În postarea precedentă am amintit - vag, este adevărat - despre egala
demnitate a femeii şi a bărbatului. De multe ori însă această demnitate egală,
greşit aplicată, face ca cei mai mici din familie, copiii, să sufere cel mai
mult. Cum? În ultimii ani s-a dedus - în mod eronat - că onoarea sau demnitatea
femeii derivă mai mult din jobul profesat decât din activitatea familială.
Chiar feministele susţin cu convingere că o femeie cu o carieră de succes este
modelul preferat uneia casnice. Personal, admir ambele cazuri. Însă, mă
consider un fan declarat al doamnelor care, chiar dacă sunt epuizate după
efortul depus (acasă sau la serviciu), îşi găsesc şi dedică suficient timp
educaţiei sănătoase a copiilor.
Obligaţia ambilor soţi de a fi educatori derivă din vocaţia lor de a
participa la opera creatoare a lui Dumnezeu. Aşadar, deoarece din iubire şi
pentru iubire părinţii au adus pe lume o nouă făptură, tot ei sunt datori să se
îngrijească de creşterea şi de dezvoltarea acesteia. Părinţii sunt (sau cel
puţin aşa ar trebui să se pretindă) primii şi principalii educatori. Cunosc
cazuri în care funcţia educativă a doar unuia dintre soţi, atunci când a
lipsit, a fost înlocuită cu mare dificultate. Putem concluziona, fără să greşim,
că educaţia părintească este inalienabilă şi nici nu poate fi înlocuită. Chiar
dacă vorbim despre simpaticii bunici, despre alte rude, sau chiar despre
exoticele bone indoneziene, nimeni şi nimic nu poate înlocui iubirea maternă şi
paternă.
Ar mai trebui spus şi că educaţia familială nu înseamnă compensarea
absenţei din viaţa copilului cu cumpărarea telefoanelor inteligente sau a
tabletelor PC de ultimă generaţie. În special astăzi - când consumismul a devenit
religie pentru mulţi oameni -, copiii trebuie să crească într-o libertate justă
faţă de bunurile materiale. Dacă nu-i
vom învăţa pe copii că omul este mai preţios prin ceea ce este, decât prin
ceea ce are; să nu ne mai mirăm când vom afla că şi-au ales modele dintre
personajele mondene ale căror nume se cer a fi scrise cu iniţiale mici.
Oricât de multe şi de diverse modele ne sunt propuse de formatorii (sau, în
fine, fărâmătorii) de idei – fie ei:
cătălini, mădălini sau capatoşi -, familia este şi trebuie să rămână prima şi
fundamentala şcoală a societăţii şi a sociabilităţii.
Exemplul nostru, fermitatea şi corectitudinea gândirii şi a faptelor
noastre, rugăciunea făcută în familie (cel puţin la mesele comune) sunt lecţii
de viaţă pentru cei care ne urmează. Dacă, în schimb, noi suntem cei care le
facilităm vizionarea sau chiar le oferim copiilor jocuri şi filme violente
între pereţii computerelor şi ai televizoarelor sau, mai rău, între zidurile
propriilor cămine; atunci să nici nu fim surprinşi când vom realiza că am
instruit umanoizi goliţi de pace şi de spirit.