Iubiţi-vă duşmanii!

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac... Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca VI, 31-36)

Câţi dintre noi nu rămân cu gura căscată citind textul evanghelic de mai sus? Câţi nu se zăpăcesc de-a dreptul puşi în faţa cuvintelor spuse răspicat în predica lui Hristos: “Iubiţi-i pe duşmanii voştri!”? Cum să-i iubim!? Indiferenţi faţă de ei şi de problemele pe care le au putem fi, dar să-i iubim? Nici chiar aşa! Şi de ce să o facem!? Ei sunt cei care ne calomniază şi ne fac rău ori de câte ori au ocazia; sau cei care ne-au luat din drepturile noastre de moştenitori; sau cei care ne-au părăsit după atâţia ani petrecuţi împreună; sau cei care nu gândesc asemenea nouă şi au alte viziuni politico-sociale etc. Pentru ce să-i iubim!?

Pentru Hristos! Pentru că asta ne cere El. Pentru că El ne-a oferit iertarea, chiar înainte ca noi să-i greşim. Pentru că El este primul care ne iartă şi, mai ales, primul care ne iubeşte, înainte ca noi măcar să-l fi cunoscut. Pentru că într-o lume în care conflictele şi războaiele mocnesc sau chiar sunt aprinse, singura cale de a reinstaura pacea devine iubirea duşmanilor. Tocmai la acest lucru ne cheamă evanghelia duminicii care vine: imitându-l pe Mântuitor, şi noi să fim primii care iubim şi primii care iertăm, atunci când ne aflăm în vreun conflict!

Şi totuşi, cum vom putea vreodată să întoarcem şi celălalt obraz, atunci când suntem pălmuiţi? Chiar şi Hristos, când a fost pălmuit de slujitorul arhiereului, a cerut socoteală: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan XVIII, 23). Cum să trecem peste astfel de ofense, mai ales atunci când ştim că iertarea adversarului nu înseamnă neapărat şi îndreptarea lui? Cum vom consimţi să-i dăm cămaşa de pe noi inamicului nostru de temut, însuşi celui care ne-a furat haina? Cum!?!

De data aceasta, pentru a putea răspunde, va trebui să ţinem seama de cine este vrăşmaşul nostru. În primul rând, dacă duşmanul nostru este cel pe care noi îl urâm, atunci nu-l vom putea ierta vreodată, dar nici nu suntem demni de a ne numi creştini. Dacă, în schimb, duşmanul este el cel care ne urăşte, atunci e o cu totul altă poveste. Este evident faptul că nu putem controla modul în care alte persoane ne privesc, însă putem controla modul în care le privim noi, modul în care ne comportăm noi cu acestea.

Experienţa ne-a învăţat că răzbunarea, ura sau justiţia umană nu pot fi remedii care să ne aducă pacea, niciodată! Şi pentru că tot este un subiect de actualitate, îi putem întreba pe foştii deţinuţi politici cum au reuşit să treacă peste suferinţele provocate de torţionarii temniţelor bolşevice. Răspunsul lor - al celor care au fost victimele schingiuirilor de neimaginat - nu va fi, nicidecum, răzbunarea sau pedeapsa, ci iertarea, iertarea şi iubirea. Căci adevăratul leac, singurul care ne poate transforma în „fiii Celui Preaînalt”, rămâne iubirea, chiar şi atunci când vine vorba de duşmani...

De fapt, cred că acesta este răspunsul celor care, contrar uzanţei, reuşesc încă să ne uimească iertându-şi duşmanii: iubirea şi milostivirea, pentru că şi Tatăl nostru este milostiv.

În timpul amânării… încă!

În fiecare seară ce precedă un nou termen de judecată, chiar şi după mai bine de cinci ani, acelaşi lucru: un trac enervant îmi întârzie somnul până dincolo de miezul nopţii. Noaptea trecută a fost la fel. Contrar aşteptărilor, în ziua judecăţii mă trezesc devreme, nerăbdător şi uşor… naiv. Oare, la fel de nerăbdător voi fi şi în Ziua Judecăţii (in the real Judgement Day)? Deşi sunt conştient că partea adversă îşi va atinge şi astăzi cu uşurinţă ţelul – acela de a obţine un alt termen, cât mai îndepărtat – încă mai sper la o decizie inopinată a completului de judecată. Aaa, că tot veni vorba de judecători, credeţi că e păcat grav dacă uneori mă rog să avem parte de un complet format din judecători atei? Cei creştini, creştini majoritari, mi-au demonstrat în anii trecuţi că nu se pot debarasa absolut deloc de partizanatul confesional. Dacă totuşi e păcat să îmi doresc judecători necredincioşi, sper ca acesta să fie doar un păcat venial.

Singur în maşină, în drum către Curtea de Apel din Piteşti, rememoram etapele procesului de retrocedare a bisericuţei greco-catolice din Brezoi. Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti, Înalta Curte, apoi, din nou, aceeaşi Curte de Apel. Iar până acum, nu ştiu ce a fost mai iritant: faptul că din hotărârea tribunalului vâlcean reieşea că orice locaţie sfinţită de BOR, devine bun imobil al acesteia (şi sincer, de la această hotărâre, nu am mai avut curajul să-l primesc pe preotul ortodox ca să-mi sfinţească apartamentul), sau faptul că Înalta Curte ne-a ţinut dosarul blocat timp de aproape doi ani, scuzându-se că noi nu constituim o prioritate pentru dânşii?

În Piteşti, aceleaşi străzi blocate de luni de zile şi aceeaşi problemă a locurilor de parcare. Ajung la uşa instituţiei. Blocată. Şi-au schimbat (pentru a câta oară?) locaţia. Îmi fac drum printre jurnaliştii care vânau un cadru cu Cioacă şi intru în sala de judecată la timp. La timp să văd satisfacţia întipărită pe faţa reprezentantului Arhiepiscopiei Râmnicului. Ştrengarul obţinuse, aşa cum era de aşteptat, o nouă amânare! Dănuţ, apărătorul nostru încearcă să-i convingă pe cei trei judecători că o nouă amânare este lipsită de temei. În zadar! Frustrarea-mi se mai micşorează o ţârică când reuşim să obţinem noul termen peste trei săptămâni, nu peste şase, aşa cum dorise iniţial completul. Ies din sală cu capul plecat, am lăsat cu mult timp în urmă aroganţa întemeiată pe veridicitatea documentelor depuse de noi la dosar. Şi totuşi, am învăţat ceva în tot acest timp petrecut prin sălile de judecată: accept din ce în ce mai voios să gust umilinţa. Oare cui să-i mulţumesc pentru aceasta?

Fiecare an scurs de la începutul acţiunii noastre îmi conturează din ce în ce mai bine ce înseamnă cu adevărat zicala: să mori cu dreptatea în mână. Şi aici nu mă refer la înţelesul propriu, la acela că o parte dintre cei care au muncit la ridicarea bisericuţei dispar treptat dintre noi, fără a mai apuca să participe la vreun hram, de Sfântul Gheorghe; ci la un alt înţes. La cel predat nouă de Fericitul Vladimir Ghika şi de ceilalţi mărturisitori şi martiri ai Bisericii, şi anume că este mai fericit să mori cu dreptatea în mână, decât să trăieşti cu nedreptatea! Iar timpul, acest premiu pe care credeţi că l-aţi câştigat astăzi, domnilor din partida adversă, mai are şi o calitate teologică - aceea de a fi… relativ!

"Rugăciune când pleacă copilul să înveţe carte"

Nu am mai scris de ceva vreme, nu? Asta însemnează că am avut ceva de lucru în ultimul timp. Păi, desigur, că am avut: zile minunate petrecute cu nepoţii, înainte ca aceştia să se întoarcă în Italia la şcoală, pelerinajul cu ocazia beatificării Monseniorului şi unde mai pui că a început sezonul nunţilor cu tot cu catehezele aferente. Poate că totuşi, aş fi avut timp şi pentru acest jurnal, însă, nu puteam refuza nici invitaţiile prietenilor de a ne petrece în natură timpul liber şi puţin – pe malul Latoriţei sau prin grădini diverse. Dar acum, când Pedeapsa macului cântată de Maestru nu mai e însoţită de arşiţa verii, inevitabil am intrat în toamnă.

Aceste ultime dimineţi, mai revene decât m-aş fi aşteptat, îmi amintesc de începutul anilor şcolari din trecut. Nu vă aşteptaţi ca aici să găsiţi vreuna din confesiunile mele din liceu, nicidecum! Pentru că a mai rămas puţin timp până când clopoţelul va zbârnâi din nou, duminica viitoare, la sfârşitul Sfintei Liturghii, îi vom invita pe elevi ca peste o săptămână, înainte de a intra în clasele şcolii, să vină la biserică şi să participe la rugăciunea începutului de an şcolar, ori, cum o mai numeşte Euhologhionul (Molitfelnicul) din 1940, Rugăciune când pleacă copilul să înveţe carte:

„Dumnezeule, Dumnezeul nostru, cel ce cu chipul tău ne-ai cinstit pe noi oamenii şi ne-ai îmbrăcat cu voinţă de sine stătătoare, cel ce la înjumătăţirea praznicului, intrând în biserică, i-ai învăţat pe oameni, încât se mirau mulţimile şi ziceau: De unde ştie acesta scripturile, fără să fi învăţat? Cel ce şi prin gura lui David ne-ai chemai, zicând: Veniţi fiilor, luminaţi-vă, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa! Cel ce i-ai dat înţelepciune lui Solomon, Dumnezeule al tuturor, Cuvinte atotstăpânitorule, deschide sufletul şi inima, gura şi mintea servului tău (numele elevului) ca să priceapă şi să înveţe şi să facă voia ta; şi-l scapă de toată ispita diabolică, păzindu-l în toate zilele vieţii lui şi făcându-l să sporească pururi în poruncile tale; cu rugăciunile preacuratei Maicii tale şi ale tuturor sfinţilor tăi!”

N.B.: Mai târziu vom reveni, probabil, pentru a discuta despre „ispita diabolică” cu care se confruntă elevii în prezent, mai ales cei din licee; ce părere aveţi despre aceasta?