată tinerilor de condiţie, cum să-i zic, mai modestă.

Eram aceiaşi tartori, Yedi, Buză şi subsemnatul, însoţiţi de alţi doi căţelandri, că deh, cineva trebuia să plătească şi intrarea. La Enigma, nu fac un mister din asta, eram pe val cu pasul nostru sincron - copiat de prin videoclipurile trupei *N Sync - şi chiar reuşisem să captăm atenţia unui grup de pedagogice. Însă, chiar în timpul show-lui pe care îl susţineam, din cauza unei trepte lăsate în mijlocul ringului - probabil  pentru a aminti de faptul că discoteca fusese club de bowling în trecut, altfel nu îmi explic ce căuta pe acolo - Yedi a fost nevoit să îmbrăţişeze podeaua, stricându-ne astfel şi sincronul şi alura. Să vă mai redau reacţia celor care se adunaseră în jurul nostru ca la urs?… Nu are rost, era unul din momentele acelea penibile pentru care ai face orice, dar absolut orice, ca să le eviţi.

Cumva trebuia să ieşim din situaţia creată. Mai ales că pedagogicele încă ne mai făceau ochi dulci şi, uneori, ne expediau bezele pe care Buză le prindea din zbor şi le adăpostea la sânu-i. Soluţia găsită de Yedi, care aproape intrase în pământ de ruşine, a fost să dăm o fugă cu taxiul la seminar, ca să-şi schimbe treningul Mike de catifea verde. Aşa spera el că nu va mai fi recunoscut. Dar era nevoie ca unul dintre noi să întreţină contactul de la distanţă cu fetele. Iar cel mai demn să primească nobila misiune era Buză, chipeşul boyband-ului. Zis şi făcut, în 20-30 de minute trebuia să fim înapoi.

La seminar, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Părintele spiritual II, Răduţ (subliniez, spiritual doi, deoarece dorinţa cea mai arzătoare - dar rămasă pe veci nerealizată - a sfinţiei sale era să încalece funcţia de spiritual unu), se hotărâse în miez de noapte să-şi părăsească patul conjugal, pentru a ne face prezenţa. Iar aceasta părea ca şi cum cineva ne-ar fi ciochit că părăsisem incinta. Brusc am făcut legătura cu bozgoreii - no offense, dar aşa erau alintaţi elevii din Harghita şi Covasna care primeau anual câte cinci locuri în seminarul vâlcean - pe care îi întâlnisem în discotecă, mai ales că ştiam cu toţii că băjeţii din Harcov erau febleţea lui Răduţ. Dar, în condiţiile date, nu mai aveam timp să punem toate lucrurile cap la cap. Prioritar era să-l convingem pe părintele spiritual II (iarăă şi iarăăă voi sublinia doooi!) că nu ne găsise în dormitoare din… varii motive. Ne-am scos la baie hainele care miroseau a tutun, ne-am caftit reciproc câte două perechi de palme pentru a ne încălzi obrajii şi ne-am spălat repede cu o coajă de săpun pe mâini, deoarece sfinţia sa avea reaua deprindere să ne miroase indexul şi degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Ca o paranteză: cunoscând obiceiul mirosirii degetelor, atunci când fumam pe la colţurile clădirilor învecinate seminarului, ne foloseam de agăţătoarea capacului de la pix pentru a ţine ţigaretele.

Într-un final, părintele s-a văzut nevoit să se recunoască învins şi să ne bifeze ca fiind prezenţi, zâmbindu-ne însă cu subînţeles. Reuşisem să-l convingem că nu puteam avea darul bilocaţiei şi, deci, nu puteam fi la discotecă, devreme ce eram în faţa lui. Chiar şi aşa, părintele Răduţ îşi mai păstrase un as în mâneca sutanei. Îşi propusese să se folosească de absenţa lui Buză pentru a ne da şi pe noi în vileag pentru că, aşa cum deja am spus, avea dovezi certe că fuseserăm la Enigma. Dar pentru aceasta nu-şi putea folosi martorii cărora el însuşi le dăduse acordul tacit să meargă la Disco Enigma. Era un joc de care pe care! Unul în care Răduţul Mamii - nickname pe care i-l atribuisem deoarece părintele era fan al lui Nea Beni - pornea, vorba lui Tata Puiu, ca favorit.

După ce am jucat un teatru ieftin în care îl strigam pe holurile căminului pe Buză - ştiind la fel de bine ca şi Spiru’ II că nu ne va răspunde -, ne-am întors la Enigma pentru a ne înştiinţa camaradul de vremurile grele ce ne aşteptau. Şi astfel, seara s-a încheiat… lamentabil!

A doua zi, în consiliul profesoral, a urmat judecata pârâtului Buză. Noi, pe lângă uşa cancelariei, aşteptam înspăimântaţi verdictul pe care îl bănuiam. Până atunci, nimeni nu scăpase din malaxorul preoţilor profesori din consiliul inchizitor. Dânşii, pentru atingerea scopului, făceau uz de tot felul de strategii de tip securist, precum: se jucau de-a vardiştii buni şi răi, implicau în discuţie eforturile făcute de bieţii părinţi pentru a-şi ţine odrasla-n şcoală, apoi dezamăgirea pe care aceştia o vor suferi, îţi aminteau şi de eventuala cafteală de care erai pasibil, mai apoi ameninţau cu Infernul, cu Paradisul şi uneori chiar cu Purgatoriul schismaticilor etc. etc. Acestea toate fiindu-ne cunoscute, eram convinşi că Buză va claca şi că vom urma şi noi la judecata cea mai de pe urmă. După lungi minute de tensiune, Buză a ieşit pe uşa cancelariei. Ne-am adunat în jurul lui ca ciorchinele şi, în timp ce tremuram de ne găseau toţi dracii, ne-a fost dat să auzim izbăvitoarele cuvinte:
- Staţi liniştiţi, le-am spus că m-a durut măseaua şi că am fost la farmacia din centrul oraşului ca să iau calmante. Răduţ tot insista că ştie unde şi cu cine am fost… Într-un final, m-au exmatriculat temporar. Apoi a continuat zâmbind satisfăcut:
- Camarazi, pentru două săptămâni voi fi aghiotantul Adiţei la bibliotecă!!!

Sunt convins că, fix acum, vă întrebaţi: cine mai era, domne, şi Adiţa? Păi, cine să fie, bibliotecara, cea care ne tulbura în noapte visurile de juni neprihăniţi! O vom lăsa deoparte pe dânsa şi vom conchide elogiindu-l pe Buză, singurul nebun care a reuşit să înfrunte Fiara din cancelaria seminarului. Bravos, colega, deşi nu era tocmai în competenţa ta, ne-ai predat o adevărată lecţie de camaraderie!

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Post de bieţi seminarişti

Posturile propuse şi ţinute în seminarul vâlcean sunt memorabile tocmai datorită faptului că nu erau niciodată respectate. Nici de preoţii formatori şi, cu atât mai mult sau mai puţin, nici de noi, prehoţii în formare. Să nu mă înţelegeţi greşit, meniul de la cantină era de post, precum cel din gulagurile siberiene: balast de orez, zamă de conducte, ciorbă transparentă de fasole (adică fără boabele care-i dau denumirea), piure discret (atât de fin întins în farfurie, încât îi puteam vedea limpede fundul acesteia), varză aproape putrezită (încă mai simt în nări mirosul beciului în care se ţineau butoaiele) etc. Şi toate acestea erau servite impecabil în gamele metalice lovite şi diforme, pseudo-spălate de bravii seminarişti. Paranteză: care miros credeţi că era mai pregnant, cel al mâncării ori cel al spălăturii vaselor; cel al ceaiului de dimineaţă ori cel al soluţiei de bromocet?

Acestora toate le vom adăuga şi faptul că doamnele bucătăresele, atunci când porţionau aşa-numita mâncare, îşi respectau constant şi cu sfinţenie motto-ul: „Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi… prost!”. Dar nici noi nu ne lăsam mai prejos şi, după rugăciunea de după cină: „Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne, c-am mâncat, dar iar mi-e foame”, le replicam gentili: „Sărutmâna pentru masă, nu ne-am săturat, da’ lasă!”. Nici nu ne puteam sătura, atâta timp cât dânsele plecau acasă, seară de seară, cu câte două sarsanale pline de alimente, din prinosul zilei (însă acesta ar putea fi subiectul unei alte poveşti).

Voi reveni la post. Niciodată nu ne-ar fi trecut prin cap faptul că poate fi şi ţinut! Eram convinşi că acesta face parte din categoria: „Să faci ce zice popa, nu ce face sfinţia sa!”. Şi, totuşi, poate vă veţi întreba: care era hrana noastră de bază în post, căci, oricum, în cantină intram doar pentru că se făcea prezenţa?… Ta, ta, ta, ta! Sandwich-ul seminaristului: o jumătate de franzelă mare, secţionată longitudinal, în care proprietăresele chioşcului aruncau cu graţie două felii imense de parizer ţărănesc şi o juma’ de tub de muştar. Iar când prânzul era încununat şi cu o ţigară luată la bucată, hmmm…, credeţi-mă pe cuvânt, satisfacţie ga-ran-ta-tă!


Însă, spuneţi-mi, vă rog, ce valoare ar postul alimentar fără rugăciune, fără pavecerniţele din catedrala episcopală, fără metaniile mici şi mari ale rugăciunii Sfântului Efrem Sirul!?! Deşertăciuni ar fi toate!… Ce s-ar putea spune referitor la acestea? Păi, faptul că nu începea nici o pavecerniţă, fără să fie făcută prezenţa seminariştilor. Cu toţii eram vreo 250 şi încercam din răsputeri să ne pierdem printre alte sute de creştini evlavioşi, ce se înghioldeau pe ascuns pentru prea puţinele scaune din catedrală. Iar prezenţa consta în înmânarea unui bileţel - pe care era scris propriul nume - pedagogului de serviciu, care stătea la uşă precum, odinioară, ostiurii. Grija lui însă nu era să-i scoată pe catehumeni afară, ci, dimpotrivă, să ne ţină înăuntru, până la otpust! La începuturi, reuşeam să evadăm strecurându-ne prin mulţimea care se îngrămădea să pupe engolpionul pectoral al episcopului care, până la vârsta de 99 de anişori, a reuşit să îşi păstorească turma cu mână de fier şi cu braţ înalt. Şi a făcut-o, aş putea spune, precum un colonel de securitate, spre exemplu! Însă, când le-a devenit evident tuturor formatorilor că până la rugăciunea Sfântului Efrem, mai mult de jumătate dintre seminarişti părăseau corabia, au început să ne ceară două bileţele nominale: unul înainte de binecuvântare, celălalt după apolisul final. Urmările acestei măsuri? O vânzoleală a noastră de nedescris, în naos, dar şi eforturi mult sporite ale maicilor de a aduna cojile de seminţe rămase pe covoarele stacojii ale catedralei, în urma turmei de ronţăitoare ce le invada stranele.

Pentru a nu vă mai reţine, după ce am pomenit de abţinerea de la alimentele animale şi de rugăciune, vă amintesc şi de cea de-a treia componentă a postului: caritatea. Cum faptele bune nu se cuvine a fi trâmbiţate, menţionez numai capacele date - în mod cu totul dezinteresat şi gratuit - bibanilor ce se aşezau în prea puţinele strane care ne erau rezervate doar nouă, domnilor elevi seminarişti din anii terminali. Rostul acestora mai mici - al bibanilor - era cu totul altul, iar după o pereche de capace şi-l însuşeau fără obiecţii. Ei trebuiau să stea paravan în faţa mâncătorilor de seminţe ce ne chirceam în strane, epuizaţi de drumul până în dealul episcopiei, încât nu mai puteam rezista alte două ore de stat în picioare. Şi apoi, cum oare puteam să cer, fără să fi experimentat măcar: „Doamne şi stăpâne al vieţii mele, duhul trândăviei şi al iubirii de domnie, nu mi-l da mie”!?!