Şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!

Ca de fiecare dată, şi anul acesta, la Alba Iulia, în capitală şi peste tot prin ţară, vom avea parte de aceeaşi poveste: politicieni şi ierarhi ai bisericii majoritare care vor ţine discursuri care mai de care mai patetice, dar şi mai lipsite de substanţă; apoi se vor pupa şi, desigur, vor juca şi Hora Unirii, cu gândul la căpătarea a niscaiva capital de imagine. Iar despre ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 şi despre cine au fost adevăraţii partizani ai Marii Uniri, se vorbeşte tot mai puţin sau chiar deloc. De fapt, ştiţi şi domniile voastre că, în memoria colectivă, ziua naţională nu este despre aceia, ci despre ţuica fiartă şi iahnia cu cârnaţi, eternele pomeni electorale.

Acum, că tot v-am captat atenţia, vă voi dezvălui persoane, acţiuni şi instituţii, omise din Dumnezeu ştie ce motive, care au contribuit în mod determinant la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Desigur, subliniind aportul personalităţilor unite la îndeplinirea evenimentului amintit anterior, aş putea fi acuzat de partizanat confesional. Dar ştiţi ceva?… Îmi asum de la bun început acest risc. De fapt, chiar nu mă mai interesează! Mă preocupă doar să vedeţi şi dintr-o altă perspectivă, probabil cea concretă, faptele evocate. Şi pentru a nu exista nici un fel de dubiu, voi boldui mai jos acele personalităţi care sunt vlăstare ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, fără a avea pretenţia de a le fi numit pe toate.

Pentru că 1 decembrie 1918 era într-o duminică, Iuliu Hossu - tânărul episcop greco-catolic de Gherla – a participat la slujba din biserica unită din Alba Iulia, de la ora 8, şi s-a rugat pentru evenimentele ce aveau să urmeze. După Dumnezeiasca Liturghie, acompaniat de corul teologilor din Blaj care a dat tonul imnului „Deşteaptă-te române”, bravul ierarh s-a îndreptat spre Casina Militară (Cazinou) ce ulterior se va numi Sala Unirii. Acolo se aflau toţi cei 1228 de delegaţi împuterniciţi care urmau să participe la istoricul moment. Acea Adunare Naţională fusese convocată de Ştefan Cicio-Pop, eparhiot al episcopului Hossu.

La ora 10.30, un alt fiu al Eparhiei Greco-Catolice de Gherla, Gheorghe Pop de Băseşti a fost desemnat preşedinte al Marii Adunări. Au urmat apoi discursuri înflăcărate ţinute de: Vasile Goldiş, Iuliu Maniu (fost avocat al Bisericii Române Unite cu Roma), Iosif Jumanca, doctorul Alexandru Vaida-Voevod (descendent al unei familii româneşti ce se înrudea cu episcopii uniţi Ioan Bob şi Ioan Lemeni), episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu (ucis doi ani mai târziu în atentatul cu bombă din Senatul României, 8 decembrie 1920) şi episcopul ortodox al Aradului, Ioan Ignatie Papp, care datorită discursului său lung a fost întrerupt de acordurile imnului lui Andrei Mureşanu (şi el, de asemenea, greco-catolic şi teolog al Şcolii Ardelene) cântat de studenţii de la Blaj.

Dintre toţi cei 1228 de delegaţi, cinstea de a citi Rezoluţia Unirii i-a revenit tocmai episcopului greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu! În faţa mulţimii de peste 120.000 de oameni veniţi în Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, tânărul ierarh decreta: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…”. Aplauzele, spun cronicarii evenimentului, au fost frenetice. După fiecare punct citit şi aplaudat, vestitorul unirii, episcopul Iuliu, flutura în văzul tuturor Rezoluţia. În încheiere, cel ce avea să fie consacrat cardinal „in pectore” a rostit emoţionat: „Fericit am vestit Hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă!… Fiii fiilor voştri vor chezăşui puternic şi fericiţi rostind: şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!…”. A urmat apoi îmbrăţişarea cu episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, care a adăugat şi el: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”. Din păcate, în contextul desfinţării abuzive a bisericii noastre, aceste cuvinte au căpătat un caracter propagandistic.

A doua zi, în sala Tribunalului din Alba Iulia, s-a trecut la organizarea Marelui Sfat al Naţiunii Române. Printre greco-catolicii care au fost susţinuţi şi care au primit funcţii ministeriale se aflau: avocatul Iuliu Maniu – însărcinat cu preşedenţia primului guvern românesc al Transilvaniei, Alexandru Vaida-Voevod – şeful resortului de politică externă şi relaţii cu presa, Ştefan Cicio-Pop – responsabilul resortului de război şi siguranţă publică, preotul Vasile Lucaciu – ministrul misiunilor în străinătate, Emil Haţieganu – la sectorul Codificare, Romul Boilă – la Comunicaţii etc.

Pentru predarea Hotărârii de Unire Regelui Ferdinand, tot în 2 decembrie 1918, s-a constituit o comisie formată din doi ortodocşi - Miron Cristea şi Vasile Goldiş - şi doi greco-catolici - Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida-Voevod. Comisia a călătorit cu trenul pe Valea Oltului şi, abia la o săptămână după ce a ajuns în Bucureşti, în 15 decembrie, a depus Hotărârea la Palatul Regal, în Sala Tronului. Alexandru Vaida-Voevod i-a întins Suveranului sulul cu textul Rezoluţiei Adunării de la Alba Iulia, iar acesta, mişcat de importanţa momentului, a afirmat că primeşte hotărârea fraţilor de peste Carpaţi de a desăvârşi unirea naţională a tuturor românilor şi că declară unite pe veci cu Regatul Român toate ţinuturile, de la Tisa până la Nistru. Biserica Română Unită cu Roma îşi atinsese scopul pământesc şi menirea istorică: după deşteptarea sentimentului naţional şi patriotic în inimile românilor de pretutindeni, participase în mod direct şi convingător la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Amintim şi că singurul fotograf al Marii Uniri, Samoilă Mârza, realizatorul celor cinci cadre cunoscute de la marele eveniment, era şi el tot vlăstar al Bisericii Române Unite cu Roma.

Aşadar, vedeţi, domniile voastre, că atât episcopul Iuliu Hossu cât şi ceilalţi fii ai Bisericii Unite au scris o pagină solemnă a istoriei noastre, alături, bineînţeles, de personalităţi de confesiune ortodoxă. Şi, dacă sunteţi de acord cu mine că aşa este, atunci de ce ierarhii sau reprezentanţii greco-catolici nu se găsesc niciodată pe podiumurile de la care se ţin înflăcăratele cuvântări elogioase, la comemorarea anuală din 1 decembrie? Voi încerca să răspund tot eu acestei chestiuni: probabil din cauza faptului că locul ierarhilor nu este pe podiumuri, printre oamenii politici, ci în biserici, printre cei credincioşi… Şi acest lucru nu poate decât să ne bucure.

În excursie, la sfârşit de an şcolar

Nu cu mult timp în urmă, am vizitat câteva locuri pe care nu le-am mai văzut din perioada liceului. Am refăcut, oarecum, traseul excursiei de la sfârşitul clasei a zecea. Aceea era prima mea excursie şi se anunţa a fi una de neuitat. Şi chiar aşa a şi fost! Închipuiţi-vă ce însemna pentru mine - care crezusem până în acel moment că bâlciul din Caracal era axis mundi - să vizitez în doar trei zile obiective precum: Curtea de Argeş, Vidraru, Braşovul, Poiana, Branul, Sighişoara etc.

Spuneam deci că ne aflam în primele zile ale vacanţei de vară de la sfârşitul clasei a zecea. Adunaţi în faţa căminului Liceului Sanitar - cel care ne-a găzduit în primii ani ai liceului - aşteptam nerăbdători microbuzul. Din formaţie făceam parte doar colegii de clasă, supuşii elevi ai părintelui diriginte Titircă Inimă-Rea, cel despre care v-am mai vorbit şi în Samson răpus de hairstylist. Momentan nu am toate fotografiile de atunci în faţă, dar pot enumera, din memorie, câţiva colegi seminarişti cu care am purces la drum: Coajă, Ţiganu, Bilă, Mielu (cel care la câteva zile după excursie a fost arestat pentru complicitate la iubirea aceleiaşi fete de o gaşcă de băjeţi), Rogo, Rogo Jr., Toca şi frate-su Boca, Grasu, Burundi, Zamfi, Ţopi-Târnăpoc etc. Ce să mai, toată floarea cea vestită!

Uşor timoraţi de prezenţa dirigului, am pornit la drum. Am vizitat mănăstirea celui care a inventat bodybuilding-ul – meşterul Manole -, apoi ne-am îndreptat către baraj. Abia acolo, la Vidraru, am început să ne relaxăm şi noi o ţârică. De ce? În timp ce noi încercam să ne ascundem de Titircă pentru a mai bate câte un cui pe lângă Promoteu; dirigul, la rândul lui, se codea să urce la statuie din acelaşi motiv: vroia să bată şi el un cui, dar în parcare, lângă microbuz. Mesajul a fost clar, Titircă se transformase dintr-o dată în Inimă-Bună sau, mă rog, în Plămân-la-Fel-de-Afumat-ca-al-Nostru!

Amintesc şi cum, în parcarea de la intrarea în Poiana Braşov, unde am încins o miuţă, Titircă şi-a rupt pantoful, confundând mingea cu un pietroi şi cum tot el - marele football-ist de la Dinamo - ne-a rostit memorabilele cuvinte: „Vedeţi, băi, berbecilor, de ce plec de fiecare dată cu două perechi de pantofi de acasă?”. Nu-i puteam răspunde în nici un fel. Pe toţi ne umflase râsul, iar el, cu demnitate, se forţa să nu şchiopăteze în faţa noastră.

Însă, cel mai memorabil moment a fost cazarea în Şchei, la căminul fetelor de la Pedagogic. Văzând în faţa internatului găştile de căţălandrii ce le curtau pe pedagogice, am coborât din bus, la intimidare, cu bâtele de baseball achiziţionate de pe la Bran. Şi nu a durat prea mult până când ne-am oferit şi să învăţăm un grup de domniţe stângace cum se joacă badmintonul. Eram aşadar în largul nostru. Fiecare dintre noi se străduia să le arate fetelor tot ceea ce avea mai bun. Replicile de genul: „Eşti o fată religioasă? Pentru că tu chiar eşti răspunsul rugăciunilor mele!” sau „Cred că sunt deja în Rai, pentru că văd un înger!” erau, desigur, în top. Fiind ocupaţi cu flirtatul, nu am sesizat sau, în fine, am ignorat semnalele transmise de şcheienii ce murmurau deranjaţi de prezenţa concurenţei.

Ce a urmat? O noapte de pomină: o pedagogă mult prea devotată meseriei pe care o avea, seminarişti ascunşi sub paturi sau prin dulapuri de teama de a nu fi prinşi de zgripţuroaică în camerele fetelor, chicote şi îmbrăţişări furate fetelor şi câte şi mai câte! Abia după ce trecuse bine de miezul nopţii, a reuşit şi biata de pedagogă să ne adune pe toţi într-o cameră. Apoi, baricadându-ne uşa cu corpolenţa-i impresionantă, cu toată împotrivirea, ne-am văzut siliţi să ne punem pe tras la aghioase… Poate vă întrebaţi de Titircă, ce făcea Titircă în tot acest timp? Pălinca luată de la comercianţii de pe marginea drumului îşi făcuse efectul din plin, fapt confirmat de şoferul a cărei simpatie o câştigaserăm cu doar un pachet de ţigări şi cu o sticlă de Busuioacă (în mare vogă pe atunci).

Dimineaţa, am fost treziţi violent de apariţia dirigului care urla din toţi rărunchii: „Ostropele, treziţi-vă, că am dat de belele!”. Am sărit toţi speriaţi de gândul că ne-a turnat pedagoga şi că va trebui să ocolim internatul în mersul piticului - una dintre cele mai folosite metode de corecţie ale lui Titircă. „Dar, ce s-a întâmplat, părinte diriginte?” - am îngânat eu, făcând pe inocentul. „Băi, băieţi, ne-au spart derbedeii ăştia parbrizul şi ne-au tăiat toate roţile la microbuz!” - mi-a răspuns dirigul, cu vocea-i stidentă…  În acel moment, spre stupefacţia acestuia, am sărit cu toţii, ca nebunii, într-o explozie de bucurie necontrolată, exclamând: „Uraaa! Bine, băăă, mai rămânem încă o noapte!!!”.

Valerică Trei Mânuţe

Cu personajul care dă numele acestui material, v-aţi mai întâlnit, cel puţin o dată, şi în confesiunile anterioare. Datorită dexterităţii sale, îi spuneam fie Mână de Aur, fie Trei Mânuţe. El, în schimb, prefera să i se spună Tăticul Şuţilor. Replica sa celebră era: „Şmenare, te panacotesc!”, iar dacă nu erai pe fază, chiar reuşea! Cu toate acestea, deşi era spaima buzunarelor de seminarişti, Trei Mânuţe era şi un teolog nurliu. Cu toţii îi recunoşteam darul special cu care fusese înzestrat (ptiu, era cât pe ce să scriu: darul special cu care îl înzestrase Domnul, însă, nu e cazul!).

Aşadar, care era obiectul muncii lui Valerică? Banii colegilor, cărţile şi manualele liturgice (ceasloave, utreniere, vecerniere etc.) şi, de la un moment dat, abia revelatele, pe atunci, telefoane mobile (One touch easy, ălea, ălea…). Referitor la modul de operare, mare grijă unde îţi lăsai cheia dormitorului la care era ataşată, desigur, şi cea a dulapului! Le sustrăgea de oriunde: din buzunar, în urma unei îmbrăţişări; de pe masă, în cantină; uneori, chiar din propria-ţi cameră, în urma unei teatrale hârjoneli pe care o provoca etc. Ce să mai, era adevărat artist! De unde şi şlagărul: „Toată lumea şuţu-mi zice, / Se feresc, care de care, / Sunt artist de buzunare / Şi dilesc fete-n parcare…”. Aşadar, după ce-ţi panacota cheile - în timp ce te aflai la cursuri -, punea două săgeţi la capetele coridorului, să ţină de şase, apoi spaţiul tău intim devenea spaţiul lui, numai al lui, şi se servea cu tot ce-i puteai oferi mai de preţ! Dacă în schimb, nu-i puteai oferi nimic, se răzbuna răsturnându-ţi dulapul. Apoi, încuia camera, arunca cheile la tomberon şi mergea să valorifice prada.

Dacă însă îl prindeai că te-a dilit, te linguşea spunându-ţi: „Hai, măh, tati, că am glumit; cum să te panacotesc, doar eşti tovarăşul meu”. Dacă nu-l prindeai…, nu-l prindeai! Rămânea negustorul cinstit de la care puteai chiar şi tu să-ţi procuri cărţi liturgice la juma’ de preţ. Îmi amintesc cum, la un moment dat, mi-am cumpărat propriul Tipic bisericesc care, anterior, se pierduse prin meandrele seminarului!

Revin la Trei Mânuţe. Dar aici, simt nevoia unui interludiu. Ţighi a fost primul seminarist cu telefon mobil ataşat la cureaua pantalonilor. Pe când Taica (părintele director) se rupea-n figuri pe holuri cu receptorul fără fir - ţinut de antena telescopică - al fixului din birou, Ţighi se urca cu picioarele pe vasul de toaletă, ca să găsească semnal mai bun la Alcatelul O.T.E. galben din dotare. Şi tot Ţighi a fost şi primul seminarist căruia i s-a furat mobilul! Domniilor voastre, vă rămâne să ghiciţi cine a fost şi primul seminarist care a furat un telefon mobil! Răspunsul este prea evident, Trei Mânuţe! A avut, însă, neşansa să fie ciochit de săgeţile care ţinuseră de şase şi cu care nu se înţelesese la împărţirea prăzii. Paranteză, pe cei care dădeau în primire îi numeam ciochişti sau lăptari şi nici nu vă imaginaţi ce viaţă aveau din momentul în care erau deconspiraţi. Închid paranteza.

A urmat judecata inchizitorială a lui Mână de Aur în consiliul profesoral. Acuzatul, conform spusei: „Fapta recunoscută este pe jumătate iertată”, a pledat cu capul in pământ: „I’m guilty, dar, părinte director, dacă mă exmatriculaţi, să moară mama, mă arunc de pe Seminar!”. Replica părintelui director: „Asta nu ar fi o problemă, Valerică, dragă! Şi dacă eşti aşa de hotărât, te ajut eu cu scara!”. Duhovnicescul dialog ne-a fost relatat, cu lacrimi în ochi, de Trei Mânuţe.

Deznodământ. Eram în sala de mese şi încercam să-i ridicăm moralul lui Mână de Aur. Şi cum altfel să-l ajutăm, decât ironizând drama prin care trecea: „Câte oi ziceai că aveţi la fermă? Stai liniştit, că dacă te exmatriculează, trebuie doar să înlocuieşti «Paşte oile» cu «Mulge oile mele»!”. În timp ce chicoteam de necazul artistului de buzunare, şi-a făcut apariţia în scenă şi Taica, tartorul seminariştilor, adresându-i-se şi el nefericitului:

- Valerică, mai moare, mă, mă-ta?

- Nu ştiu, părinte director, de preacucernicia dvs. depinde! - a reacţionat prompt Trei Mânuţe.

- Nu o să moară, bă, Vali, dar să trecă cu ceva, cât mai urgent, pe la mine…, înţeles? - a conchis Taica, cu subînţeles; oferindu-ne astfel o lecţie a iertării, vrednică de a vă fi fost înfăţişată şi domniilor voastre, preacinstiţii noştri cititori.

Camaraderia, o enigmă?

Era una din zilele sfârşitului de săptămână şi ne propusesem să profităm de amorţirea lui Răduţ, preotul de serviciu care, aşa cum îi stă bine unei cinstite feţe, prefera alte activităţi mai domestice decât să păzească o haită neastâmpărată de cârlani. Aşa că, pe la ceasul al 22-lea din zi, văzând cum şansele de a fi chemaţi la apel de Răduţ scăzuseră considerabil, ne-am luat tălpăşiţa la spinare şi fuguţa repede la Enigma, discotecă destinată tinerilor de condiţie, cum să-i zic, mai modestă.

Eram aceiaşi tartori, Yedi, Buză şi subsemnatul, însoţiţi de alţi doi căţelandri, că deh, cineva trebuia să plătească şi intrarea. La Enigma, nu fac un mister din asta, eram pe val cu pasul nostru sincron - copiat de prin videoclipurile trupei *N Sync - şi chiar reuşisem să captăm atenţia unui grup de pedagogice. Însă, chiar în timpul show-lui pe care îl susţineam, din cauza unei trepte lăsate în mijlocul ringului - probabil  pentru a aminti de faptul că discoteca fusese club de bowling în trecut, altfel nu îmi explic ce căuta pe acolo - Yedi a fost nevoit să îmbrăţişeze podeaua, stricându-ne astfel şi sincronul şi alura. Să vă mai redau reacţia celor care se adunaseră în jurul nostru ca la urs?… Nu are rost, era unul din momentele acelea penibile pentru care ai face orice, dar absolut orice, ca să le eviţi.

Cumva trebuia să ieşim din situaţia creată. Mai ales că pedagogicele încă ne mai făceau ochi dulci şi, uneori, ne expediau bezele pe care Buză le prindea din zbor şi le adăpostea la sânu-i. Soluţia găsită de Yedi, care aproape intrase în pământ de ruşine, a fost să dăm o fugă cu taxiul la seminar, ca să-şi schimbe treningul Mike de catifea verde. Aşa spera el că nu va mai fi recunoscut. Dar era nevoie ca unul dintre noi să întreţină contactul de la distanţă cu fetele. Iar cel mai demn să primească nobila misiune era Buză, chipeşul boyband-ului. Zis şi făcut, în 20-30 de minute trebuia să fim înapoi.

La seminar, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Părintele spiritual II, Răduţ (subliniez, spiritual doi, deoarece dorinţa cea mai arzătoare - dar rămasă pe veci nerealizată - a sfinţiei sale era să încalece funcţia de spiritual unu), se hotărâse în miez de noapte să-şi părăsească patul conjugal, pentru a ne face prezenţa. Iar aceasta părea ca şi cum cineva ne-ar fi ciochit că părăsisem incinta. Brusc am făcut legătura cu bozgoreii - no offense, dar aşa erau alintaţi elevii din Harghita şi Covasna care primeau anual câte cinci locuri în seminarul vâlcean - pe care îi întâlnisem în discotecă, mai ales că ştiam cu toţii că băjeţii din Harcov erau febleţea lui Răduţ. Dar, în condiţiile date, nu mai aveam timp să punem toate lucrurile cap la cap. Prioritar era să-l convingem pe părintele spiritual II (iarăă şi iarăăă voi sublinia doooi!) că nu ne găsise în dormitoare din… varii motive. Ne-am scos la baie hainele care miroseau a tutun, ne-am caftit reciproc câte două perechi de palme pentru a ne încălzi obrajii şi ne-am spălat repede cu o coajă de săpun pe mâini, deoarece sfinţia sa avea reaua deprindere să ne miroase indexul şi degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Ca o paranteză: cunoscând obiceiul mirosirii degetelor, atunci când fumam pe la colţurile clădirilor învecinate seminarului, ne foloseam de agăţătoarea capacului de la pix pentru a ţine ţigaretele.

Într-un final, părintele s-a văzut nevoit să se recunoască învins şi să ne bifeze ca fiind prezenţi, zâmbindu-ne însă cu subînţeles. Reuşisem să-l convingem că nu puteam avea darul bilocaţiei şi, deci, nu puteam fi la discotecă, devreme ce eram în faţa lui. Chiar şi aşa, părintele Răduţ îşi mai păstrase un as în mâneca sutanei. Îşi propusese să se folosească de absenţa lui Buză pentru a ne da şi pe noi în vileag pentru că, aşa cum deja am spus, avea dovezi certe că fuseserăm la Enigma. Dar pentru aceasta nu-şi putea folosi martorii cărora el însuşi le dăduse acordul tacit să meargă la Disco Enigma. Era un joc de care pe care! Unul în care Răduţul Mamii - nickname pe care i-l atribuisem deoarece părintele era fan al lui Nea Beni - pornea, vorba lui Tata Puiu, ca favorit.

După ce am jucat un teatru ieftin în care îl strigam pe holurile căminului pe Buză - ştiind la fel de bine ca şi Spiru’ II că nu ne va răspunde -, ne-am întors la Enigma pentru a ne înştiinţa camaradul de vremurile grele ce ne aşteptau. Şi astfel, seara s-a încheiat… lamentabil!

A doua zi, în consiliul profesoral, a urmat judecata pârâtului Buză. Noi, pe lângă uşa cancelariei, aşteptam înspăimântaţi verdictul pe care îl bănuiam. Până atunci, nimeni nu scăpase din malaxorul preoţilor profesori din consiliul inchizitor. Dânşii, pentru atingerea scopului, făceau uz de tot felul de strategii de tip securist, precum: se jucau de-a vardiştii buni şi răi, implicau în discuţie eforturile făcute de bieţii părinţi pentru a-şi ţine odrasla-n şcoală, apoi dezamăgirea pe care aceştia o vor suferi, îţi aminteau şi de eventuala cafteală de care erai pasibil, mai apoi ameninţau cu Infernul, cu Paradisul şi uneori chiar cu Purgatoriul schismaticilor etc. etc. Acestea toate fiindu-ne cunoscute, eram convinşi că Buză va claca şi că vom urma şi noi la judecata cea mai de pe urmă. După lungi minute de tensiune, Buză a ieşit pe uşa cancelariei. Ne-am adunat în jurul lui ca ciorchinele şi, în timp ce tremuram de ne găseau toţi dracii, ne-a fost dat să auzim izbăvitoarele cuvinte:

- Staţi liniştiţi, le-am spus că m-a durut măseaua şi că am fost la farmacia din centrul oraşului ca să iau calmante. Răduţ tot insista că ştie unde şi cu cine am fost… Într-un final, m-au exmatriculat temporar. Apoi a continuat zâmbind satisfăcut:

- Camarazi, pentru două săptămâni voi fi aghiotantul Adiţei la bibliotecă!!!

Sunt convins că, fix acum, vă întrebaţi: cine mai era, domne, şi Adiţa? Păi, cine să fie, bibliotecara, cea care ne tulbura în noapte visurile de juni neprihăniţi! O vom lăsa deoparte pe dânsa şi vom conchide elogiindu-l pe Buză, singurul nebun care a reuşit să înfrunte Fiara din cancelaria seminarului. Bravos, colega, deşi nu era tocmai în competenţa ta, ne-ai predat o adevărată lecţie de camaraderie!

Post de bieţi seminarişti

Posturile propuse şi ţinute în seminarul vâlcean sunt memorabile tocmai datorită faptului că nu erau niciodată respectate. Nici de preoţii formatori şi, cu atât mai mult sau mai puţin, nici de noi, prehoţii în formare. Să nu mă înţelegeţi greşit, meniul de la cantină era de post, precum cel din gulagurile siberiene: balast de orez, zamă de conducte, ciorbă transparentă de fasole (adică fără boabele care-i dau denumirea), piure discret (atât de fin întins în farfurie, încât îi puteam vedea limpede fundul acesteia), varză aproape putrezită (încă mai simt în nări mirosul beciului în care se ţineau butoaiele) etc. Şi toate acestea erau servite impecabil în gamele metalice lovite şi diforme, pseudo-spălate de bravii seminarişti. Paranteză: care miros credeţi că era mai pregnant, cel al mâncării ori cel al spălăturii vaselor; cel al ceaiului de dimineaţă ori cel al soluţiei de bromocet?

Acestora toate le vom adăuga şi faptul că doamnele bucătăresele, atunci când porţionau aşa-numita mâncare, îşi respectau constant şi cu sfinţenie motto-ul: „Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi… prost!”. Dar nici noi nu ne lăsam mai prejos şi, după rugăciunea de după cină: „Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne, c-am mâncat, dar iar mi-e foame”, le replicam gentili: „Sărutmâna pentru masă, nu ne-am săturat, da’ lasă!”. Nici nu ne puteam sătura, atâta timp cât dânsele plecau acasă, seară de seară, cu câte două sarsanale pline de alimente, din prinosul zilei (însă acesta ar putea fi subiectul unei alte poveşti).

Voi reveni la post. Niciodată nu ne-ar fi trecut prin cap faptul că poate fi şi ţinut! Eram convinşi că acesta face parte din categoria: „Să faci ce zice popa, nu ce face sfinţia sa!”. Şi, totuşi, poate vă veţi întreba: care era hrana noastră de bază în post, căci, oricum, în cantină intram doar pentru că se făcea prezenţa?… Ta, ta, ta, ta! Sandwich-ul seminaristului: o jumătate de franzelă mare, secţionată longitudinal, în care proprietăresele chioşcului aruncau cu graţie două felii imense de parizer ţărănesc şi o juma’ de tub de muştar. Iar când prânzul era încununat şi cu o ţigară luată la bucată, hmmm…, credeţi-mă pe cuvânt, satisfacţie ga-ran-ta-tă!

Însă, spuneţi-mi, vă rog, ce valoare ar postul alimentar fără rugăciune, fără pavecerniţele din catedrala episcopală, fără metaniile mici şi mari ale rugăciunii Sfântului Efrem Sirul!?! Deşertăciuni ar fi toate!… Ce s-ar putea spune referitor la acestea? Păi, faptul că nu începea nici o pavecerniţă, fără să fie făcută prezenţa seminariştilor. Cu toţii eram vreo 250 şi încercam din răsputeri să ne pierdem printre alte sute de creştini evlavioşi, ce se înghioldeau pe ascuns pentru prea puţinele scaune din catedrală. Iar prezenţa consta în înmânarea unui bileţel - pe care era scris propriul nume - pedagogului de serviciu, care stătea la uşă precum, odinioară, ostiurii. Grija lui însă nu era să-i scoată pe catehumeni afară, ci, dimpotrivă, să ne ţină înăuntru, până la otpust! La începuturi, reuşeam să evadăm strecurându-ne prin mulţimea care se îngrămădea să pupe engolpionul pectoral al episcopului care, până la vârsta de 99 de anişori, a reuşit să îşi păstorească turma cu mână de fier şi cu braţ înalt. Şi a făcut-o, aş putea spune, precum un colonel… de securitate, spre exemplu! Însă, când le-a devenit evident tuturor formatorilor că până la rugăciunea Sfântului Efrem, mai mult de jumătate dintre seminarişti părăseau corabia, au început să ne ceară două bileţele nominale: unul înainte de binecuvântare, celălalt după apolisul final. Urmările acestei măsuri? O vânzoleală a noastră de nedescris, în naos, dar şi eforturi mult sporite ale maicilor de a aduna cojile de seminţe rămase pe covoarele stacojii ale catedralei, în urma turmei de ronţăitoare ce le invada stranele.

Pentru a nu vă mai reţine, după ce am pomenit de abţinerea de la alimentele animale şi de rugăciune, vă amintesc şi de cea de-a treia componentă a postului: caritatea. Cum faptele bune nu se cuvine a fi trâmbiţate, menţionez numai capacele date - în mod cu totul dezinteresat şi gratuit - bibanilor ce se aşezau în prea puţinele strane care ne erau rezervate doar nouă, domnilor elevi seminarişti din anii terminali. Rostul acestora mai mici - al bibanilor - era cu totul altul, iar după o pereche de capace şi-l însuşeau fără obiecţii. Ei trebuiau să stea paravan în faţa mâncătorilor de seminţe ce ne chirceam în strane, epuizaţi de drumul până în dealul episcopiei, încât nu mai puteam rezista alte două ore de stat în picioare. Şi apoi, cum oare puteam să cer, fără să fi experimentat măcar: „Doamne şi stăpâne al vieţii mele, duhul trândăviei şi al iubirii de domnie, nu mi-l da mie”!?!

Spovada şi efectele ei în STV

Este trecut deja de începutul postului Crăciunului şi după o lungă perioadă de reflecţie am decis să vă scriu despre o întâmplare din primul post petrecut în seminarul din Râmnicu Vâlcea. Desigur, voi îmblânzi, pe ici, pe colo, formulările mojiceşti ale părintelui spiritual - A.K.A. Spiru -, dar şi pe ale mele. Acestea fiind spuse…, pe indieni că vin caii!

În STV era musai ca fiecare seminarist biban, până la începutul Postului Crăciunului, să îşi aleagă unul din cei doi duhovnici (spirituali) ai şcolii, pentru toată perioada studiilor. Aflând de la cei mari că Spiru, cel care preda şi Liturgica, se poate răzbuna prin diverse mijloace pe cei care nu-i sunt fii duhovniceşti, l-am ales să-mi fie îndrumător spiritual. Din momentul în care i-am cerut să mă treacă pe lista sa (alături de alţi 90% dintre seminarişti), răul a fost ca şi făcut: următorii cinci ani am fost obligat să trec pe la scaunul sfinţiei sale de spovedanie în fiecare din cele două mari posturi ale anului.

Revin la prima spovadă din seminar, căci despre ea vă voi grăi în cele ce vor urma. M-am apropiat sfios de uşa camerei de cămin în care Spiru se lăfăia pe un fotoliu. În stânga sa, pe un birou, crescuse o grămadă apreciabilă de bancnote de tot felul.

- Săru-mâna părinte! - am îngânat, îngenunchind docil sub patrafirul care parcă mă invita să iau poziţia de chircit în faţa părintelui. Oricum, eu îmi spusesem deja că merit să stau în acea poziţie incomodă, dar şi nostimă, că doar eram un păcătos!

- Poţi lăsa banii pe masă! - mi-a spus cu vocea-i mlădioasă Spiru, simţindu-mă probabil stânjenit de faptul că mototolisem bancnota în mâna dreaptă, atunci când mi-am făcut semnul crucii.

Nu vă voi reda păcatele pe care le avea un tânăr de 14 ani - sunt aceleaşi pe care le aveaţi şi domniile voastre - şi nici nu îmi doresc să intrăm în alte discuţii despre violarea sigiliului sacramental. Cert este faptul că am ieşit de la spovedanie şifonat rău de tot. Drept urmare, am primit canon să nu mă împărtăşesc câteva luni, plus mătanii mari - vreo 200 pe zi -, plus post, plus multe altele… Ce mai tura-vura, fusese o confesiune bulversantă, total diferită de ceea ce experimentasem până atunci. Mă tot gândeam: cum de nu conştientizasem, până în acel moment, nimicnicia în care mi se zvârcolea sufletul!? Însă, nu era bai, căci bunul părintele avusese grijă să-mi trezească conştiinţa. Pe bună dreptate, mă simţeam ca un criminal odios ce tocmai primise pedeapsa capitală. Mai că plângeam, gândind la cât de tare îl dezamăgisem pe părintele spiritual, chiar mai tare decât îmi dezamăgisem propria conştiinţă.

A doua zi însă aveam Liturgică şi eram pregătit să-l impresionez pe Spiru şi să-mi iau revanşa. Este adevărat că şi lecţia îmi permitea, era vorba de veşmintele preoţeşti. Nici nu a deschis catalogul când a intrat în clasă, că bunul părinte m-a şi chemat în faţă să prezint lecţia. Ia uite, gând la gând cu bucurie, mi-am şoptit, apoi am început să turui:

- Veşmintele preotului sunt: stiharul, epitrahilul, brâul…

- Rogo, spune-i lu’ tac-tu că mi s-a scorojit butoiu’ dă ţuică! Nu mai trece şi el pe la mine!? - l-a întrebat părintele profesor pe un coleg care stătea liniştit, în penultima bancă de la mijloc.

- Bine, părinte… o să… tata, îîî… - stânjenit, Rogo încerca să îngâne un răspuns.

- Ce e Ostropele, nu ştii lecţia? - m-a abordat Spiru brusc, pe un ton acuzator.

- Nu, părinte… adică, ba da, dar vorbeaţi şi am crezut că…

- Ce crezi, bă, că io nu am atenţie distributivă? Şi a continuat alintându-mă: Labagiule, treci la loc, azi iei un trei cât tine!

Încercând probabil să acopăr hohotele de râs al colegilor, care se amuzau la maxim de alintul neaşteptat pe care tocmai îl primisem, am ridicat şi eu tonul:

- Păi, cum, părinte, că nici măcar nu m-aţi ascultat!… Şi eu am învăţat, păi, cum trei!?

- Auzi, mă, la el, îmi cere mie socoteală pentru acţiunile mele! Băi, animalule, ai fost un câine prin şanţuri şi noi te-am acceptat în seminar, ca să te facem om; iar tu, cum ne răsplăteşti, bă? Stai p-aici, pân internat, şi ţ-o freci toată ziua. (Cei mai candizi dintre domniile voastre să îmi scuzaţi expresia, dar ea chiar nu-mi aparţine!) Marş la loc, labagiule, până nu mă uşurezi şi de două capace!

Acum, în încheiere, poate aţi dori să mă întrebaţi cum au decurs şi celelalte nouă spovedanii făcute Spirului, obligat-forţat… Nu o faceţi, altfel mă văd nevoit să vă dau nota trei pentru că „îmi cereţi socoteală pentru acţiunile-mi proprii”!

Drăcoveniile seminariştilor (doi roman)

Astăzi mi-am propus să închei - însă fără pretenţia de a fi epuizat subiectul - Drăcoveniile seminariştilor, postate tura trecută. Prima farsă demnă de a fi expusă în cele ce vor urma ar putea fi numită: aterizarea forţată. Să vedem despre ce era vorba! Dând dovadă de o imaginaţie debordantă, seminariştii îşi înfrumuseţau camera cu un preş ţărănesc, îngust de cca. 1 m şi lung de 5-6 m, întins pe mijloc, de la intrare până la fereastră. În ce consta toată tărăşenia: victima era dusă cu vorba la intrarea în cameră însă trebuia să stea cu faţa către uşă, în direcţia vorbitorului, cel care îi dădea momeală. Bineînţeles că singura grijă a vorbitorului era să păstreze 1 m distanţă de victimă, dar mai trebuia şi ca picioarele nefericitului să fie bine înfipte în capătul preşului care i se întindea ca o trenă în spate. Atunci când aceste condiţii erau îndeplinite, un complice care îşi făcea de lucru prin cameră smulgea cu toată forţa covoraşul de sub picioarele sărmanului. Urmările? O aterizare necontrolată a celui dus cu preşul! Acesta, incapabil să-şi aducă mâinile în faţă, precum trenul de aterizare al avioanelor, se vedea silit să pice în cap, atenuându-şi căderea doar cu… pupătoarea.

Răzvan, fost seminarist şi el, îmi amintea şi de trezirea la baie. Pe scurt: cel vizat era lăsat să adoarmă profund, apoi era scos din cameră, cu tot cu pat, şi transportat la baie. Pe mijlocul băii comun(al)e, exista un zid puţin mai înalt decât un metru, îmbrăcat în faianţă, şi care, lateral, pe ambele părţi, avea înşirate câteva chiuvete. Tocmai pe acest zid era urcat patul adormitului. Toată operaţiunea se petrecea într-o linişte desăvârşită şi pe întuneric. Când simţeam că ne podideşte râsul şi că nu ne mai puteam abţine, sunam violent din clopoţelul cu care se dădea deşteptarea, la urechea lui Somnorilă. Efectul era de povestit nepoţilor: în clipa în care sărea din patul suspendat, se trezea sărmanul că pământul îi e mai jos cu un metru decât s-ar fi aşteptat! Era ca şi când ar fi căzut într-o gaură de canal deschisă (credeţi-mă pe cuvânt, ştiu bine ce înseamnă să cazi într-un canal fără capac camuflat de balta din jur!). Aaa, în caz că aveţi dubii, patul putea fi scos din cameră, fără prea mare efort, cu condiţia ca anterior să se fi scos şi uşa din ţâţâni.

Una dintre legendele seminarului, a devenit şi cazul Siminea. Acesta era o excepţie comportamentală a seminaristului clasic. Şi de aia, bietul de el, era catalogat ca fiind un ciudat. De ce? Păi, pentru că se ruga seară de seară în capela din curtea seminarului, în ascuns; pentru că, în locul posterelor cu Spice Girls sau cu Barbie Girl de la Aqua, el adora altfel de postere, din acelea cu sfinţi sau cu Maica Domnului; pentru că era respectuos cu seminariştii mai mici şi nu le dădea capace just for fun; pentru că ne răspundea doar zâmbind la toate mârlăniile pe care i le făceam; aşadar, cum deja am spus, pentru că nu era ca noi, cei care reprezentam normalitatea. Ce v-am spus, era un ciudat! Pentru toate acestea, trebuia să-i facem ceva care să-l scoată din starea feerică în care se complăcea. Trebuia, deci, să-i prezentăm viaţa aşa cum era ea de fapt.

Aşadar, ne-am gândit - e adevărat, nu foarte mult - ca într-una din serile în care Siminea mergea, târziu în noapte, să se roage în micuţa capelă întunecată, doi dintre noi să ne ascundem după măsuţa Altarului şi să încercăm un dialog revelator cu pustnicul seminarului. Zis şi făcut. După ce trecuse de ora 23.00, pustnicul şi-a făcut apariţia şi a îngenuncheat în faţa Altarului. După câteva minute de linişte mormânt, împieliţatul de lângă mine a iniţiat dialogul, apelându-l cu voce gravă: „Simiiineooo!!!”. Răspunsul, şoptit cu voce ingenuă, a fost răvăşitor: „Da, Doamne!”.

Drăcoveniile seminariştilor (unu roman)

Aici mă voi opri asupra, hmm…, farselor din cămin. Să nu cumva să vă imaginaţi că o fac pentru a vă da idei! Nu, nu, ba chiar dimpotrivă, îmi doresc numai să vă fac cunoscute câteva lucruri, cum să zic…, de evitat! Să încep cu întâia şi memorabila drăcovenie pe care am muşcat-o încă din primele nopţi. Aşadar, doamnelor şi toţi ceilalţi, vă prezint… (sunet alert de tobe) ţambalul! Imaginează-ţi că atunci când somnul îţi e mai dulce şi când dormi cu faţa spre marginea patului (dacă poţi numi astfel o saltea roasă şi pictată în culori dubioase, pusă pe scândurile fixate pe un cadru metalic ruginit), imaginează-ţi, deci, că 2-3 ninja - seminarişti îmbrăcaţi în sutane negre - apucă de bara metalică a patului şi, cu o forţă aproape drăcească, răstoarnă întreaga situaţie. Astfel, tu vei ajunge prin rostogolire, inevitabil, cu faţa pe podea, iar peste tine: lenjeria, salteaua, scândurile şi cadrul metalic cu picioarele în sus. Nu ai nici o şansă să-ţi vezi călăii. Până să ieşi de sub această grămadă, fiind şi îngreunat de somn, s-au tirat ninjalăii!

Următoarea este sonda. Luau dragii de prehoţi – aşa ne alintam pe atunci - un nasture cu găuri mai largi, în care înfigeau două chibrituri care se întâlneau la capetele inflamate, ca un V răsturnat. În timp ce victima dormea cu faţa în sus, i se aşeza inovaţia pe nas, deasupra ochilor, şi apoi, bineînţeles, se aprindeau chibriturile. Ghiciţi reacţia celui care se trezea cu flacăra la 4-5 cm de ochi! La fel ca cea a unui groştei care, după junghiere, se trezeşte cu paiele aprinse pe el şi, înspăimântat, o zbugheşte fix în gluga de coceni. Dar aceeaşi reacţie o aveau şi cei care, dormind cu gura căscată, se trezeau cu o hârtie aprinsă în faţă (asta după ce le fusese introdusă cu dibăcie în cavitatea bucală).

Mai vreţi şi altele?… OK, ce ziceţi de punga sau de condomul umplute cu apă (uneori adăugam şi magiun) şi aruncate de la balconul căminului, hăăăp, în capul primei persoane care ieşea pe uşă. Da, da, asta e veche, o ştim şi noi, veţi spune. Şi vă dau dreptate. Însă ştiţi ce am păţit când, într-o zi de vară, am vrut să-i fac o surpriză prietenului Toni, dar în locul lui am văzut - din nefericire prea târziu - creştetul pleşuv al părintelui Pomeneşte? Nu ştiţi, nu? Păi, să spunem că, introducându-mi-se maşina de tuns de la frunte până pe creştet, am fost tuns după chipul şi… calviţia dânsului!

Următoarea ar fi, să-i spunem, pixul, clanţa şi mândria. Această piesă i-a fost dedicată în repetate rânduri părintelui Bogdănel Tătaru. Fiind cel mai proaspăt hirotonit din colectivul profesoral, sfinţia sa nu se putea stăpâni şi, după ce se aşeza la catedră, îşi privea cu mândrie sutana pe care apoi o mângâia în zona pieptului ca şi când ar fi curăţat-o de ceva scame, cu ambele mâini. Un gest reflex atât de evident, desigur că nu ne putea scăpa. Aşa cum mămicile pun paprică pe degetul supt de copilaşi pentru a-i dezobişnui, la fel şi noi am considerat de cuviinţă să punem mină de pix pe clanţa uşii, înainte ca Bogdănel să intre în clasă. Nici nu vă imaginaţi cu ce faţă ne privea părintele, mângâindu-şi pieptul cu mâinile albăstrite, în timp ce noi hohoteam fără să ne putem opri. Replica dânsului, un novice în dresura cârlanilor de seminarişti, era: „Ce aveţi bă, de râdeţi? Mmm… pp… proştilor!”.

Ce-or mai fi şi chendimele?... BINGO!

Trecuseră deja câteva săptămâni de la descălecatul meu la Vâlcea şi, în sfârşit, descoperisem ce sunt chendimele, antichenoma şi iporoiul, duşmani aprigi ai primelor nopţi petrecute în seminar. Acestea şi altele asemenea lor sunt semne vocale din muzica psaltică bisericească. Însă, înainte să aflăm acest lucru, ele erau nişte himere după care noi, bibanii, eram trimişi de către veterani, seară de seară, să le căutăm prin alte camere pe unde, chipurile, le-ar fi uitat. Răspunsul primit de fiecare dată atunci când întrebam: „M-a trimis şefu’ să îmi dai două chendime” era: „Bă, e nebun!? Nu mai ştie că le-a lăsat la camera 54? Caută-le acolo!”, iar camera 54 era, desigur, la un alt etaj.

Însă, precum şi Irina Loghin a aflat, într-un final, cine e inculpatul RASDAQ, aşa şi noi am descoperit, într-una din orele de Muzică Psaltică, cine erau aceste chendime care ne transformaseră în nişte factori poştali măscărici, atâtea nopţi în şir. Vă puteţi imagina ce feţe am făcut atunci când Spiru’ (duhovnicul sau spiritualul aşezământului teologic) ne-a desenat pe tablă două linii scurte, piezişe, despre care ne-a spus că sunt: „Două chendime – semn care ne indică să urcăm înălţimea sunetului cu o treaptă faţă de semnul precedent”! Eram uimit de naivitatea mea. Chiar şi Lupu – A.K.A. Wolfy, primul meu şef de cameră şi singurul domn elev seminarist mai mare în care puteam avea încredere - participase la toată tărăşenia cu căutarea chendimelor. Însă toate acestea aveau să îmi treacă atunci când Wolfy, probabil din dorinţa de a-mi recâştiga bunăvoinţa, m-a invitat să ieşim în seara respectivă în oraş. Bineînţeles, fără bilet de voie.

Iată-mă, aşadar, pus în faţa marelui moment. Odată ieşit printre gratiile ferestrei de la duşuri - tăiate cu bomfaierul de alţi înainte-mergători -, primeam marele botez, abia atunci intram cu adevărat în rândul seminariştilor! Fără să mă gândesc prea mult la faptul că puteam fi prinşi, însă dornic să mă fălesc în faţa celorlalţi bibani cu aventura nocturnă, m-am strecurat printre gratii. Cu inima aproape să-mi sară din piept, l-am urmat îndeaproape pe Wolfy, pe cărăruia bătătorită din spatele căminului (cea care ducea către libertate). Am sărit apoi gardul printr-un colţ întunecat şi, astfel, am simţit pentru prima dată emoţiile evadării. Sentimentele de teamă erau de acum înăbuşite de curiozitatea de a afla unde îşi propusese Lupu să mergem.

Alunecând ca pâlşii pe aleile dosite dintre blocuri, în 10-15 minute am ajuns în faţa sălii de bingo dintr-un complex comercial, în nordul oraşului. Vă imaginaţi, probabil, că mă uitam la geamurile colorate ale sălii, ca viţelul la poarta nouă. Aici ce-o mai fi!?

- Hai Ostro - mă încurajează Lupu, văzându-mă pierdut ca Laika-n spaţiul cosmic – că, dacă avem noroc, facem rost de bani să mergem la Bloody, dacă nu, ne întoarcem!

Încurajat în acest fel, am îndrăznit. Însă, după primii paşi făcuţi în sala de bingo, ŞOC! ŞOC! ŞOC!… La una dintre mese, pedagogul trăgea tacticos dintr-o ţigară. Crezusem că acesta se afla în cămin, că doar era de serviciu! Veni, vidi şi… pedagogul ne-a făcut semn să ne apropiem.

În zadar încercam să mă fofilez în spatele lui Wolfy, pedagogul – cel cunoscut sub acronimul SS - m-a abordat direct:

- Ostropele, ai dat de belea! Îmi pare rău, dar va trebui să-ţi faci bagajele!

Rămas fără cuvinte, abia reuşeam să îngân:

- Ştiţi, îîî… e prima dată…, vă rog io mult să nu…, că îîî…

- SS, nu mai speria copilu’; ia, zi-mi, cât ne costă ieşirea asta? - a intervenit salutar Wolfy.

- Lupule, de ce îi prosteşti, măh, pe bibani? - i s-a adresat SS dragului meu şef de cameră. Apoi a continuat: Să ştiţi că eu special am venit aici, să verific. Nu-mi face nici o plăcere, dar am aflat că frecventaţi bingourile noaptea… În fine, cât să vă coste, trei serii de cartoane şi un pachet de Assos, că io mai am ceva treabă pe-aici!

Rămaşi faliţi după ce i-am dat darul pedagogului şi dezamăgiţi de eşecul total al evadării, ne-am înapoiat agale pe aceleaşi alei dosite. Abia după ce ne-am strecurat printre gratii, în liniştea nocturnă a internatului, am putut să respir uşurat. Glonţul îmi trecuse milimetric pe la ureche. Ptiu, Doamne, ce bine că trecuse!… Nereuşind să adorm, din cauza emoţiilor trăite mai devreme, îmi valorificam timpul repetând în minte definiţia semnelor muzicii bizantine: două chendime – semn care indică să urcăm înălţimea sunetului cu o treaptă faţă de sunetul precedent; iporoi – semn care indică să coborâm înălţimea sunetului cu două trepte succesive faţă de sunetul precedent etc… Concentrarea, însă, îmi era tulburată sistematic de vocea străină a unei doamne care tot repeta plictisită: „Atenţie, s-a strigat linie, continuăm până la bingo!”. Mi-am ridicat capul de pe pernă şi l-am întrebat pe şef:

- Wolfy, ce e aia linie?

- Copile, ai chef de poveşti?… Ştiu că îţi sunt dator cu această explicaţie, dar să o lăsăm pentru altă dată, acum dormi!

- Da, dar atunci ne vom plăti libertatea din timp, sper!

- Bingo! Bravo, Ostro, înveţi repede!

Şi astfel, rânjind probabil cu satisfacţie, Lupu a încheiat dialogul nocturn.

Samson răpus de părintele hairstylist

Primele zile petrecute în seminarul liceal din Râmnicu Vâlcea păreau că se scurg anost. Zilnic acelaşi program. Deşteptarea era la ora şase şi, în mod absolut bizar, doar iarna şi doar atunci când ningea era urmată de înviorarea făcută pe terenul de sport din faţa internatului; urma rugăciunea de dimineaţă făcută pe holul lung al etajului intermediar, timp în care pedagogul trecea printre noi pentru a face prezenţa şi pentru a ne mai cârpi câte una dacă, la rândul nostru, aveam ochii prea cârpiţi de somn; apoi micul dejun, despre care abia la seminar am înţeles de ce este numit mic; patru ore de studiu în care lupta cu somnul era cel mai adesea pierdută; prânzul la care eram serviţi cu preparate culinare deosebite, aşa cum nu am mai mâncat niciunde (înţelegeţi, domniile voastre, ce vreţi!); cursurile; cina, de fapt, un al doilea mic dejun după care murmuram rugăciunea: „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, c-am mâncat şi tot mi-e foame…”; rugăciunea de seară şi apoi stingerea, la ora zece seara (de fapt, abia atunci ne trezeam şi noi la viaţă). Însă, elevii seminarişti, energici şi ingenioşi, suportând cu greu programul de cazarmă, reuşeam frecvent să spargem monotonia şi să ne creăm amintiri demne de vârsta adolescentină, de care eram atât de mândri. În cele ce urmează voi încerca să redau una dintre aceste amintiri, întâmplare care vă va edifica eventualele întrebări legate de lungimea actuală a podoabei mele capilare.

Aşa cum am arătat într-o postare anterioară, în camerele de cămin în care locuiam nu existau birouri şi scaune (de parcă ar fi avut loc!). Drept urmare, cele patru ore de studiu trebuiau petrecute în patul ce nu ne putea oferi decât poziţia culcat care, între noi fie vorba, nu putea fi prea favorabilă studiului. Aşadar, în 10-12 minute, aţipeam cu manualul sau cu caietul pe faţă. Aceasta despre care vă voi povesti era însă o săptămână deosebită; cea în care preot de serviciu era părintele diriginte. Sfinţa sa era cunoscut şi deloc apreciat pentru corecţiile fizice de care se folosea în scopul unei cât mai bune implementări a sistemului educaţional religios. Lui Wolfy, şeful de cameră, şi lui Valerică Trei Mânuţe le venise rândul să meargă la culesul strugurilor, în viile episcopiei de la Dobruşa, aşa că în cameră eram doar eu şi Motârcă, coleg cu duhul înţelepciunii, mai mare decât mine cu un an.

După câteva zeci de minute de încercări eşuate de a rămâne în poziţia şezut, cu manualul de limbi clasice în mână - materia dirigului -, în cele din urmă, epuizat, am aţipit. Probabil, după mai puţin de un minut, am tresărit alertat de cuvintele colegului: „Ostro, sări că vine Titircă!” (aşa îl alintam pe părintele diriginte, fost boxeur, după propriile spuse). Alarmă falsă, însă trebuia să găsim o metodă de a rămâne treji, pentru a nu-l forţa pe Titircă Inimă-Rea, ca tocmai pentru noi, să dea mănuşile de box jos din cui (una din expresiile patentate de sfinţia sa, dirigu’). Ideea care ne-a venit pe moment părea una genială: să jucăm şeptică - Doamne iartă-ne! -, dar să fim vigilenţi să nu fim prinşi în flagrant, cu delictul în mâini.

După câteva jocuri, excitat de faptul că aveam deja trei puncte luate şi încă doi asari în mână, uitasem complet că trebuie să îmi asigur spatele. Iar părintele Titircă se strecurase ca un pâlş, în spatele meu, acţiune trădată - din nefericire prea târziu - de expresia îngrozită, întipărită pe faţa lui Motârcă. Nu reuşisem să acoperim grămada de cărţi din mijlocul patului cu pătura, aşa cum ne propusesem, deci „alea iacta est”! Eram numai buni spre a fi aruncaţi în ringul de box, fără nici cea mai mică portiţă de salvare.

- Beeei, berbecilor, ce faceţi măi aici, jucaţi poker, îîî?

- Nu, părinte diriginte, noi îîî, îîî…

- Ostropele, mă prosteşti în faţă!? Domnule pedagog, daţi-mi, vă rog, o foarfecă să îi tund la zero!

Scăpasem de ring, însă, Doamne, trebuia să plătesc un preţ mult prea mare!

Vă mai amintiţi ce spuneam despre frizura mea, în postarea Ziua în care am început să fiu seminarist? Mândria mea cea mai mare, părul bălai cu cărare a la Nick Carter din Backstreet Boys era pe cale să se piardă. Nici măcar nu am mai avut timp să implor cu lacrimi sincere să fiu iertat, că foarfeca din mâinile lui Titircă îmi tăiase deja primele şuviţe, lungi de 7-8 centimetri, de deasupra frunţii arse toată vara de soare, pe câmpurile Romanaţiului. Mă simţeam precum Samson, cel secătuit de puteri, după ce a fost tuns de perfida Dalila. Diferenţa era că Titircă nu era chiar Dalila şi că, spre deosebire de aceasta şi de filisteni, Inimă-Rea a avut de grijă ca la interval de 2-3 luni - e adevărat, şi cu toată bunăvoinţa mea - să-mi reteze podoaba de pe ţeastă.

Revin la momentul în care dirigintele mi-a devenit şi hairstylist. După ce m-am tuns chilug, având, aşa cum spuneam, obrajii arşi de soare, pielea albă a capului îmi părea o cască de soldat nazist din cel de-al doilea răzbel. Iar de atunci, a trecut mai bine de un deceniu şi jumătate, timp în care am avut mai multe tentative de a-mi lăsa părul să crească. Însă, niciodată nu am mai reuşit să fiu, cu adevărat, Samson. La urma urmei, Titircă a fost primul specialist care, în urma analizei faciale pe care mi-a făcut-o, a constatat că părul lung nu mă avantaja, ci dimpotrivă! Drept dovadă, chiar şi astăzi ţin cont de brutala, dar preţioasa sfinţiei sale consiliere. Iar pe această cale îi mulţumesc şi pentru faptul că, în urma aceleiaşi analize faciale, nu a considerat că şi nasu-mi ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală plastică, aşa cum li s-a întâmplat altor colegi mai… cârni din fire. Uneori gândesc că, atunci când se vor organiza întâlnirile aniversare de la terminarea liceului, Titircă îmi va face surpriza să vină cu vreo foarfecă; cică i-aş fi dat suficiente motive şi întemeiate, după absolvirea liceului. Oricum, dacă aşa vor sta lucrurile, părintele diriginte va fi cu siguranţă dezamăgit, deoarece eu mă voi prezenta la fel ca în timpul seminarului…,  tuns chilug!

Senzaţia primului sărut

Înainte de a fi admis la seminar, mama îmi interzicea cu desăvârşire să merg cu sora şi cu fratele mai mari la discotecă. Spunea că discoteca ar fi fost frecventabilă numai şi numai de liceeni şi de alţii mai mari decât aceştia. A făcut totuşi o excepţie, cu vreo două săptămâni înainte de examenul de admitere la liceu. M-a abordat într-o sâmbătă după-amiaza - zi de baie pentru mai toţi osicenii de bun simţ -, spunându-mi: „Spală-te bine, că azi te las la discotecă! Vreau să vezi ce ai putea pierde dacă nu iei examenul la seminar”. În toiul pregătirilor pentru marele examen ce avea să vină, minunata veste m-a luat total pe nepregătite. Şi deşi a venit ca un duş rece, eu tot am considerat ca fiind absolut necesar să-mi spăl bine pletele bălaie - pe care le purtam a la Nick Carter - folosind în acest scop vreo două periniţe de şampon de urzică. Şi pentru că, slavă Domnului, spuma mi-a ajuns pentru toate membrele corpului, nu a mai fost nevoie să mă folosesc şi de săpunul de casă făcut din leşie şi din osânza porcului.

Prima discotecă ce şi-a deschis porţile pentru a mă primi nu a fost cea din localitatea unde îmi aveam rezidenţa, ci cea din Osica Mică, satul învecinat. Ca mai toate discotecile de ţară, din anii ’90, şi aceasta îşi desfăşura activitatea cultural-artistică în… căminul cultural. Singurul inconvenient al acestei locaţii, în special iarna, era drumul. Pe lângă faptul că trebuiau parcurşi vreo 5-6 km, mai aveam de trecut şi Olteţul, dar şi zăvoiul acestuia sau, în fine, boscheţii ce mai rămăseseră după defrişările din ’91-’92. Însă, revin la discoteca din Osica Mică, deoarece în preajma ei am avut parte de primul meu sărut. Cum s-a întâmplat şi căt de dulce a fost vă voi spune în cele ce urmează.

Evident că, având numai 14 ani, eu eram coinacul găştii ce-şi purta paşii sâmbătă noaptea spre discotecă. Şi pentru că le eram simpatic peste măsură, cei mari - Rangu, Fâcă şi Dolaru’ - s-au gândit că mi-ar prinde bine dacă mi-ar face botezul chiar din prima seară. În acest scop, seniorii găştii au stat de vorbă cu Lenuţa, profesoara neiniţiaţilor în arta amorului, o domniţă divorţată şi care trecuse binişor de 20 de ani. Apoi, în timp ce eu eram încântat la maxim de luminile emise de stroboscopul discotecii, aceştia mi-au prezentat-o pe cea care fusese ursită să-mi dea prima sărutare, cea despre care abia v-am spus, pe Lenuţa. Ca din senin, în boxe a început să se audă duios cântecelul Regelui Pop, „You are not alone”. Şi vorba aia: „Vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă!”, că Lenuţa s-a şi înfăşurat în jurul gâtului meu, fără ca măcar să apuc să o invit la dans. DJ-ul completa şi el cele ce aveau să urmeze: „Se face dedicaţie specială de la gaşca din Osica Mare, pentru Victor şi pentru prietena lui!”. Simţeam cum mi se urcase tot sângele în urechi. La una din aceste urechi supuse presiunii, drăgăstoasă nevoie mare, prietena îmi şoptea ca după dans să o invit la o plimbare, pe-afară. Apoi mi-a subliniat că acest gest ar trebui să vină din partea băiatului, dar că ea înţelegea nepriceperea mea şi se oferea să mă ajute să fac primii paşi în relaţia ce debutase sub patronajul prietenilor mei mai experimentaţi.

Zis şi făcut, la sfarşitul bluzului, am ieşit să luăm o gură de aer proaspăt. Cu inima gata să-mi sară din piept şi cu genunchii paradiţi de atâta tremurat, am invitat-o pe Lenuţa să ne aşezăm pe un cap de pod din preajma locaţiei artistic-culturale. Văzând Lenuţa că mi-au trebuit mai bine de 10 minute – timp în care nu am reuşit să leg o frază - până să-mi pun mâna peste umerii ei, m-a abordat din nou, la fel de drăgăstoasă: „Ştii, normal ar trebui ca băiatul să o sărute pe fată prima dată, dar dacă nu ai mai avut prietenă până acum, o să facem o excepţie”. Şi a făcut-o! Ei, am ajuns acolo unde şi domniile voastre doreaţi să ajung, la cum a fost. Păi cum să fie: în timp ce stomacul mi se ghemuia şi abia reuşeam să-mi stăpânesc icnetele din gât, Lenuţa îmi explora al dremi de insistent, cu glossa, fiecare colţişor al cavităţii bucale.

Când am reuşit să mă dezmeticesc şi să o opresc din acţiunea-i deloc ademenitoare, am invitat-o pe draga de Lenuţa să ne întoarcem rapid în discotecă. Ceea ce era de probat, probasem! Acolo, văzându-o cum le zâmbea cu subînţeles prietenilor ce mi-o prezentaseră, am crezut că totul a fost o farsă. Apoi, o perioadă – nu foarte lungă, e drept – am fost convins că fusesem păcălit şi că Lenuţa jucase doar un rol, acela de a-mi provoca dezgustul. Ce putea fi plăcut la un sărut dacă acesta se desfăşura în termenii şi în condiţiile pe care proaspăta prietenă abia mi le făcuse cunoscute!? De fapt, acesta a fost şi subiectul de discuţie la întoarcerea spre casă: eu încercam să-mi conving prietenii că le deconspirasem farsa, iar ei râdeau de mine de răsunau cioatele ce mai rămăseseră din zăvoi.