Rugăciunea sfântului Francisc de Assisi

O, Stăpâne,

fă din mine un mijlocitor al păcii Tale.

Unde este ură, eu să aduc iubire;

unde este jignire, eu să aduc iertare;

unde este dezbinare, eu să aduc unire;

unde este îndoială, eu să aduc credinţă;

unde este greşeală, eu să aduc adevărul;

unde este disperare, eu să aduc speranţă;

unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;

unde este întuneric, eu să aduc lumină.

O, Doamne,

fă ca eu să nu caut cu tot dinadinsul
 să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;

nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;

nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui ce dă, i se va da;

celui ce iartă, i se va ierta;

cel ce moare, va învia pentru viaţa veşnică.

Amin!

Idioţi necesari

Aproape reuşisem să îmi respect promisiunea de a nu scrie aici despre atitudinea grosolană a politicienilor sau, spre exemplu, despre poliţiştii care, precum haiducii, sunt trimişi să facă pândă. Aproape de un an, chiar reuşisem… Până ieri, când mi s-au întâmplat şi am decis să vă relatez următoarele.

Plecând din parcarea, oarecum aglomerată, a unui supermarket, m-am văzut forţat să opresc pentru ca un mare (la propriu) parlamentar al judeţului să-şi termine discuţia pe care o avea chiar în mijlocul drumului. Nu-i voi da numele, tocmai pentru că acel tip de comportament sfidător este caracteristic aproape întregii clase politice a ţării. Oricum, este vorba de unul dintre acei politicieni-traseişti (pare-mi-se că a ajuns deja la al patrulea partid) fără doctrină sau ideologie (nici chiar personală). Văzându-mă iritat de faptul că a trebuit să opresc maşina, domnul deputat şi-a tras lent şi ostentativ burdihanul din mijlocul drumului, privindu-mă ameninţător şi cu dispreţ prin ochii mici, aproape înghiţiţi de fălcile-i enorme.

Cei care mă cunosc ştiu că nu puteam să plec pur şi simplu. M-am apropiat încet, am deschis geamul portierei din dreapta şi i-am mulţumit pentru că s-a îndurat de pauperul de mine şi că mi-a permis, din prea-mare mila lui, să-mi continui drumul care era, repet, carosabil. Mi-a zâmbit de sus, fără cea mai mică consideraţie şi m-a îndemnat să-mi văd de ale mele. Am plecat. Însă, nu pot uita dispreţul întipărit pe chipul uriaş al deputatului.

De ce nu? Pentru că este vorba de acelaşi chip pe care l-am văzut afişat prin tot satul, când mergeam la mamaie şi care, atunci, îmi părea blajin. Pentru că este vorba de acelaşi om care cerşea umil voturi şi le promitea sătenilor că le va fi cel mai fidel servitor dacă îl vor vota. Pentru că se cobora din înălţimea sa pentru a se lăsa pupat de toate bătrânele fericite să-i umple obrajii groşi de amprentele buzelor lor roase de vremuri şi pentru că, la fiecare ventuză, domnul parlamentar (fost şi actual) tresărea. Mă întreb, însă, dacă de plăcere.

Ce comportament cameleonic! Cât de uşor îi este politicianului să treacă de la un comportament servil, linguşitor, de campanie electorală, la unul postelectoral, de gangster. Iar masa majoritară a votanţilor, chiar şi în ultimii 23 de ani, a demonstrat că nu are rolul de a selecta, ci de a perpetua acest tip de conduită. Această masă preferă conflicte televizate în locul proiectelor politice concrete şi acceptă, şi îşi schimbă partizanatul, fie el de dreapta, fie de centru sau de stânga, la fel de uşor precum ar primi o eşarfă cu însemne electorale sau o pungă cu mălai. Iar durerea este că noi ne pierdem, ne lăsăm înghiţiţi de această masă numită, de Lenin, pare-mi-se, de idioţi necesari.

Sunt şi eu de părere că schimbarea în bine nu poate veni decât de la fiecare dintre noi în parte; decât crescător, de jos în sus; dinspre noi - idioţii necesari, către ei - aleşii idioţilor. În ce fel? Dacă pot fi şi manierat, atunci să fiu! Dacă mi se oferă posibilitatea să fac un bine, să-l fac! Dacă pot să-mi exprim gândurile bune, să mi le exprim! Iar dacă aştept ca binele să vină la mine dinspre o clasă de politruci versatili, atunci… să aştept.

Postboboteaza

Senzaţii stranii ne încearcă în aceste zile de după sărbătorile iernii: uşurare, destindere, linişte, chiar pace. De ce stranii? Păi, pentru că tocmai senzaţiile amintite ar fi trebuit să fie caracteristice perioadei Crăciun-Bobotează şi nu perioadei Postbobotează! Dacă perioada sărbătorilor a fost pentru noi una agitată, încordată, aglomerată sau chiar agasantă, înseamnă că am greşit din nou! Înseamnă că petrecerile, pocnitorile, excesul de discuţii fără noimă, de alcool sau de cărnuri, de comercial şi, în general, lipsa cumpătării, au stat paravan - pentru a câta oară!? - în faţa Întrupării, gestul de umilinţă oferit nouă de Dumnezeu.

Dumnezeu s-a făcut om, nu pentru a-şi satisface un moft, ci pentru ca oamenii să fie îndumnezeiţi. Însă, spre deosebire de alte filosofii şi credinţe, splendoarea creştinismului constă în faptul că omul deţine libertatea de a accepta sau nu îndumnezeirea. Iar Dumnezeu - şi viaţa fiecăruia dintre noi o poate demonstra - respectă această libertate! La fel cum a respectat şi libertatea îngerilor care au rămas fideli ori a celor care s-au răzvrătit. Câţi dintre noi putem afirma ferm că, în perioada care tocmai s-a încheiat, am rămas fideli numai Întrupării Domnului? Câţi dintre noi îi vom rămâne fideli doar lui şi în perioada aceasta de după Bobotează?

Eventualele păreri de rău pot fi tardive şi inutile, dacă nu suntem capabili să ne îmbunătăţim relaţia pe care o avem sau nu prea cu Biserica, de fapt, cu Dumnezeu. Încă suntem la început de an şi de drum şi încă ne mai putem lua angajamente. Mai sunt peste 50 de duminici în acest an nou şi avem şansa de a nu pierde nici măcar una din Sfintele Liturghii care se vor celebra în fiecare dintre ele! De asemenea, anul acesta mai are încă mai bine de 350 de zile. Ar fi minunat ca nici una dintre aceste zile să nu se piardă fără ca noi să fi avut barem un mic dialog cu Dumnezeu. Desigur, acestor promisiuni le putem adăuga încă multe altele: mărturisiri şi apoi cuminecări frecvente, perioade de post, de diferite alte renunţări, opere de caritate etc. Numai în acest fel am putea vorbi despre noul an ca fiind unul mai bun! Numai în acest fel, noul an civil ar putea fi unul în care şi noi să fim, cu adevărat, mai buni!

Oricare ar fi angajamentele pe care ni le vom lua, îmi doresc să trăim toate zilele acestui nou an ca şi când am trăi într-o perpetuă sărbătoare a Naşterii. Iar la Crăciunul care va urma, după aproape un an de exerciţii, vom şti să înlăturăm orice tip de paravane care ar putea să ne împiedice să-l privim limpede pe Pruncul născut la Betleem, în iesle.

Sfinţirea caselor în ajunul Bobotezei

Zilele în care - datorită Pruncului Isus coborât printre noi - am fost puţin mai buni, puţin mai răbdători sau poate puţin mai milostivi, sunt aproape trecute. Chiar în aceste zile începem să despodobim ieslele şi brazii de Crăciun, colindele sunt înlocuite şi ele cu binecunoscutele ritmuri orientale şi deja ne comportăm ca şi cum Pruncul Sfânt ne-ar părăsi definitiv sau pentru încă cel puţin un an… Mai avem foarte puţin timp şi vom reveni la vechiul nostru mod de a trăi: vom reîncepe să ţipăm la cei din jur, să ne luptăm şi să ne rănim unii pe ceilalţi şi chiar să ne urâm.

Însă, înainte de toate acestea, cu ocazia Botezului în apa Iordanului, Mântuitorul ne mai oferă încă 2-3 zile de purificare a sufletului şi de bucurie. Această sărbătoare - Boboteaza - mai este numită şi Arătarea Domnului sau Epifania şi ne aminteşte de evenimentele petrecute în urmă cu două milenii, atunci când Isus avea vreo 30 de ani şi a venit la Ioan pentru a fi botezat. Botezul Domnului se număra printre marile sărbători creştine încă din secolul al IV-lea, alături de Paşti şi Crăciun. În cele ce urmează voi rezuma cum trebuie să ne pregătim pentru a primi vizita preotului care ne sfinţeşte casa.

Agheasma Mare este apa sfinţită la Bobotează şi, printre altele, are ca efect şi sfinţirea caselor. De aceea - în ajunul sau imediat după această sărbătoare - se obişnuieşte ca preoţii să ne viziteze pentru a ne sfinţi căminul familial. Pentru aceasta, va trebui să-l aşteptăm pe preot cu casa curată şi cu uşile larg deschise, ca să ne fie sfinţite toate încăperile căminului. În mijlocul casei, pe o masă, ar trebui să avem o lumânare aprinsă şi un vas în care preotul ne va lăsa puţină apă sfinţită. După ce preotul sfinţeşte căminul familiei, sărutăm Sfânta Cruce şi ne lăsăm şi noi botezaţi - stropiţi pe cap cu agheasmă - în amintirea Tainei Botezului pe care am primit-o în copilărie. Acest gest are, deci, menirea de a ne reînnoi botezul, de a ne aminti că am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi şi că, de fapt, prin botez, nu ne mai aparţinem nouă, ci lui Dumnezeu, cel care ne-a înfiat!

Iar dacă Dumnezeu Tatăl, la Botezul în apa Iordanului, l-a numit pe Mântuitorul, datorită supunerii sale: „Acesta este Fiul meu cel iubit…”, suntem datori să fim şi noi supuşi voinţei sale sfinte, pentru a deveni cu adevărat fii preaiubiţi şi fiice preaiubite ale Tatălui Ceresc!