Adevărat a înviat!

„Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.

Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.” (1 Corinteni 15, 3-5 & 14).

Această mărturie dată de Sfântul Apostol Pavel creștinilor din Corint – care fie se îndoiau de învierea Mântuitorului, fie nu o puteau pricepe – este, de fapt, fundamentul și cheia de boltă a credinței noastre. Tocmai credința aceasta a atâtor zeci de generații de creștini în învierea din morți a lui Hristos este cea care poartă Biserica peste veacuri. Și pentru că ne apropiem cu pași repezi de zilele în care vom cânta din nou exaltaţi: „Hristos a înviat din morţi!”, vă invit să aprofundăm puțin acest adevăr al învierii din a treia zi. De ce să o facem? Pentru că, dacă am fi cu adevărat convinşi că Domnul a înviat, atunci nu am mai putea rămâne acasă nici măcar o duminică, în tot restul vieții noastre.

Deși obiecții privitoare la învierea din morți a Mântuitorului – cea care ne privește și pe noi, și soarta noastră, în egală măsură – au existat încă de la început, acest eveniment de importanță universală este confirmat mai ales de aparițiile repetate ale lui Hristos, în cele 40 de zile de dinaintea înălțării sale la cer. Atât de diverse și atât de multe sunt consemnate în evanghelii, încât acestea nu puteau fi decât rodul imaginației primilor creștini: femeilor, la mormânt, dimineața; la cina din Emaus, seara; la fel, ucenicilor, în spatele ușilor încuiate, unde Isus s-a lăsat pipăit; pe malul lacului, la pescuit, în amiaza mare; în Ierusalim sau în Galileea etc. Și toate aceste arătări ale Mântuitorului sunt consemnate chiar de martori oculari – precum apostolii și evangheliștii Matei și Ioan – și prezentate în detaliu, așa cum nu s-a mai întâmplat și în cazul altor personalități contemporane lui Isus.

Că învierea lui Hristos a fost reală și nu închipuită – una care depășește logica acestei lumi, e drept –, găsim o mărturie consistentă în evanghelia după Luca: „Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar el le-a zis: Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele mele, eu sunt; pipăiţi-mă şi vedeţi, un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am eu.” (Luca 24, 36-39). De aici putem vedea că Isus cel înviat are trup real și că nu este o arătare sau un duh. Învierea trupească a Mântuitorului este întărită și de versetele următoare în care Isus mânâncă pește fript și fagure de miere, în fața ucenicilor. Iar de acum, Isus înviat aparține cu totul – cu sufletul, cu trupul și cu sângele său – doar dumnezeiescului și veșniciei, și în același chip ni se oferă ca jertfă pe masa sfintelor altare.

Aminteam la început de duminică, de ziua învierii. Noi, creștinii, când vorbim de ziua Domnului, ne referim desigur la prima zi a săptămânii şi nu la cea a sâmbetei, aşa cum fac izraeliții. Dar cum de s-a ajuns la această rupere de cultul iudaic? Știm că, încă de la început, creştinii au celebrat ziua învierii – a se vedea Faptele Apostolilor 20, 7, de pildă – și nu pe cea a sabatului. Într-o zi de duminică s-a înfăptuit cel mai mare mister al credinţei noastre, așadar, și numai un eveniment cu o astfel de importanță a putut face ca sabatul să fie înlocuit. Mai apoi, tot într-o duminică, Spiritul Sfânt s-a coborât peste apostoli în cenacol, în acea primă locație a Bisericii. Și de aceea doresc să reclam modul sacadat de conectare a creştinilor la Dumnezeire: imediat vor purta lumânări aprinse și vor rosti cu licăriri în ochi că Domnul cu adevărat a înviat, iar în cealalte duminici de peste an vor pregeta să mai ajungă la biserică.

Cu toate acestea, preabunilor, să ne bucurăm că Dumnezeu nu este ca noi, ci, dimpotrivă, răbdarea şi dragostea sa sunt imuabile. Și să ne înălțăm inimile ştiind că la fiecare mare praznic, la fiecare intrare a noastră în biserică, Hristos ne oferă o nouă şansă pentru a deveni statornici în credinţa în învierea sa și a noastră – „Eu sunt învierea şi viaţa. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11, 25-26).