Duminică, în bisericile de rit bizantin, s-a citit Evanghelia vindecării
celor 10 leproşi; cea în care majoritatea leproşilor însănătoşiţi – 9 din 10 –
nu s-au mai întors ca să-i mulţumească Domnului pentru minunea vindecării lor. Spuneam
cu altă ocazie că unul dintre motivele pentru care cei nouă nu s-au întors să-i
mulţumească Domnului, ar putea fi şi faptul că erau preocupaţi mai degrabă de
împlinirea dispoziţiilor religioase, a canoanelor, decât de Isus. Erau atât de
nerăbdători să primească din mâna preoţilor documentul care să le ateste
vindecarea, încât uitaseră de datoria de bun simţ elementar pe care o aveau,
aceea de a mulţumi binefăcătorului lor. Şi neaflându-se sub lege, adică nefiind supus
prescripţiilor religioase ale evreilor, poate că tocmai de aceea samariteanul a
fost singurul care s-a întors să-i mulţumească Domnului. Apoi, prezenţa lui în
mijlocul „aleşilor” probabil că le-ar fi cauzat acestora neplăceri. Cum puteau
ei să se înfăţişeze în faţa preoţilor alături de un străin de credinţă!?!
Mai spuneam şi că suferinţa îi uneşte pe oameni şi că înlătură
prejudecăţile dintre ei. Cât timp au fost bolnavi, evreii au putut să
convieţuiască cu samariteanul. Când însă s-au văzut vindecaţi, nu s-a mai
putut! Iar acest fapt ne duce cu gândul şi la preoţii ortodocşi, la cei
catolici dar şi la pastorii protestanţi care, în temniţele bolşevice, împărţind
aceeaşi suferinţă, au putut să se roage împreună. Astăzi, însă, când preoţii
sunt în libertate, nu o mai pot face, deoarece canoanele religiei interzic rugăciunile
interconfesionale! Spre exemplu, acum vreo 10 ani, ne puteam ruga cu preoţii şi
cu creştinii ortodocşi pentru unitate şi în Râmnic, dar apoi s-au dat nişte „canoane”
care să înterzică acest lucru şi a rămas să ne întâlnim şi să ne rugăm numai
noi, preoţii şi credincioşii catolici. Şi, probabil, foarte puţini
creştini-ortodocşi scăpaţi din supraveghere. Iată, aşadar, chiar şi religia
poate să-l despartă pe om de Dumnezeu!
Pentru a depăşi această situaţie, poate că ar fi util să ne reamintim de începuturile Bisericii. Ce le cerea Mântuitorul ucenicilor săi, cei care aveau să devină şi
primi creştini? Să îşi iubească mai puţin propria viaţă şi propriile
convingeri, să se abandoneze şi, mai ales, să caute să facă voia Tatălui Ceresc
şi nu voia personală. Mai mult, simţind pericolul dezbinării – atunci când
printre apostoli s-a iscat zânzania care dintre ei să fie mai mare –, Isus s-a
rugat: „Tată Sfânt, păstrează-i pe cei pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca
și noi” (Ioan XVII, 11). Dar, din nefericire, aceasta nu s-a păstrat prea mult
timp după înălţarea Domnului la Cer, deoarece au început bătăliile dintre
creştini. Aşadar, în loc să se roage pentru unitatea lor, conform voinţei lui
Hristos – al cărui nume creştinii îl poartă şi se mândresc cu el – „ucenicii” au
început să irosească timp şi energie în disputele teologice. Astfel au început
să se ia la trântă pentru te miri ce: pentru expresii şi formule de doctrină,
pentru setea de glorie, pentru partizanatul politic, chiar şi pentru drojdia
din prescuri!
Iată, preabuni cititori, cum au început să apară tot felul de biserici şi
de bisericuţe care, pentru supremaţie, au purtat şi încă poartă războaie locale,
regionale, naţionale, internaţionale, globale ş.a.m.d. Este
adevărat că uneori se mai organizează diverse întâlniri interconfesionale – cum
este şi această octavă de rugăciune pentru unitatea creştinilor –, dar după
acestea, ne întoarcem cu toţii în propriile biserici sau catedrale şi ne vedem
în continuare de canoanele noastre atât de dragi. Ne consolăm cu ideea că dacă
tot nu se poate să ne unim aici, pe Pământ, dac-o fi să fie, într-o bună zi, să
ne unim barem în Cer.
Însă lucrurile nu trebuie să rămână aşa. Începând chiar de astăzi, putem şi
noi să învăţăm să ne rugăm unii pentru alţii, aşa cum făceau primii creştini: evrei
pentru duşmanii romani sau pentru greci şi invers sau sclavi pentru stăpâni şi
invers. Putem să ne tolerăm, să ne iertăm şi să renunţăm mai uşor la propriile opinii.
Putem să ne abandonăm cu totul lui Dumnezeu şi să ne iubim mai puţin pe noi
înşine. Putem să încetăm să mai facem voia noastră şi, precum am învăţat în Rugăciunea
Domnească, să căutăm să împlinim voia Tatălui Ceresc, ai cărei fii suntem toţi
prin botezul în numele Sfintei Treimi, prin credinţă şi prin har.
Şi să nu care cumva să ne amăgim crezând că Isus ar sta în ceruri şi
privindu-ne ar putea spune: „Ostropel este preferatul meu, pentru că este
catolic” sau „X e preferatul meu, pentru că e ortodox” sau mai ştiu eu ce
confesiune am avea. Biserica lui Hristos este deja una, iar noi nu trebuie să
aşteptăm consensul liderilor religioşi ai lumii, pentru a crede acest lucru. Pentru
că unitatea adevărată este posibilă și în timpul nostru – la fel ca în timpul
bisericii primare – atâta timp cât suntem conştienţi că toţi creştinii,
indiferent de confesiune, sunt membre importante ale trupului unei singure Biserici
al cărei singur cap este Hristos însuşi. Amin!
