Istoricul Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea

Înaintea fatidicului an 1948, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU) nu a avut parohii doar în Transilvania, ci şi în Vechiul Regat. Aşadar prezenţa credincioşilor uniţi la Sud de Carpaţii Meridionali, după căderea regimului comunist, nu ar trebui să fie deloc un fapt ieşit din comun. La fel de adevărat este şi faptul că, după reintrarea în legalitate a BRU, în anul 1990, aceasta şi-a reluat rolul de promovare a valorilor creştin-naţionale în toate localităţile în care credincioşii uniţi au cerut sprijinul ierarhilor pentru înfiinţarea de noi parohii.

La fel s-a întâmplat şi în Râmnicu Vâlcea, acolo unde se afla un grup compact de greco-catolici proveniţi fie din Transilvania (detaşaţi pentru a lucra la combinatul chimic, spre exemplu), fie din Brezoi, localitate în care până în 1948 funcţionase o parohie înfiinţată de ardelenii care veniseră să lucreze la fabrica de cherestea. Toţi aceştia (în jur de 40 de persoane), trecând peste piedicile inerente puse de o democraţie încă imatură, au reuşit ca în seara zilei de 6 iulie 2001 să semneze actul de formare al parohiei din Râmnicu Vâlcea.

Din acel moment, preotul paroh Marian Stoicănescu împreună cu credincioşii parohiei au început o muncă titanică care avea ca scop nu atât zidirea unei biserici parohiale, cât mai ales edificarea şi consolidarea bisericii din sufletele creştinilor. Astfel, pas cu pas, după procurarea obiectelor, a cărţilor de cult, sau a veşmintelor bisericeşti, la 15 august 2001, în biserica romano-catolică Sfântul Anton, a fost celebrată prima Sfântă Liturghie a comunităţii greco-catolice din Râmnicu Vâlcea. De altfel, sărbătoarea Adormirii şi Înălţării cu Trupul şi cu Sufletul la Cer a Maicii Domnului a devenit hramul principal al parohiei. Până la 1 octombrie 2006, toate celebrările liturgice ale comunităţii nou înfiinţate s-au ţinut în biserica parohiei romano-catolice din oraş.

O altă dată de referinţă în viaţa parohiei noastre este 22 mai 2005, dată la care a fost sfinţit locul şi pusă piatra de temelie a viitoarei biserici parohiale ce urma să o aibă ca protectoare şi hram secundar pe cea sărbătorită în această zi, Sfânta Rita din Cascia. La eveniment au participat PF Sa Cardinal Lucian, arhiepiscopul BRU şi PS Sa Damian, episcop auxiliar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, însoţiţi, bineînţeles, de un grup numeros de preoţi şi creştini de diferite confesiuni.

Chiar dacă acele timpuri par a se fi petrecut cu mult timp în urmă, considerăm ca fiind oportun să amintim, dintre multele încercări trăite de comunitatea românilor uniţi din Râmnic, refuzul repetat al autorităţilor locale de a ne aproba cererea de cumpărare a terenului atât de necesar pentru a putea ridica zidurile bisericii parohiale. Spre mărirea lui Dumnezeu însă, toate aceste obstacole au putut fi depăşite şi astfel, la 1 octombrie 2006, am avut cu toţii bucuria imensă de a participa la sfinţirea bisericii Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea, bisericuţă ce poartă două hramuri: „Adormirea şi Înălţarea cu Trupul şi cu Sufletul la Cer a Preacuratei Fecioare Maria” şi „Sfânta Rita din Cascia”. Arhiereii prezenţi la acest unic eveniment în viaţa unei comunităţi creştine au fost: PF Sa Lucian Cardinal Mureşan, PS Sa Virgil Bercea şi PS Sa Cornel Damian, însoţiţi de alţi zeci de preoţi şi de sute de credincioşi vâlceni şi nu numai. Începând cu acest eveniment, biserica adăposteşte într-un relicvar (în partea stângă, aproape de iconostas) un fragment de material textil din veşmântul Sfintei Rita adus de la Cascia (Italia).

Ne aflăm astăzi la mai bine de un deceniu de la înfiinţarea parohiei noastre, timp în care ne-am bucurat de o serie de evenimente extraordinare pe care le-am putut trăi la Râmnic. Astfel, putem aminti repetatele vizite arhiereşti ale PF Sale Lucian Cardinal Mureşan, ale PS Sale Mihai Frăţilă şi ale altor prelaţi catolici, de cele două hirotoniri găzduite de parohie, de organizarea Întâlnirii Arhidiecezane a Tinerilor Greco-Catolici în zilele 1-2 mai 2009, dar mai ales, de primirea relicvarului cu moaştele Sfintei Rita în august 2011 şi în aceeaşi lună din 2012.

Credem că este necesar să descriem în câteva rânduri şi biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea. Aceasta nu iese în evidenţă prin dimensiunile sale (lungime - 19 metri, lăţime şi înălţime – 9 metri), ci, mai degrabă, prin simplicitatea, naturaleţea, eleganţa şi intimitatea stilului său arhitectonic de tip navă (corabie), specific Transilvaniei. Drept elemente care se disting în această bisericuţă, menţionăm ferestrele pictate cu reprezentări ale unor sfinţi care fac parte din ambele tradiţii ale Bisericii (bizantină şi latină) şi, mai ales, iconostasul format din cele două icoane împărăteşti şi din alte două icoane reprezentând hramurile, iconostas ce a fost realizat din fier forjat de culoare aurie patinată şi sticlă pictată.

Înălţarea Sfintei Cruci, aspecte istorice

Deşi este una dintre cele mai vechi sărbători al creştinismului (început de secol IV), semnificaţia istorică a Înălţării Sfintei Cruci este puţin cunoscută de creştini. Ea evocă două momente referitoare la lemnul Sfintei Cruci pe care a pătimit Hristos: descoperirea Crucii Sfinte de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin şi aşezarea acesteia în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, biserică sfinţită la 14 septembrie, iar cel de-al doilea fiind readucerea Sfintei Cruci în biserica Sfântului Mormânt de împăratul Heracluis în anul 629 (după ce în anul 614 fusese luată de perşii care cuceriseră Ierusalimul).

Voi reda în cele ce urmează un scurt istoric al faptelor menţionate mai sus. După răstignirea lui Isus, temându-se ca nu cumva iudeo-creştinii să-şi dezvolte cultul şi să ajungă să venereze Sfânta Cruce, evreii au hotărât ca aceasta să fie îngropată alături de crucile celor doi tâlhari. Fără să realizeze acest fapt, de fapt ei au salvat lemnul Crucii de la distrugerea la care probabil ar fi putut fi expusă în anul 70, atunci când Titus a ocupat şi nimicit Ierusalimul.

În urma săpăturilor iniţiate şi conduse chiar de ea în anul 326, Sfânta Elena a descoperit cele trei cruci şi piroanele care-i străpunseseră picioarele şi palmele Mântuitorului. Pentru a putea fi identificată crucea lui Isus, Macarie, patriarhul Ierusalimului a cerut ca cele trei cruci descoperite să atingă pe rând corpul unei bolnave în agonie, cu credinţa că la atingerea Crucii Mântuitorului bolnava se va vindeca, fapt care s-a şi întâmplat.

Crucea Sfântă a început să fie venerată de creştini încă de la descoperire. Însă sărbătoarea propriu-zisă îşi are începutul în anul 335, la 14 septembrie, atunci când patriarhul Macarie a ridicat un amvon pe care a aşezat Crucea, pentru ca aceasta să fie văzută şi venerată de toţi creştinii adunaţi la sfinţirea bisericii Sfântului Mormânt. În amintirea acelui eveniment, şi în zilele noastre, la 14 septembrie, preoţii expun o cruce spre a fi adorată pe un amvon, în mijlocul bisericilor.

Cel de-al doilea moment la care făceam referire s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către împăratul persan Cosroes, în 614. După cucerire, perşii au luat ca pradă de război şi racla de argint în care se afla lemnul Crucii. Heraclius, împăratul bizantin din Constantinopol (Istanbulul actual), a reuşit, după moartea lui Cosroes, să facă o înţelegere cu noul împărat al perşilor, aceasta constând în returnarea Sfintei Cruci, dimpreună cu eliberarea prizonierilor deportaţi în 614.

Astfel, în 14 septembrie 629, racla s-a întors la Ierusalim unde a fost întâmpinată de împărat, de patriarhul Ierusalimului şi de mulţimea creştinilor bucuroşi să fie martori ai acestui eveniment. Sfânta Cruce a fost reintrodusă în biserica Sfântului Mormânt de către împăratul Heraclius şi reaşezată la locul ei de către patriarhul Zaharia. Începând cu această perioadă creştinii din întreaga lume sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci, crucea devenind rapid şi simbolul creştinismului.

Probabil că acum vă întrebaţi (justificat de altminteri) ce s-a întâmplat cu lemnul Crucii. După căderea Constantinopolului şi, deci, a Imperiului Bizantin sub turci (1453) Sfânta Cruce a fost împărţită pentru a nu se mai pierde în totalitate. Cele mai mari fragmente din lemnul acesteia se găsesc astăzi în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, la Istanbul, la Athos, la Veneţia; dar fragmente ale acesteia se mai află şi în Franţa, Germania sau Spania.

Poate părea bizar să vorbim de această sărbătoare a Crucii, deoarece cruce înseamnă patimă, durere, chiar moarte. Crucea era instrument de tortură destinat celor condamnaţi la moarte. După răstignirea Mântuitorului însă, aceasta a devenit simbolul creştinismului şi obiect de adorare şi de cult. Adorând Crucea şi celebrând această sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, de fapt îl preamărim pe cel care, după cum spunea Sfântul Pavel: „s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce”. Este posibil ca un instrument de tortură să devină obiect de cult şi să fie şi venerat? Păi, iată că acest lucru s-a întâmplat! Însă, cu siguranţă, nu lemnul Crucii Sfinte este cel care ne-a mântuit, ci ascultarea lui Hristos (cel care a sfinţit acest lemn prin înălţarea sa pe el) faţă de Tatăl.

Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Mama lui Dumnezeu

Naşterea Sfintei Fecioare Maria, conform anului liturgic bizantin (care începe la 1 septembrie), este prima dintre cele 12 mari sărbători ale Bisericii (Praznicele Împărăteşti). Acest fapt nu este deloc întâmplător, dacă luăm în considerare faptul că astfel a fost început drumul salvării, al mântuirii noastre: Dumnezeu a ales-o pe Sfânta Fecioară ca mamă a Mântuitorului.

Această sărbătoare este cunoscută datorită unor scrieri numite apocrife din secolul al II-lea, scrieri care nu au intrat în canonul biblic. Cea mai importantă dintre acestea este o lucrare iudeo-creştină numită Protoevanghelia lui Iacov. Conform acesteia, părinţii Mariei se numeau Ioachim (urmaş al regelui David) şi Ana (din familia preoţească a lui Aron). Aşadar, la fel cum precizaseră şi profeţii Vechiului Testament, Isus Hristos avea o dublă descendenţă: preoţească şi împărătească.

Pentru că erau sterili, Ioachim şi Ana erau ironizaţi şi chiar batjocoriţi, în acele vremuri lipsa urmaşilor fiind considerată un blestem divin (diametral opusă uzanţei actuale în care naşterea mai multor copii pare un blestem!). Chiar şi marele preot al templului din Ierusalim i-a numit blestemaţi şi le-a refuzat jertfa în mod public. Întristaţi de acest eveniment, cei doi s-au întors la casa lor şi au hotărât împreună ca fiecare să postească şi să se roage pentru a primi binecuvântarea naşterii unui copil.

Sfântul arhanghel Gabriel i-a înştiinţat pe fiecare dintre cei doi că în urma rugăciunilor şi a postului lor vor primi binecuvântarea dorită. Maria a fost aşadar rodul rugăciunilor părinţilor săi, expresie a îndurării lui Dumnezeu. Trebuie remarcat şi faptul că spre deosebire de mamele sterpe din Anticul Testament care au născut băieţi (Sara, Rahila – mama lui Samson, Elisabeta – mama Botezătorului), Ana este singura care în urma intervenţiei divine a dat naştere unei fetiţe, Maria, cea care la rândul ei va deveni mama lui Dumnezeu, dar şi a noastră, a tuturor.

Ceea ce doresc să mai afirm este faptul că la naşterea Mariei nu s-a întâmplat vreun lucru senzaţional sau ieşit din comun. Naşterea Maicii Sfinte a fost un moment natural care nu a ieşit cu nimic în evidenţă, excepţie făcând poate doar vârsta foarte înaintată a părinţilor săi. Chiar dacă toţi iudeii aşteptau cu nerăbdare naşterea celei care avea să fie mamă a lui Mesia, distraşi de grijile lumii de atunci, aceştia nu au putut să recunoască miracolul pe care Dumnezeu li-l făcuse. Dacă dorim să o imităm pe mama noastră din ceruri, suntem datori şi noi să nu ne lăsăm distraşi de zgomotul lumii şi, precum odinioară Fecioara, să învăţăm să distingem vocea lui Dumnezeu prezentă continuu în viaţa noastră. Aceasta o putem face uşor dacă reuşim să observăm intervenţia divină (supranaturală) în toate lucrurile aparent mici care ni se întâmplă zilnic: de la deşteptarea pentru a începe o nouă zi, până la suferinţele sau bucuriile trăite, oricât de nesemnificative ni s-ar părea că sunt.