Evanghelia duminicii a douăzecea după Rusalii ne vorbeşte despre una dintre
cele mai mari minuni înfăptuite de Mântuitorul, una dintre cele trei învieri
miraculoase redate de evanghelii, cea a fiului văduvei din Nain. Preabuni
cititori, de data aceasta voi sări peste introducere, întrebându-vă direct: de
ce credeţi că Mântuitorul a făcut aceste miracole? Ca să-şi arate muşchii şi super-puterea sau, poate, ca să-şi impresioneze asistenţa? Evident, nu pentru acestea. Dacă ar
fi fost aşa, atunci s-ar fi întrupat cu 2000 de ani mai târziu, în zilele
noastre, când fiecare gest al său ar fi fost mediatizat la maxim pe toate reţelele
de socializare şi în toate trusturile de presă. Dacă ar fi fost aşa, Isus l-ar
fi înviat pe tânărul din Nain şi ar fi postat minunea pe Facebook. Vă daţi
seama de câte distribuiri ar fi avut parte filmuleţul respectiv şi câte zeci de
mii de like-uri ar fi primit? Însă
Isus nu este o persoană ahtiată după publicitate şi, desigur, pentru el doar lacrimile
mamei au fost acelea care au provocat minunea.
Să nu înţelegeţi acum că aş avea ceva împotriva miracolelor sau că nu aş
crede în existenţa acestora, Doamne fereşte! Însă valoarea miracolelor trebuie
privită numai din persepctiva teologică a Sfintei Scripturi, cea care îi oferă
miracolului însuşirea de semn mai mult decât cea de întâmplare paranormală, aşa cum suntem
noi tentaţi să credem. Prin această însuşire - de semn - minunile ne invită să
vedem dincolo de starea lor de fapt, adică ne cheamă să ne îndreptăm privirea
către Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu martorii învierii tânărului din
evanghelie care au văzut în miracolul înfăptuit de Isus cum „Dumnezeu l-a cercetat, l-a vizitat, pe poporul său”.
Aşadar, miracolul nu trebuie să limiteze sau să constrângă libertatea
omului, ci să-i dea acestuia posibilitatea unor reflecţii care să-l conducă
spre scopul său ultim, Dumnezeu. Este adevărat că există şi creştini care caută
cu tot dinadinsul minuni pentru a se convinge, pentru a crede şi pentru a se
converti. Aceştia aleargă după cai verzi pe pereţi şi după lumini sfinte
lucitoare, transformându-l pe Dumnezeu în fachir sau într-un scamator, doar pentru
ca să fie ei constrânşi să creadă. Dar Dumnezeu nu vrea să forţeze inimi, nu
vrea să impresioneze, ci vrea ca noi singuri să medităm şi să ajungem - cu toată
libertatea cu care am fost înzestraţi - la adevărul suprem care este credinţa în
Dumnezeu şi în iubirea sa sfântă.
Căutători de senzational au existat şi în vremea Mântuitorului. Fariseii şi
învăţătorii de lege care îi cereau lui Isus un semn, o minune, şi cei care îi cereau
să se coboare de pe cruce pentru a vedea cu
ochii lor şi pentru a crede în el, cu toţii au fost refuzaţi. De ce, dacă în
joc era credinţa lor? Pentru că adevărata şi cea mai mare dintre minuni este
convertirea inimilor sau întoarcerea omului la iubirea Creatorului său. Numai
acest tip de miracole poate umple Cerul de bucurie: „În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte,
decât pentru 99 de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă” ( Luca
XV, 7). Aşadar, mântuirea presupune altfel de minuni, simple şi discrete,
minuni pe care noi le numim convertiri…
Cu ceva timp în urmă, o bătrânică îmi povestea cu patos
că a mers de două ori la Prislop şi că dacă va mai reuşi să ajungă şi a treia
oară, atunci poate să moară liniştită. Zicea că a simţit ceva special acolo, la
mormântul părintelui Arsenie Boca, ceva mai presus de normal, ce nu a mai
simţit în nici un loc. Am fost uluit, bineînţeles, de spusele acesteia, şi
ştiţi de ce? Pentru că nu înţeleg de ce dânsa, ca şi mulţi alţi creştini, nu
vine duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie cu aceleaşi emoţii şi cu
aceeaşi dispoziţie sufletească cu care pleacă prin diverse pelerinaje, în
căutarea senzaţiilor tari.
Prislop, Iaşi, Nicula, dacă doriţi, apoi Medjugorje, Fatima, Guadalupe,
sau Ierusalim, toate aceste locuri, împreună, nu pot valora niciodată mai mult
decât o Sfântă Liturghie celebrată pe altarul celei mai obscure biserici! Şi
spun acest lucru răspicat, deoarece nu ştiu cum, dar noi, creştinii, am reuşit
să inversăm valorile şi am ajuns să acordăm o atenţie mai mare trupurilor
moarte şi îngropate, fie ele chiar şi ale sfinţilor, decât trupului înviat al
lui Isus Hristos! Şi da, aş fi vrut ca respectiva persoană să îmi spună mai
degrabă: „Părinte, dacă reuşesc să mai
ajung încă o duminică la Liturghie, ca să mă împărtăşesc din nou cu trupul, şi
cu sângele, şi cu sufletul, şi cu dumnezeirea Mântuitorului, atunci pot să mor
liniştită!”. Iar acest mod de a privi Dumnezeiasca Euharistie este, cu
siguranţă, un miracol cu mult mai mare decât învierea oricărui om din morţi.
