La mulţi ani, de Ziua Naţională, dar nu chiar tuturor!

Mănânci seminţe în faţa blocului şi scuipi cojile pe jos? Arunci mucurile de ţigară şi ambalajele pe stradă? Arunci resturi din maşină? Laşi gunoi în urma ta? Scuipi pe stradă? Asculţi muzică cu volumul la maxim, deranjând vecinii? Scrijeleşti pereţi sau copaci? Dar inimi, scrijeleşti?

Îţi răneşti familia? Îţi loveşti copiii şi soţia? Îţi urăşti părinţii? Uiţi de ei? Îţi minţi familia? Risipeşti banii familiei la păcănele sau la alte jocuri de noroc? Te doare la bască de educaţia copiilor tăi? Îţi trădezi/înşeli apropiaţii? Eşti turnător? Ai mai tot timpul o problemă cu colegii de serviciu şi cu vecinii? Te răzbuni?

Urăşti minorităţile etnice şi religioase? Distribui pe Facebook articole cu mesaj xenofob/şovinist? Eşti anti-european? Eşti extremist de vreun fel? Votezi politicieni imorali? Te bucuri să primeşti pomeni electorale? Vrei să te îmbogăţeşti, indiferent de mijloace? Consideri că hoţii sunt băieţi descurcăreţi? Furi?

Uiţi să te rogi pentru România? Uiţi să te rogi? Calci în picioare valorile morale/creştine? Predici ura? Îţi urmăreşti doar propriul interes? Faci totul doar contra cost? Crezi că Ziua Naţională înseamnă ţuică şi sarmale? Consideri că e o pierdere de vreme să înveţi cine au fost corifeii Marii Uniri?

Dacă răspunsul la aceste întrebări este pozitiv, atunci să mă scuzi, dar ţie chiar nu îţi pot spune: „La mulţi ani, române!”. De fapt, tu nici măcar nu te poţi numi român. Cel mult, te poţi numi compatriot, dar fără a avea vreo legătură cu patriotismul. Ţie, să-ţi urez ani mulţi, nu pot şi nici nu vreau. Vreau, în schimb, să le urez de bine celor care răspund negativ, ba chiar se simt intrigaţi de toate întrebările înşirate mai sus. Vouă, buni români, vă spun din suflet: La mulţi ani, să creşteţi şi să vă inmulţiţi!

Dumnezeu în concediu

Deşi luna Cuptor şi-a încheiat socotelile pe anul acesta, încă suntem în cuptor şi mulţi dintre noi încă sunt în vacanţă. Moment numai bun şi pentru Dumnezeu ca să îşi ia liber vreo câteva săptămâni, am putea crede. Aşadar, până prin septembrie, zic s-o lăsăm mai moale şi cu rugăciunea, şi cu mersul la biserică, dar şi cu faptele de milostenie. De ce? Pentru că dacă ne-am ocupat în toate posturile anului bisericesc de sufleţel, a cam venit şi sezonul să îi dăm trupului ce e al trupului, nu-i aşa?

Aşa ar putea fi, dar numai dacă am şi reuşi să ne întoarcem din concediu cu bateriile încărcate. În schimb, trebuie să recunoaştem că în aceste escapade estivale consumăm la maxim şi puţina încărcătură care se mai afla în noi şi că revenim acasă chiar mai extenuaţi decât atunci când ne apucaserăm de bagaje. Şi abia ne revenim – fizic, vorbind – după alte două-trei zile şi pornim să îl căutăm din nou pe Dumnezeu şi-l implorăm să-şi scurteze vacanţa, pentru că nu mai avem strop de vlagă în noi. Căci aşa ne-am odihnit în concediu..., de ne-am rupt de oase!

Şi atunci ce-am putea face pentru ca vacanţa să ne priască? Nimic mai simplu: să îl luăm şi pe Dumnezeu cu noi, să nu-i lasăm nici o zi de concediu! Să ne respectăm programul personal de rugăciune ca şi când am fi acasă. Să căutăm cea mai apropiată biserică de locul în care vom merge, înainte de a pleca de acasă, şi, la fel, să ne programăm în zilele de duminică şi de sărbătoare participarea la Sfânta Liturghie. Cât despre faptele bune..., cred ar fi suficient ca în concediu să fim atenţi să nu-i aruncăm celui de lângă noi nisip, nici pe cearşaf şi nici în ochi.

La urma urmei, nu ne dorim cu toţii să mergem în vacanţă cu familia şi cu cei mai apropiaţi prieteni? Cum am putea, atunci, să nu-l invităm şi să nu-i facem loc alături de noi şi celui mai de seamă dintre toţi aceştia!?!

Sărăcuțul

Tânăr dus pe la biserică şi mai apoi student teolog fiind, recunosc că nu am acordat atenţie prea mare biografiei Sfânului Francisc din Assisi. Iar acum, privind în urmă, nu găsesc nici un motiv serios al ignoranţei mele în ceea ce-l priveşte pe Sărăcuţ. Poate din cauza anecdotelor despre călugării franciscani şi despre votul sărăciei care circulau printre studenţii de la teologie, poate din cauza fraţilor minori conventuali pe care îi cunoscusem sau poate pur şi simplu din cauza indolenţei care încă îmi mai face cu ochiul. Cert este că, pentru o lungă perioadă din tinereţe, m-am auto-privat de tovărăşia uimitorului Sărăcuţ.

Şi totuşi, jusificat, vă puteţi întreba cum de am ajuns ca astăzi să îl invoc pe acesta ca fiind protectorul meu şi al familiei mele. De la ce mi se trage? Preabunilor…, de la un film. O ecranizare din anul 1972, regizată de Franco Zeffirelli, pe care am văzut-o pentru prima dată în urmă cu doar câţiva ani: „Fratele Soare, sora Lună”. Vizionarea acestui film a însemnat pentru mine şi o adevărată revelaţie. Dacă nu aveţi timp să îl vedeţi, vă îndemn ca măcar să-i ascultaţi coloana sonoră. Foarte probabil veţi înţelege de ce, imediat după vizionare, am dat iama şi în cărţile din bibliotecă şi pe Google pentru a-l cunoaşte pe cel care doresc din suflet să mă inspire şi să mă însoţească oricând.

Cunoscând valorile spirituale propuse de Sfântul din Assisi fraţilor minori sau franciscani – trăirea evangheliei, urmarea Mântuitorului, sărăcia şi solidaritatea –, nu poţi să mai stai şi să te mai ştiobâlcăi prin apele indolenţei şi să nu-l iubeşti cu toată inima pe Sărăcuţ, deoarece acestea sunt cu adevărat căi prin care toţi creştinii îşi pot arăta ataşamentul deplin faţă de Domnul Creaţiei. Mai mult, într-o societate orientată parcă ireversibil către cultul plăcerii, aceste mijloace propuse de Sărăcuţ acum 800 de ani devin unica alternativă a celor credincioşi. Detaşarea de tot ceea ce este material, încrederea deplină în Dumnezeu, umilinţa şi deschiderea către cei aflaţi în suferinţă, acestea sunt în definitiv virtuţile care l-au făcut pe Sărăcuț un sfânt universal.

Fără dubiu, Sărăcuţul a fost un mare iubitor de Dumnezeu şi de oameni, dar la fel de mult el a iubit și natura și animalele. Desigur, există în biografiile sale multe evenimente care confirmă acest lucru, dar, mai presus de acestea, „Cântecul fratelui Soare sau al tuturor creaţiilor”, scris de el însuşi, este o mărturie sublimă a iubirii şi a relaţiei speciale dintre Sărăcuţ şi natură. Acesta este şi motivul pentru care grupul de cercetaşe şi cercetaşi din Râmnicu Vâlcea, al Asociaţiei Cercetaşii Români Uniţi, şi l-a ales ca ocrotitor. În cele ce urmează, doresc să vă las în compania excepţionalei rugăciuni care îi este atribuită Sărăcuţului şi care poate fi considerată de către fiecare dintre noi – laici, clerici sau cercetaşi –, indiferent de statutul nostru ecleziastic, un program desăvârşit de viaţă spirituală:

O, Stăpâne, fă din mine un mijlocitor al păcii tale!

Unde este ură, eu să aduc iubire;

unde este jignire, eu să aduc iertare;

unde este dezbinare, eu să aduc unire;

unde este îndoială, eu să aduc credinţă;

unde este greşeală, eu să aduc adevărul;

unde este disperare, eu să aduc speranţă;

unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;

unde este întuneric, eu să aduc lumină.

O, Doamne, fă ca eu să nu caut, cu tot dinadinsul,

să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;

nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;

nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui care dă, i se va da;

celui care iartă, i se va ierta;

iar cel care moare va învia pentru viaţa veşnică. Amin!

Preluare: http://cutimpsifaratimp.ro/

Comoditatea Postului

Parafrazând cuvintele rostite de Papa Francisc la predica de marţi, 28 martie, spusă în capela Casei Sfânta Marta din Vatican, am putea spune şi noi că postul înseamnă să iei viaţa aşa cum este, fără să te plângi şi, mai ales, fără să te laşi paralizat de păcatul comodităţii. Pentru că, în definitiv, eu cred că aceasta ar fi o excelentă definiţie a postului: a posti înseamnă a lupta împotriva comodităţii. În cazul meu, cel puţin, comoditatea este instrumentul de măsură care indică, indirect proporţional, calitatea postului ţinut. Şi trebuie să recunosc faptul că, de cele mai multe ori, comoditatea îşi găseşte lejer loc în viaţa mea, indiferent de perioada liturgică a anului.

Însă nici nu pot să fiu prea aspru cu mine – cine mă cunoaşte ştie că autoacuza nu este vreuna dintre virtuţile pe care le posed – şi de aceea vă mărturisesc că şi eu mă străduiesc, atât cât pot, să ţin posturile propuse de Biserică. Ştiţi, printre harurile primite la hirotonire nu se numără şi acela de a fi postitor, ba chiar dimpotrivă, aş putea spune! Şi cu toate acestea, mi se poate întâmpla ca parţial să simt că am postit şi eu, dar numai atunci când nu sunt singur, numai în cazul în care sunt susţinut de alţii. De fapt, atunci când sunt însoţit şi de altcineva pe acest parcurs, postul îmi pare atât de facil, încât nimic nu-mi mai pare mai comod decât… să-l ţin! Iar cei care m-au ajutat şi susţinut în acest post, în timpul căruia ne şi aflăm, sunt tinerii mei prieteni în faţa cărora, cu această ocazie, mă înclin.

Ei sunt cei care mi-au propus ca şi de data aceasta să înlocuiesc comoditatea fizică cu confortul sufletesc adus de postul faptelor. Mai exact, mi-au permis ca în toată perioada Postului Mare să stau în preajma lor şi să învăţ să dăruiesc, cu timp şi fără timp. Şi, aşa cum spuneam, parţial am învăţat. Lecţiile au constat în pregătirea şi în servirea a două mese calde pe săptămână, joia şi duminica, pe toată perioada acestui post, celor mai mici dintre fraţii lui Isus din Râmnic, aceia al căror acoperiş de deasupra capului este cerul liber. (Paranteză: a avea cerul senin drept acoperiş este de cele mai multe ori o binecuvântare, cercetaşii vă pot confirma acest lucru.) Aceasta a fost şi încă este o acţiune în care am simţit adesea – şi uneori chiar cu intensitate – lipsa comodităţii corporale. Dar, revenind la premisa din debutul acestei mărturisiri, aceasta e de bine, credeţi-mă pe cuvânt, căci rare sunt momentele în care mi se instalează în suflet un asemenea confort.

Desigur, nu mi-am propus să reduc postul şi complexitatea sa doar la a face câteva fapte de caritate. Dar, preabunilor, pornind de la aceste acţiuni concrete, am învăţat mai multe lucruri despre ceea ce înseamnă a posti. Am învăţat că să posteşti înseamnă să renunţi la lucrurile care îţi pot aduce un plus de comoditate în viaţa trupului, dar care nu sunt şi importante pentru suflet. De asemenea, am învăţat că să posteşti înseamnă să te retragi din confortul cotidian, pentru a-l întâlni pe Domnul şi pe fraţii săi mai mici. Am mai învăţat că să posteşti înseamnăsă suferi la propriu – spre exemplu, să-ţi frigi degetele pe tava încinsă din cuptor – şi să nu-ţi pese atât de mult de această durere a corpului, cât îţi pasă de sufletele pe care trebuie să le hrăneşti. Şi am mai învăţat că post înseamnă şi să primeşti. Iar noi, credeţi-ne, chiar am primit destule.

Aşadar, nici măcar nu am putea spune că toate aceste eforturi ale noastre au fost gratuite, căci am primit. Am primit, în primul rând, bucuria dumnezeiască a dăruirii, am primit răsplata prieteniilor fără interes, am primit satisfacţia lucrului bine făcut, am primit sprijin şi încurajări şi am primit zeci de zâmbete şi recunoştinţă. Însă, în cele din urmă şi mai presus de toate acestea, am primit ceea ce ne dorim să primiţi şi domniile voastre în puţinul timp rămas până la grandioasa sărbătoare a Învierii Sfinte a Domnului: darul comodităţii de a posti.

Preluare: http://cutimpsifaratimp.ro/

Pătimirile Mântuitorului – gloria lui Dumnezeu

Text scripturistic: Ioan 18, 1-28.

Textul evanghelic propus astăzi spre meditare ne înfăţişează primele două momente ale pătimirii la care a fost supus Mântuitorul: primul – arestarea şi cel de-al doilea – Isus în faţa marelui preot dimpreună cu lepădările lui Petru. Spre deosebire de cei trei evanghelişti sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – cei care înfăţişează scena Pătimirilor însoţită de o tristeţe fără margini, Sfântul evanghelist Ioan prezintă această scenă sub semnul slavei, al preamăririi Fiului lui Dumnezeu. În concepţia lui Ioan, pătimirile şi în special răstignirea pe cruce nu înseamnă atât de mult suferinţă extremă şi moarte dureroasă (aşa cum apare în cazul celor trei sinoptici), cât înseamnă – aşa cum spuneam – Înălţare pe Cruce întru preamărirea Fiului de către Tatăl.

Astfel, când Mântuitorul lumii este înălţat pe cruce, nu se împlineşte o acţiune umană, ci se împlineşte scriptura şi se descoperă gloria lui Dumnezeu („Văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura a zis: Mi-e sete!” – In 19, 28). Chiar în momentul aparent falimentar al morţii se naşte un nou popor ales, popor care este încredinţat Sfintei Fecioare Maria, cea care va fi numită, iată, pe bună dreptate, Maica Bisericii.

O altă diferenţă pe care o putem sesiza între evangheliile sinoptice şi cea după Ioan este scena predării. În timp ce, în sinoptice, Iuda este cel care îl predă pe Isus soldaţilor, în episodul asupra căruia ne aplecăm astăzi vedem că Isus este cel care se predă singur. Este interesant şi faptul că în Evanghelia după Ioan atât scena predării/arestării cât şi cea a îngropării se petrec în grădină. Astfel, evocând Edenul, Grădina Paradisului, evanghelistul ne indică faptul că Hristos a luat asupra sa şi a ispăşit păcatul protopărintelui Adam pentru a-i reda omului frumuseţea originară.

Privind la începutul supliciului la care a fost supus Domnul şi cunoscându-i deja deznodământul, una dintre întrebările pertinente care ne vin în minte în acest moment ar putea fi următoarea: Oare Dumnezeu să fi poruncit toate aceste lucruri pe care duşmanii i le-au făcut lui Isus? Cu siguranţă, nu. Dumnezeu nu poate porunci păcatul sau răul. Ceea ce a avut de îndurat Isus reprezintă fundamentul misterului nelegiuirii lumii. E drept, Isus a ascultat de Tatăl, dar în sensul că iertându-şi duşmanii, s-a conformat voinţei Tatălui, care nu doreşte moartea păcătosului, ci ca acesta să se convertească şi să fie viu. Isus a acceptat ca duşmanii săi care îl duceau să îl răstignească să trăiască cu toţii, iertându-i: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. Să iertăm şi noi, numai aşa vom putea fi numiţi fiii Tatălui Ceresc, cel care face să cadă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Iată un alt mister profund al milei lui Dumnezeu!

În încheierea acestei meditaţii vă invit să ne gândim puţin şi la insistentul cocoş, cel care l-a făcut pe Petru să se ruşineze de nestatornicia sa. Şi noi, aşişderea lui Petru, ne considerăm adesea ca fiind nişte virtuoşi ai credinţei, când, de fapt, nu ştim cum să ne mai sustragem de la îndatoririle şi de la exigenţele pe care Biserica şi Evanghelia ni le propun. Cum ar fi ca acel cocoş să ne amintească prin cântatul său, precum odinioară lui Petru, de ipocrizia  şi de lepădările noastre? Să ne amintească de fraţii mai mici ai lui Isus, de sărmanii acestei lumi pe care îi trădăm zilnic, sau de zecile de mii de martiri care mor anual pentru credinţă şi pe care nu-i ştim sau pe care nu vrem să-i recunoaştem.

Să-i cerem, aşadar, acestui cocoş să nu-şi întrerupă cântatul şi să denunţe toate păcatele şi toate lepădările noastre zilnice!

Surse:

- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

- http://www.predici.cnet.ro/

Spălarea picioarelor

Text scripturistic: Ioan 13, 1-17.

Spălarea picioarelor - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)

Este posibil, preabuni cititori, ca prin episodul scripturistic propus astăzi spre meditare, acela al spălării păcioarelor ucenicilor, să găsim şi cheia care să îl deschidă pe cel al ungerii Domnului cu mir de mare preţ. Însă pentru a putea pătrunde şi mai bine sublimul gest făcut de Mântuitorul, trebuie să facem câteva lămuriri în ceea ce priveşte mersul pe jos, cel mai obişnuit mijloc de transport în Palestina de acum 2000 de ani.

Pentru a se deplasa, chiar şi pe distanţe lungi, oamenii antichităţii erau nevoiţi să-şi folosească propriile picioare. Gândiţi-vă numai la ce ar însemna acest lucru pentru omul modern. Cum ar fi să străbatem distanţa dintre marile oraşe ale ţării la pas? Nici măcar nu ne-am putea închipui ce dureri groaznice de picioare ne-ar provoca un astfel de efort. Dar să revenim în Palestina din timpul lui Isus. Remediul oferit de casele de odihnă împotriva unor astfel de dureri era îmbăierea picioarelor în apă caldă şi masajul acestora, muncă făcută de regulă de slugile casei. Poate că tocmai de aceea acest tip de hanuri care se aflau pe marginea drumurilor şi în care călătorii îşi puteau recupera energia se numesc astăzi restaurante, pentru că în ele se restaura energia drumeţilor extenuaţi. Iată, aşadar, care este contextul socio-cultural în care ucenicii au fost puşi în ipostaza de a le fi spălate picioarele de către Mântuitorul însuşi.

Să ni-l imaginăm pe Isus care se încinge cu un ştergar şi care se apleacă pe rând la picioarele ucenicilor săi. Să ni-l imaginăm cum ia în mâinile sale sfinte acele picioare pline de bătături care au străbătut alături de el, timp de trei ani, ţinuturile Palestinei. Oare se gândea Isus în acele momente în care se îngrija de revigorarea discipolilor săi şi la kilometri pe care picioarele acestora urmau să-i mai străbată pentru a vesti evanghelia?...

Din relatarea evanghelică vedem că Simon Petru a fost surprins şi s-a simţit stânjenit de gestul lui Isus de a-i spăla picioarele. Foarte probabil şi ceilalţi ucenici au reacţiaonat la fel. Şi la cum îl cunoaştem pe Petru, cu siguranţă ar fi vrut ca el să fie cel care să-i spele picioarele Domnului. La fel am fi vrut şi noi, să fim noi cei care-i spală picioarele lui Hristos şi nu invers, sunt convins de acest lucru. Însă, a spăla picioarele celorlalţi şi a ne lăsa spălaţi pe picioare sunt cele două feţe ale monedei pe care o numim viaţă creştină, spunea într-o predică părintele Ernest Munachi Ezeogu.

De fapt, dacă nu îl lăsăm pe Domnul să ne spele, să ne cureţe, mai întâi, ca să îi putem aparţine, atunci nu vom putea avea împuternicirea de a-i spăla pe fraţii săi mai mici. “Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13, 8) i-a spus Domnul lui Petru. La fel ne spune şi nouă. Şi pentru ca acest lucru să se poată întâmpla, este nevoie ca şi noi să stăm în faţa Mântuitorului şi să ne lăsăm spălaţi. Numai în acest fel vom putea să mergem şi noi şi să le spălăm picioarele altora. De fapt, spălarea picioarelor, slujirea, celorlalţi este o obligaţie care ne este trasată în textul scripturistic asupra căruia medităm: “Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13, 15-16).

În concluzie, episodul spălării picioarelor ucenicilor de către însuşi Învăţătorul lor este celebrarea iubirii profunde pe care, după ce mai întâi am experimentat-o noi înşine, suntem datori să o ducem şi celorlalţi, pentru ca şi ei să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus Hristos, Domnul nostru.

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/

Duminica Floriilor - ziua examenului de conştiinţă

Text scripturistic: Ioan 12, 1-18.

Intrarea în Ierusalim - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)

Mântuitorul era deplin conştient de faptul că va fi trădat, că va patimi, că va fi răstignit şi că va fi ucis, şi cu toate acestea el a mers de bunăvoie la Ierusalim, acceptând chiar şi triumful efemer compus din ramurile, din osanalele şi din hainele întinse în faţa sa, pe cale. Ca şi mulţimile din Ierusalim care l-au aclamat pe Isus, oamenii au reuşit să jertfească mai mereu ceva din ei şi din bunurile lor temporale pentru divinitate. Dar a jertfi totul de bunăvoie…, le-a fost imposibil oamenilor. De aşa ceva nu s-a mai auzit. Fiindcă numai iubirea totală se poate jertfi total. Iar iubirea totală nu poate fi decât Isus, deoarece doar el a fost capabil de o jertfă totală: de jertfa trupului, de cea a sufletului şi chiar de cea a dumnezeirii sale sfinte!

Vă propun ca astăzi să ne cercetăm pe noi înşine în lumina acestei jertfe totale a lui Hristos! Cât am jertfit din noi în acest post, pentru mărirea lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie şi pentru cea a aproapelui? Cât din ceea ce avem şi din ceea ce suntem am oferit? Cu câtă plăcere şi cu câtă bucurie am postit?... Cu câtă iubire am răspuns iubirii lui Dumnezeu?… „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mt 6, 21), ne-a spus Isus. Aşadar, unde este comoara noastră?

Duminica aceasta, a Floriilor, este ziua examenului de conştiinţă înainte de măreaţa sărbătoare a Învierii. Nu mai avem decât o săptămână de parcurs până la Paşte, Săptămâna Sfântă a Pătimirilor mântuitoare. Dacă vom participa la slujbele, la deniile, din toată această săptămână, îl vom putea vedea pe Hristos aflându-se în cea mai cumplită suferinţă: de la lacrimile vărsate astăzi asupra Ierusalimului, de la sudoarea de sânge din grădina Măslinilor, de la crunta biciuire, de la scuiparea în faţă şi de la ruşinoasa pălmuire, de la îmbrăcarea cu haina de nebun şi de la batjocoritoarea încoronare cu spini, până la răstignirea şi moartea groaznică de pe cruce!

Ţinând cont de toate acestea, care ar trebui să fie atitudinea noastră în această săptămână? Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi în aceste zile şi nu numai?... Ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi, în acest timp, este recunoştinţa. O recunoştinţă suficient de puternică încât să urâm orice fel de păcat, suficient de puternică încât să transformăm iubirea noastră pentru Dumnezeu în iubirea tuturor oamenilor, în special în cea a sărmanilor lui Dumnezeu.

Iar motivul pentru care este imperativ necesar ca să îi fim recunoscători lui Dumnezeu este că, prin exemplul său, ne-a învăţat un lucru minunat: să facem totul până la capăt, să dăm totul fără măsură şi să iubim fără nici o rezervă! Pentru că în viaţă, nu ai cum să primeşti totul, dacă nu te oferi cu totul; nu poţi să câştigi viaţa, dacă nu îţi oferi propria viaţă!… Nu ne putem bucura de Paşte dacă, în săptămâna aceasta sfântă, nu vom urca şi noi pe Golgota! Pentru că, în definitiv, singura cale sigură rămâne calea bobului de grâu care numai dacă moare poate aduce mai mult rod!

Să recapitulăm. Ne aflăm în duminica dinaintea Paştelui, în Duminica Floriilor, şi intrăm în Săptămâna cea mai Sfântă a anului bisericesc, pentru că celebrăm cele mai sfinte mistere ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea şi Învierea Domnului Isus. Aşadar, care trebuie să fie atitudinea noastră de creştini sau ce ne cere astăzi Hristos?… El nu ne cere să îl întâmpinăm şi noi cu ramuri de palmieri, ci cere doar o inimă plină de iubire şi de recunoştinţă. El nu caută să intre astăzi în Ierusalim, ci în sufletele noastre. Să îl acceptăm ca pe Mântuitorul nostru. Oare nu a dus el pe cruce păcatele noastre? Să îl acceptăm ca pe Învingătorul morţii şi să rostim precum copiii din Ierusalim: “Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel!”.

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/

Readucerea lui Lazăr la viaţă

Text scripturistic: Ioan 11, 1-45.

Dintre toate miracolele înfăptuite de Isus, învierea lui Lazăr este cea mai uimitoare pentru oamenii din timpul său. Credinţa tradiţională evreiască era aceea că sufletul unei persoane decedate rămânea oarecum împreună cu trupul timp de trei zile. După aceste trei zile, sufletul părăsea în sfârşit trupul, pentru a nu se mai întoarce niciodată, şi atunci începea descompunerea trupului. Când Marta obiectează la deschiderea mormântului şi spune: “Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile” (In 11, 39), ea exprimă părerea comună că este o situaţie fără speranţă. În mentalitatea tradiţională evreiască, a readuce la viaţă o persoană care era deja moartă de patru zile şi aflată în descompunere era un lucru incredibil.

Aici ar trebui să facem o primă precizare: învierea lui Lazăr ar trebui înţeleasă mai de grabă ca pe o readucere la viaţă, dacă ţinem cont de faptul că Lazăr va trebui să mai moară încă o dată pentru a putea învia la Judecată. Rememorând miracolele făcute de Isus, putem sesiza că prin acestea Domnul restabileşte ordinea sau sensul firesc al lucrurilor. Orbii, ca şi paraliticii sau leproşii vindecaţi şi-au recăpătat diversele funcţii ale corpului uman, funcţii de care se bucură toţi oamenii sănătoşi. Lazăr este şi el readus la viaţă – din iubire şi pentru mărirea lui Dumnezeu – deoarece moartea sa venise pe neaşteptate, împotriva naturii, am putea spune, dacă ne gândim la faptul că nu era prea mult înaintat în vârstă.

Ştim că această readucere la viaţă nu este singura relatată de Sfânta Scriptură. Mai cunoaştem alte şase asemenea învieri pe care doresc să le amintim în cele ce urmează:

- primele două sunt relatate în VT: readucerea la viaţă a fiului văduvei din Sarepta de către profetul Ilie şi învierea copilului somanitei, săvărşită de profetul Elisei;

- alte două readuceri la viaţă făcute de Mântuitorul sunt: învierea fiicei lui Iair şi învierea tânărului din Nain;

- iar din Faptele Apostolilor mai cunoaştem alte două învieri: cea a lui Tabita, săvârşită de Petru, şi cea a tânărului căzut de la înălţime, săvârşită de Pavel.

Învierea lui Lazăr se diferenţiază însă de toate acestea prin faptul că cel readus la viaţă era un prieten iubit al lui Isus, şi nu doar un oarecare, dar mai ales pentru că avem de-a face cu o înviere incontestabilă a unui trup care zăcuse timp de patru zile în mormânt şi care probabil intrese deja în putrefacţie.

Sensul acestui miracol este, desigur, manifestarea gloriei lui Dumnezeu. Dar moartea şi învierea lui Lazăr ne apropie şi de momentul culminant al Evangheliei după Ioan: de pătimirile, de moartea, de îngroparea, dar şi de Învierea Mântuitorului. Putem spune, aşadar, că Lazăr îl prefigureză pe Hristos însuşi. Iar pentru primii creştini, relatarea învierii lui Lazăr făcea chiar mai mult decât să indice Învierea lui Isus. Pentru ei acest miracol constituia o provocare la a nu renunţa niciodată la speranţă, chiar şi în situaţiile disperate în care se aflau ei ca indivizi, ca Biserică sau ca naţiune. Nu este niciodată prea târziu pentru Dumnezeu să readucă la viaţă şi să reînsufleţească o persoană, o Biserică sau chiar o naţiune.

Isus l-a înviat pe Lazăr fiindcă acesta l-a primit deseori în casa sa din Betania şi pentru că împreună cu surorile sale l-au tratat cum nu se poate mai bine şi pentru aceasta – spune Sfântul Evanghelist Ioan – Isus l-a iubit… Să-l primim şi noi pe Isus Domnul cu iubire în sufletele noastre! Prin acelaşi evanghelist, Domnul ne transmite şi nouă, tuturor: “Eu sunt pâinea vieţii… Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6, 48 şi 54).

Surse:

- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

- http://www.predici.cnet.ro/

Sfârşitul de săptămână, începutul isprăvilor noastre

Suntem tineri, suntem elevi, suntem studenţi, suntem cercetaşi, suntem fii şi fiice, suntem surori şi fraţi, suntem creştini şi faptele noastre sunt credinţa noastră. Iubim binele şi frumosul, iubim muntele şi natura, iubim pădurea şi animalele, îi iubim pe oameni (pe toţi!) şi îl iubim pe Tatăl Ceresc. Şi el ne iubeşte, bineînţeles. Ne plac întâlnirile noastre, ne plac discuţiile senine, ne plac drumeţiile, ne plac fotografiile de grup, ne place şi să imortalizăm momente în cuvinte, ne place să fim atenţi la nevoile celor din jur, ne place când ne rugăm şi, mai ales, ne place Sfânta Liturghie. Iar toate acestea sunt ingredientele unui sfârşit de săptămână de neuitat, dar şi ale unui alt început al isprăvilor noastre. Vreţi să ştiţi mai multe despre el? Atunci, preabunilor,va trebui să mai rămâneţi puţin cu noi.

Stabilisem încă de săptămâna trecută că sâmbătă vom face o explorare cu cercetaşii la Cascada Scoruşu din Mălaia, probabil cea mai mare cascadă din România. Am fi putut să renunţăm la acest plan din cauza ploilor care nu s-au oprit până în noaptea dinaintea plecării noastre. Dar noi nu ne-am îndoit câtuşi de puţin că vremea bună ne va însoţi pe traseul montan. Poate doar câţiva dintre părinţi. Şi încrederea ne-a fost răsplătită pe măsură, căci sâmbătă razele Fratelui Soare au străbătut prin ramurile înmugurite al pădurii până pe potecă.

Cei care ne-am bucurat de vreme şi de poteci am fost mai bine de 40 de cercetaşi şi cercetaşe din Bucureşti, Piteşti, Brezoi şi Râmnic. Puţine sunt lucrurile din această viaţă care să ne poată umple inimile de mai mult bine decât cravata de cercetaş, bocancii din picioare, rucsacurile din spate, potecile munţilor, podeţele de peste râuri, cântecele sau jocurile noastre din pădure. Iar atunci când se întâmplă ca vreo soră cercetaşă sau vreun frate cercetaş să îşi depună şi promisiunea – aşa cum a fost cazul şi sâmbăta –, nu poţi să te abţii şi să nu guşti şi tu, din nou, din emoţia acestui moment sublim şi să nu îţi reînnoieşti făgăduinţa dată: „Promit cu ajutorul harului divin şi angajând propria mea onoare că îl voi servi cât mai bine pe Dumnezeu, Biserica şi Patria. Promit că îmi voi ajuta aproapele în orice împrejurare şi că voi respecta legea cercetăşească”.

Duminică e ziua Domnului, e ziua Tatălui din Cer şi noi ştim ai cui fii şi ale cărui fiice suntem. Am mers la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi am fost împreună încă o dată în acest sfârşit de săptămână. După binecuvântarea de încheiere a preotului am mai rămas puţin în biserică pentru a pune la punct ultimele detalii ale proiectului Dăruind vei Dobândi 2.0, cel pe care l-am început în urmă cu două duminici. Este vorba de o acţiune a tinerilor care fac parte din Asociaţia Cercetaşii RomâniUniţi (Grupul „Sfântul Francisc” din Râmnicu Vâlcea) şi a celor din Consiliul Judeţean al Elevilor Vâlcea. Aceştia, sprijiniţi de Parohia Greco-Catolică „Sfânta Rita” din Râmnic şi-au luat angajamentul să ofere o masă caldă unui număr de aproximativ 20 de oameni care locuiesc pe străzile oraşului nostru, în fiecare duminică şi în fiecare joi din Postul Mare.

Motto-ul acestei acţiuni este capitolul 58 din cartea lui Isaia – recomandare de lectură pentru această perioadă –, cel care vorbeşte despre postul plăcut Domnului şi din care spicuim: „Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? (…) Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l!”. Iar cei care s-au ocupat de prepararea mâncării şi de servirea ei, de această dată, au fost musafirii noştri, cercetaşele şi cercetaşii din Bucureşti. Acestora şi tuturor tinerilor implicaţi în proiect le mulţumim pentru altruismul dovedit şi pentru trudă, mare va fi răsplata lor.

Astfel s-a încheiat această săptămână, la fel se va încheia şi următoarea. Şi fiecare sfârşit de săptămână va fi pentru noi tot aşa: un început.

Dăruind vei Dobândi 2.0

După acţiunea din Postul Crăciunului, cea în care 40 de familii din Râmnic au primit hrană, dulciuri, jucării şi haine, aceiaşi tineri elevi şi cercetaşi au pus la cale pentru perioada Postului Mare un nou proiect: Dăruind vei Dobândi 2.0. De data aceasta tinerii şi-au propus ca de două ori pe săptămână - în fiecare duminică şi joi a postului - să ofere o masă caldă prietenilor noştri în nevoie, în special celor ce au drept acoperiş cerul care nu este chiar în fiecare noapte înstelat. Protagoniştii acestei acţiuni sunt din nou membrii Asociaţiei Cercetaşii Români Uniţi şi cei ai Consiliul Județean al Elevilor Vâlcea, sprijiniţi de Parohia Greco-Catolică „Sfânta Rita” din Râmnicu Vâlcea.

Cu acest scop, duminică, 26 februarie, după ce au participat la Sfânta Liturghie, şase cercetaşe şi-au dat întâlnire pentru a pregăti prima masă a acestui proiect. Meniul zilei a fost: cartofi cu pulpe de pui la cuptor şi salată de varză, o pâine şi desert. Prăjitura a fost pregătită anterior de alte două tinere cercetaşe. Porţiile pregătite cu multă voie bună au ajuns la 10 destinatari voioşi şi ei şi încântaţi peste măsură de această surpriză. Am schimbat câteva vorbe cu aceştia, ne-am cunoscut mai bine şi ne-am promis să ne revedem în fiecare duminică şi joi, la ora 17:00, în faţa bisericii „Sfânta Rita”. Porţiile rămase au ajuns la alte trei familii în nevoie. Şi în faţa acestora tinerii noştri voluntari şi-au luat angajamentul că vor reveni de două ori pe săptămână cu mâncare caldă.

Ce urmează? Urmează ca în toate duminicile şi joile din Postul Mare alţi voluntari elevi şi cercetaşi din Râmnic să pregătească masa prietenilor în nevoie. Şi ar mai urma ceva: să stabilim o zi în care părinţii voluntarilor să meargă la Centrul de Transfuzii Sanguine din Râmnicu Vâlcea pentru a dona sânge. Beneficiile nobile ale acestui gest vor fi următoarele: posibilitatea salvării de vieţi omeneşti în primul rând, bineînţeles, dar şi procurarea alimentelor necesare proiectului Dăruind vei Dobândi 2.0 cu ajutorul tichetelor de masă primite. Însă cu detalii despre această acţiune vom reveni într-o proximă postare.

În încheiere, le mulţumim tinerilor voluntari şi prietenilor care ne-au pus şi ne vor pune la dispoziţie alimentele necesare. Să vă ţină Dumnezeu râvna, preabunilor! Ne înclinăm!