Arestarea şi primele încercări de „convertire” a episcopilor români uniţi

Este o certitudine faptul că episcopii uniţi au realizat în toamna anului 1948 că arestarea lor este iminentă. Vasile Aftenie declara în iarna anului 1948 că temniţele şi lagărele guvernului comunist nu îi sperie pe greco-catolici ci, „îi antrenează în lupta contra regimului”. Astfel, episcopii şi-au avertizat credincioşii de faptul că semnarea listelor de adeziune la alt cult ar fi un păcat contra Spiritului Sfânt şi au încercat să dea instrucţiuni care să permită o supravieţuire a Bisericii în catacombe. În acest sens ei au desemnat succesori, de exemplu, la Lugoj, locţiitor al episcopului fusese desemnat vicarul general Ioan Ploscaru. Mai toţi episcopii greco-catolici au fost arestaţi noaptea, între 28-29 octombrie 1948, adică imediat după publicarea în presă a răspunsului dat de guvernul român la nota din 2 octombrie a Vaticanului. Ştirea arestării episcopilor uniţi a ajuns şi la diferite medii ortodoxe, D. Veştemeanu, consilier în Ministerul Cultelor, aflase de arestarea lui Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Tit-Liviu Chinezu, protopopul greco-catolic de Bucureşti, în seara zilei de 29 octombrie.

Imediat după arestarea episcopilor a urmat preluarea catedralelor şi a reşedinţelor episcopale. A urmat apoi preluarea locaşurilor de cult greco-catolice, dar şi a unor biserici care aparţineau cultului latin.

Acţiunea brutală de desfiinţare a BRU se va legifera la 1 decembrie 1948 prin Decretul nr. 358 care preciza: „ca urmare a revenirii la cultul ortodox român a comunităţilor locale ale cultului greco-catolic şi în conformitate cu art. I al Decretului nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale ale acestui cult (mitropolie, episcopii, capitluri, fundaţii, asociaţii precum şi orice alte instituţii şi organizaţii de orice altă natură sau nume ar fi) încetează de a mai exista”.

Pentru a desfiinţa BRU, puterea politică s-a folosit de metode barbare pentru a constrânge şi a şantaja. Episcopii nu trebuiau numai alungaţi, ci şi izolaţi şi exterminaţi. Această soartă nu o vor avea numai ei, ci şi întreaga instituţie pe care o reprezentau. Credincioşii uniţi au fost socotiţi o turmă gata să primească, cu uşurinţă, alţi păstori. S-a vorbit şi chiar s-a hotărât în numele lor: la Cluj, la Bucureşti şi la Alba Iulia. În numele unei false reuniri, s-au încălcat legi omeneşti dar şi legi ale iubirii creştine. Ierarhii Bisericii Unite împreună cu o parte din elita acestei instituţii (canonici, protopopi, profesori etc.) au început să fie purtaţi prin celulele poliţiilor care i-au arestat, pentru ca în final, să ajungă cu toţii în închisoarea din subsolul Ministerului de Interne. De la început au fost supuşi unui sever regim de detenţie, dar constrângerile, ameninţările, pedepsele aplicate şi practicate în toate închisorile comuniste nu i-au putut face pe aceştia să îşi vândă credinţa pentru nici un preţ.

O problemă stringentă cu care s-au confruntat conducerea BOR şi autorităţile statului a fost statornicia în credinţă a episcopilor uniţi, statornicie care genera şi o mai puternică rezistenţă a clerului unit clandestin sau chiar retractări ale preoţilor ce iniţial aderaseră la ortodoxie. După arestare, episcopatul greco-catolic a fost transferat la vila Patriarhiei Române din comuna Dragoslavele, deoarece oficialităţile încă mai sperau în convertirea a măcar unuia dintre episcopi. Canonicii şi preoţii uniţi cu funcţii importante au fost şi ei arestaţi şi aduşi la mănăstirea Neamţ. În perioada 13-15 noiembrie 1948, patriarhul Justinian se afla la Dragoslavele pentru a încerca să-i convingă pe ierarhi de necesitatea revenirii lor la ortodoxie. Deoarece tentativa patriarhului a eşuat, acesta şi-a mai încercat încă o dată norocul, printr-o altă vizită. În această a doua vizită la Dragoslavele, patriarhul a fost însoţit şi de arhimandritul Teoctist Arăpaşu. În urma discuţiilor, Justinian i-a lăsat pe arhiereii uniţi să înţeleagă că „s-ar putea să li se intenteze proces sau să fie mutaţi în altă parte, unde ar avea de suportat un tratament mai rău”, fapt care ar fi dus la un schimb dur de replici între patriarh şi episcopul Vasile Aftenie care i-ar fi zis primului: „piei de la mine, satano!”.

Bineînţeles, comentatorii greco-catolici au judecat foarte aspru participarea ierarhiei ortodoxe la drama Bisericii Unite, comparând împărţirea bunurilor sale, după desfiinţare, între BOR şi stat cu episodul biblic al împărţirii de către ostaşii romani a hainelor Mântuitorului, după crucificare. Chiar din toamna anului 1948 au apărut condamnări vehemente la adresa Bisericii Ortodoxe şi a autorităţilor statului, referitoare la drama Bisericii Romane Unite cu Roma, greco-catolică. Spre exemplu, într-un manifest semnat de comitetul provizoriu de conducere al PNŢ (din clandestinitate) se spunea: „Astăzi, Biserica Română Unită trebuie să dispară. Aşa a hotărât guvernul comunist şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române. Au fost confiscate de stat (bisericile, n.a.), a început procesul de lichidare a întregei Biserici Unite. E cea mai monstruoasă crimă împotriva Biserici noastre, a drepturilor şi aspiraţiunilor noastre naţionale. Călăii sunt, pe lângă guvernanţii comunişti, spre durerea noastră: patriarhul Justinian, mitropolitul Nicolae Bălan […], deveniţi cu toţii instrumente docile şi conştiincioase ale Partidului Comunist”.

Surse:

● Marcu, Vasile, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente şi mărturii, Editura Crater, Bucureşti, 1997

● Moisin, Anton, Episcopul român unit Vasile Aftenie, Partea întâi, Editura Imago, Sibiu, 2001

● Ploscaru, Ioan, Lanţuri şi teroare, Editura Signata, Timişoara, 1993

● Vasile, Cristian, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii, Editura Polirom, Bucureşti, 2003

● Vasile, Cristian, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Sfinţilor Grigorie Decapolitul şi Ioan de Capistrano rugaţi-vă pentru noi!

Printre diverşii istorici italieni care au studiat viaţa Sfântului Ioan de Capistrano (sărbătorit astăzi de Biserica Apuseana), se zvoneşte că trupul sfântului s-ar afla, ghiciţi unde, tocmai în biserica Mănăstirii Bistriţa din judeţul Vâlcea (aceeaşi mănăstire în care au fost „găzduite” măicuţele greco-catolice după fatidicul an 1948). Sfântul Ioan s-a născut în Capestrano, un sat din Abruzzi (Italia). Din tumultoasa-i viaţă de călugăr franciscan, amintesc doar aportul pe care Ioan l-a avut în bătălia de la Belgrad (1456), atunci când Ioan Huniade (adică de Hunedoara) i-a respins pe turci.

Dar să revin la zvonul auzit din gura unui preot italian preocupat de această temă. Îmi povestea că un grup de istorici şi de teologi italieni ar fi pornit să caute trupul franciscanului luptător de la Belgrad. Şi în urma cercetărilor amănunţite, aceştia s-au bucurat să-l descopere pe sfântul din Capestrano tocmai în biserica mănăstirii despre care vorbeam anterior! Se pare că negustorul care a vândut moaştele banului Barbu Craiovescu, a ascuns voit identitatea acestora. Desigur că reprezentanţii Episcopiei Râmnicului - pe atunci - au respins dovezile aduse de italieni, susţinând una şi bună că trupul cu pricina nu este al lui Ioan de Capistrano, ci al lui… Grigorie Decapolitul, cel sărbătorit de biserica ortodoxă din România la 20 noiembrie, pare-mi-se!

Buuun, acestea fiind spuse ce era de făcut? Italienii au propus atunci datarea rămăşiţelor pământeşti din racla ce se află expusă în biserică prin utilizarea metodei cu radiocarbon sau Carbon-14. Şi dacă ţinem cont de faptul că Sfântul Grigore a trecut la cele veşnice în secolul al IX-lea, iar Sfântul Ioan în secolul al XV-lea, propunerea cercetătorilor era, evident, una justificată. Răspunsul primit de la reprezentanţii BOR a fost, desigur, unul negativ. Sau altfel spus: ce mai contează ale cui sunt moaştele din racla de argint aurit de la Bistriţa (vezi foto), atâta timp cât poporul găseşte acolo ascultarea rugăminţilor fierbinţi?

NB: Celor care, în urma lecturii afirmaţiilor de mai sus, li s-a urcat sângele în cap, le reamintesc că până una-alta vorbim doar despre o ipoteză sau despre un zvon pe care am vrut să-l împărtăşesc şi preaiubiţilor mei cititori. La confirmare, vom reveni cu detalii.

ADDENDA: „Însăşi posteritatea devoţională ulterioară conferită Sf. Ioan Capistrano, însufleţitorul spiritual al lui Ioan de Huniade, reticent până la violenţă faţă de activitatea episcopului Ioan de Caffa, dar care nu a tulburat prea mult echilibrul religios al nobilimii române din Haţeg, avea să-i joace feste acestui discipol al Sf. Francisc: conform unor cercetări începute la sfârşitul secolului trecut şi continuate în timpul primului război mondial, relicvele atribuite Sf. Grigorie Decapolitul, venerate la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia), achiziţionate de Barbu Craiovescu după 1517 din Serbia, ar fi, de fapt, ale Capistranului.”

Sursa: Caietele OBSS I - Probabil că nota 13 de subsol de la pagina 23 ar putea să facă puţină lumină în chestiunea noastră de mai sus (S. Damian, F. De Marchis, San Giovanni da Capestrano, 1386-1456. Il mistero delle sue reliquie, “Vita Minorum”, Padova). Voi încerca să dau de ea, apoi voi reveni. 

http://prioratulromanobss.files.wordpress.com/2012/10/obss-i.pdf.

ADDENDA 2: Îi mulţumesc prietenului Dorin pentru: 
http://adevarul.ro/cultura/carti/o-enigma-istorica-sfantul-manastirea-bistritas-1_50fc5f4151543977a98511be/index.html

Parabola Semănătorului

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

…

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.”

Pentru a-şi expune învăţătura, Mântuitorul folosea un limbaj simplu, accesibil tuturor celor care îl ascultau, indiferent de nivelul lor intelectual. Şi pentru a reuşi acest lucru, adesea, Domnul Isus se folosea de pilde sau parabole. Pilda semănătorului, cea care va fi proclamată duminică în biserici, ne dezvăluie necesitatea ascultării cuvântului lui Dumnezeu, dar şi a punerii acestuia în practică, condiţie sine qua non pentru accederea în Împărăţia Cerurilor.

Dacă vom urmări cu atenţie cuvântul evanghelic, vom constata că primele trei tipuri de pământ (drumul, solul pietros şi cel năpădit de spini) reprezintă opoziţia omului faţă de cuvântul Domnului, dar şi faţă de harurile dumnezeieşti care i-au fost încredinţate. Solul fertil, aşa cum bănuiţi, simbolizează primirea cuvântului şi sporirea acestuia. Altfel spus, există mai multe tipuri de reacţii ale omului, atunci când i se dezvăluie cuvântul dumnezeiesc. Şi acest lucru este posibil pentru că omul are toată libertatea în a asculta şi a pune în practică sau nu cuvântul (după cum ştim, Dumnezeu numai ne recomandă, nu ne şi obligă!).

A asculta înseamnă mai mult decât a auzi. A asculta cuvântul lui Dumnezeu cu adevărat, presupune şi împlinirea acestuia. Semănătorul îşi aruncă sămânţa peste tot ogorul lumii, însă, pentru ca aceasta să poată rodi însutit, depinde şi pe ce tip de pământ a căzut. Iar noi suntem singurii care hotărâm din ce fel de sol suntem plămădiţi. Aşa cum sămânţa aruncată pe pământ poate întâmpina diferite piedici în a face rod; la fel şi oamenii, prinşi în mijlocul hedonismului contemporan, pot fi întrerupţi sau înfrânaţi din acţiunea de sporire a talanţilor primiţi.

Căutând explicaţii ale acestei pilde, am găsit o comparaţie între etapele ascultării cuvântului dumnezeiesc şi dezvoltarea seminţei sădite în pământ. Astfel, audiţia cuvântului era comparată cu însămânţarea solului; înţelegerea sau priceperea cuvântului, cu încolţirea seminţei şi creşterea plantei; iar punerea cuvântului dumnezeiesc în practică era asemănată cu coacerea fructelor. Însă, prin parabola semănătorului, Isus Hristos ne arată că nu întotdeauna este aşa, nu întotdeauna sămânţa azvârlită pe ogor reuşeşte să aducă fructe sau roade. Deoarece omul poate auzi cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu-l priceapă; sau îl poate pricepe, dar nu-l poate pune şi în practică. Iată, deci, la ce suntem chemaţi de textul evanghelic al duminicii acesteia: nu doar să ascultăm cuvântul dumnezeiesc, ci şi să ne străduim să-l înţelegem, pentru ca apoi să-l putem aplica în propriile vieţi!

Povestea Cărţii

Povestea Cărţii cu majusculă este una dintre acele poveşti neştiute sau, mai degrabă, nespuse încă. Este tipul de poveste după care tânjim cu toţii, intuind că aflarea ei ne va aduce mult bine. Este acea poveste care, dacă vom dori să o aflăm, ne va depăşi aşteptările; mie, cel puţin, mi le-a depăşit. Nu cu mult timp în urmă, eu am simţit această poveste într-un fel inexplicabil. Şi ceea ce m-a surprins la povestea Cărţii este tocmai faptul că mi-a fost destăinuită abia după ce am anticipat-o. Preabuni cititori de jurnale on-line, iată povestea!

A fost o dată, pe la 1900, o carte ce abia ieşea de sub tipar. Era scrisă cu litere străbune şi scrisul ei era încadrat între cele mai frumoase chenare ornamentate cu motive florale care se văzuseră până atunci, pentru că ea era însăşi Cartea. Ea era cea mai preţioasă dintre cărţi pentru că între încuietorile coperţilor ei se adăposteau chiar tainele lui Dumnezeu. Tainele Dumnezeului redate în limbaj uman! De aceea oamenii de atunci au numit-o: „Sânta şi Dumnedieesca Evangelie a Domnului şi Dumnedieului nostru Isusu Christosu”. După cum deja aţi văzut, noi o să-i spunem mai simplu: Cartea, cea scrisă cu majusculă.

Imediat după ce a fost legată temeinic între coperţile alese, Cartea şi-a găsit sălaş într-o biserică de piatră din inima Transilvaniei. Dar nu oriunde în biserică, ci în locul cel mai de seamă: pe Sfânta Masă din Altar, acolo unde moaştele din Antimis îi erau culcuş călduţ precum paiele din ieslea Betleemului. Misiunea cărţii era ca zi de zi, duminică de duminică, praznic de praznic şi an de an să le descopere oamenilor din tainele dumnezeieşti ce fuseseră scrise în paginile ei. Toţi cei care, cu frică de Dumnezeu, se atingeau de Carte pentru a proclama Cuvântul Domnului, de la amvon, îi fuseseră slujitori vrednici. Pe-atunci aceştia – preoţii - ştiau prea bine că ei îi slujesc Cărţii Sfinte şi că niciodată Cartea nu le putea sluji lor.

Însă, după o jumătate de secol presărat cu momente de glorie - precum acelea în care a fost purtată în mâini şi cinstită de înşişi episcopii Vasile şi Iuliu Hossu -, Cartea nu mai putea fi ocrotită de pereţii bisericii care-i fuseseră pavăză atâţia şi atâţia ani. Norii negrii veniţi din Est şi mânaţi de o armată roşie acoperiseră întreaga Ţară. Inşi nerecunoscători au uitat şi au înlocuit repede tainele Cărţii cu o doctrină nouă care-l detrona pe Dumnezeu din inima omului. Destoinicul preot ce atunci slujea Cărţii şi preoteasa sa ştiau că Domnul nu-i va biciui pe acei păgâni. Învăţaseră din Carte că Dumnezeu i-a lăsat omului toată libertatea, chiar şi pe aceea de a se răzvrăti.

Au înşfăcat Cartea şi sfintele odoare din biserică şi strângându-le în braţe au mers să le caute adăpost. Singurul loc în care fiii Întunericului - cei ce-au prins în ghearele lor Biserica şi Ţara - nu le-ar fi căutat era tocmai întunericul de sub duşumelele casei străbune. Acolo, la loc ferit de pângărirea bolşevicilor, a stat pentru o vreme şi Cartea. Iar cei ai casei, de fiecare dată când treceau pe lângă ascunzişul de sub podea îşi însemnau fruntea, pieptul şi umerii cu dreapta, dovadă că rămăseseră demni slujitori ai Cărţii chiar şi-n acele vremuri de restrişte. Când viforul prigoanei s-a mai domolit, părintele a scos din ascunziş odoarele şi le-a aşezat într-o ladă, loc mai potrivit pentru păstrare, precum şi Moise pusese Tablele Legii în Chivot, odinioară. De acolo, mai cu seamă în marile sărbători, tot părintele – destoinicul străjer - era cel care scotea Cartea pentru a-i mai afla din taine. Iar atunci când, albit de vremi, a trebuit să meargă în faţa Împăratului pentru a-şi prezenta iconomia înţeleaptă, misiunea de gardian al Cărţii i-a revenit vrednicei sale preotese.

Când norii negrii de deasupra ţărilor din răsăritul continentului bătrân s-au mai risipit, Cartea a fost înmânată de doamna preoteasă nepotului, ajuns şi el tot preot şi slujitor al Sfintei Cărţi. Acesta însă primise misiunea de a le dezvălui din tainele Cărţii, fiilor Ţării care erau rătăciţi peste mări şi ţări, tocmai în îndepărtata Britanie. Iar Cartea, după decenii de aşteptare, s-a lăsat purtată în zări, departe parcă de negura norilor din Est, şi aşezată iarăşi peste antimis, într-o altă biserică de piatră. Azi, Cartea îşi continuă povestea şi se deschide pentru toţi cei care l-au întronat pe Dumnezeu în propriile inimi şi care nu îndrăznesc să-l mai detroneze, deşi sunt plecaţi departe de ţărâna sfântă şi străbună. Acum, ea, Cartea, este cea care ţine locul gliei din care aceştia au plecat. Eu am văzut-o într-o fotografie şi iată, pot să v-o arăt şi vouă! Este cea de jos: Cartea care a fost tipărită la „Blasiu, 1900, de la Sânta Unire 200”. Şi aceasta este povestea ei, poveste adevărată care mie, aşa cum am mai spus, mi-a depăşit toate aşteptările!