Adormirea şi Ridicarea la Cer a Maicii Domnului

Tot ceea ce cunoaştem despre ultimii ani din viaţa Sfintei Fecioare sau despre adormirea şi ridicarea sa la Cer aparţine tradiţiei sau scrierilor unor sfinţi părinţi precum: Simeon Metafrastul şi Maxim Mărturisitorul (abia pomenit în calendarul oriental, pe 13 august). O altă sursă a acestor evenimente este şi scrierea apocrifă din secolul al II-lea, Trecerea Maicii Domnului la cele veşnice. Din aceste surse, reiese că după Învierea şi Înălţarea Fiului său, Fecioara Maria a mai trăit câţiva ani în Ierusalim, în mijlocul comunităţii creştine, iar apoi, datorită unei prigoane îndreptată împotriva creştinilor, în deceniul al cincilea, s-a mutat împreună cu ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul, la Efes, în Asia Mică (în Turcia de astăzi).

Maica Domnului a rămas la Efes până când şi-a simţit aproape sfârşitul acestei vieţi, probabil în jurul vârstei de 60-70 de ani. Atunci, Maria s-a reîntors cu Ioan la Ierusalim, în casa unor rude, loc unde a şi adormit şi unde astăzi se înalţă biserica Adormirii Maicii Domnului. Sursele apocrife ne informează şi că Arhanghelul Gabriel a fost retrimis la Sfânta Fecioară, cu trei zile înainte de moarte, pentru a-i vesti apropierea acestui moment care, aşa cum deja am spus, fusese presimţit de Maria în Efes.

Deoarece în Palestina înmormântarea se face chiar în ziua morţii, Trupul Fecioarei a fost dus şi aşezat într-un mormânt din apropierea Grădinii Măslinilor, în Valea Cedronului. Deasupra acestui loc, în secolul al cincilea s-a construit o bazilică sub care, în 1972, în urma unor lucrări de restaurare, s-a găsit şi cripta mormântului, datat de arheologi ca aparţinând primului secol. Arheologii au mai constat şi faptul că în acea criptă a fost înmormântată o singură persoană şi că trupul acestei persoane nu a rămas pentru mult timp în mormânt. Referitor la ziua adormirii şi înmormântării Sfintei fecioare, Maxim Mărturisitorul scria:

„Şi iarăşi, toţi apostolii i-au însărcinat pe Petru şi Pavel să pună în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei şi îl umplea cu lacrimi. Atunci Petru şi Pavel n-au atins sfântul trup cu mâinile lor, ci au luat fâşiile ce atârnau ici-colo plini de evlavie şi hotărâre, şi aşa au ridicat fericitul trup din sicriu şi l-au aşezat în mormânt… Iar martori vrednici de crezare şi nemincinoşi ne-au înştiinţat şi acest lucru, şi el este vrednic de crezare şi sigur, că din adunarea sfinţilor apostoli la moartea Împărătesei unul dintre apostoli, prin voia proniei, n-a putut fi înştiinţat împreună cu ceilalţi… A treia zi însă a sosit şi apostolul acesta şi i-a găsit pe ceilalţi prieteni ai săi gata să cânte psalmi în faţa mormântului sfânt. A auzit şi el psalmodia dulce a îngerilor şi i-a rugat pe Sfinţii Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul mărit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor şi prin porunca Spiritului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul mărit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei.” (Naşterea, Viata şi Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieţi bizantine, S. Maxim Mărturisitorul, S. Simeon Metafrastul şi Monahul Epifanie)

Acest praznic este celebrat de toţi creştinii în aceeaşi zi, pe 15 august, el fiind cunoscut în Orient ca Adormirea Maicii Domnului, iar în Biserica Catolică, mai ales, ca Adormirea şi Înălţarea cu trupul la Cer a Maicii Domnului. Dogma Înălţării Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la Cer a fost definită la 1 noiembrie 1950 de către Papa Pius al XII-lea: “Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria, odată terminată călătoria vieţii sale pământeşti, a fost primită cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească” (Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus); după ce, cu un secol înainte, un alt Papă Pius (al IX-lea) definise dogma Neprihănitei Zămisliri, conform căreia, din prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de păcatul strămoşesc, a fost umplută şi de harul sfinţitor.

Civilizaţie urbană

Nu am mai scris de ceva vreme. Nu ştiu din ce motive, poate e plictisul verii sau poate plictisul oraşului. Şi despre ce-ar mai trebui să scriu? Poate, despre verdele crud din Cheile Latoriţei care ne-au răcorit duminica şi care contrastează agasant cu cojile de seminţe scuipate pe asfaltul în clocot din oraş. Gata, ştiu despre ce să scriu! E dimineaţă, mă îndrept către biserică şi o iau razna. (Avea dreptate rectorul când mă caracteriza ca fiind coleric; mare drepate avea!) Coji de seminţe şi câini. Haite de câini sălbăticiţi de betoanele cartierelor. Nu mă întrebaţi ce-i de făcut cu haitele de cotârle din oraş, că ar însemna să-mi pun în cap toate organizaţiile de protecţie a animalelor. Merg pe faleză şi sub tălpi îmi trosnesc cojile dungate de floarea-soarelui sau cele de dovleac. Din 20 în 20 de metri, bancă, coş de gunoi şi iar bancă. În jurul acestora, covoare de coji împletite parcă peste noapte de oameni opăriţi de bloc. Pungi aruncate şi peturi de cola. Coşurile de gunoi, bineînţeles, stau goale.

Poate din cauza dogorii, poate din cauza irascibilităţii, încep să fierb în propriu-mi suc. Îmi ridic capul în zare spre turla ascuţită a bisericii şi mârâitul unei căţele cu zgardă roşie mă avertizează să măresc pasul. Are ţâţele pline cu lapte, deci are şi pui. Înseamnă că îşi apără teritoriul. Nu mai este al omului, a devenit al ei. Păşesc cu grijă pe lângă căţea şi îmi amintesc de felicitările prietenilor care se bucurau că mă mut lângă faleza Oltului. Spuneau că, de acum, am unde să alerg şi că dacă nu voi reuşi să mai slăbesc, barem să-mi ţin sub control greutatea actuală. Am încercat de două-trei ori joggingul pe faleză, însă, aşa rotofei cum sunt, am avut impresia că doar le-am aţâţat javrelor apetitul. Fiind o pradă uşoară, am renunţat la jogging şi chiar e mai bine. Acum am o scuză plauzibilă că nu pot alerga.

Îmi continui drumul către biserică. După câţiva paşi, trec pe lângă un pechinez de apartament ce se răhăţeşte în mijlocul potecii. O fi constipat, că prea îi ies ochii din orbite. Doamna îl încurajează: Aşa mami, fă căcuţ… Bravo mami, acum hai acăsică! Fierb atât de tare că îmi ies aburi pe urechi. Îmi continui drumul peste preşul de coji de seminţe, printre pungi, peturi şi nelipsiţii răhăţei. Îmi mai aduc aminte şi de păţania unor prieteni care locuiesc la parter şi care şi-au găsit ghivecele cu flori pline cu resturi de mâncare aruncate de vecinii de mai sus. Iubitori de animale care, decât să-şi mişte oasele până la tomberonul dintre blocuri, preferă să azvârle resturile pe fereastră. Recompensa şi-o primesc în faţa blocului când vreo potaie vagabondă dă din coadă şi se aciuiează la picioarele lor când îi recunoaşte. Ce bucurie de nedescris! Câtă inteligenţă animalică! Ce suflete vibrânde!… Cât de lesne şi… cât de convenabil!

Mai am puţin şi dau în clocot, însă, din fericire, nu mai e mult până să ajung la răcoarea bisericuţei. Aici, o scurtă discuţie cu un domn, pe băncuţa din faţa bisericii şi din jurul căreia abia fuseseră măturate nelipsitele coji dungate. Domnul îmi spune că un oraş mizerabil şi plin de haite este un oraş necivilizat. Confirm. Intru în biserică şi, aşa cum e firesc, îmi găsesc tihna… Dar, ce mi-o fi venit mai înainte!?